Zana Papadiilor

In prima zi s-a asezat in fata... apoi la dreapta, la stanga, din ce in ce mai aproape! Avea o privire de suflet batran care colindase din vremi in vremi prin multe si misterioase meleaguri! Era mai mult singur- sau mai bine zis doar cu amintirile lui. S-a asezat in fata, aproape de mare, s-a ridicat repede, a plecat. Parea ca vrea mereu sa stea, mereu sa plece. Cand se aseza intr-un loc, puteai simti cum sufletul lui calatorea ca vantul pe mare, departe, tot mai departe... Cand se indeparta, o parte din el ramanea neclintita pe locul in care se asezase!
In cele din urma si-a luat inima in dinti si a venit la masa- bineinteles, doar ca sa plece. Si totusi, inainte de a se ridica mi-a spus o poveste despre Regina Papadiilor, care acolo, pe meleagurile lui natale este respectata de orice faptura! Oamenii au inceput sa rada... si-a aprins tacut o tigara si cu vocea lui grava a spus: 'vorbesc serios!' S-a facut liniste intr-o secunda! 'Nici macar mistretii nu o mananca, pentru ca ea este respectata de toti si de toate! Dar, si mai potrivit decat regina, eu i-as spune Zana! Zana Papadiilor'- mai spuse el zambind si ghicind dincolo de ochii mei curiosi un anume licar familiar in noapte. Avea ceva de solomonar in amprenta fiintei, mereu singur, apropiat doar de cate o poveste... Zicea ca suntem cu totii vrajitori, dar nu vraja si incantatiile conteaza, ci ceea ce gandim noi despre fiecare om, despre fiecare moment din viata! Gandul nostru este cea mai puternica incantatie si cea mai ancestrala vraja!
- Cine esti si de unde vii? l-am intrebat
- Sunt frate cu vantul si vin din Poiana Papadiilor... mi-a spus zambind cu ochii stralucind de amintiri frumoase! 'Maine plec acasa, ma intorc la poiana mea, de-abia astept sa ma-ntalnesc cu padurea care ma asteapta!'
S-a ridicat, si-a intins bratele si inainte de a se face nevazut mi-a mai spus zambind:
- Am zburat, merg sa am grija de Zana Papadiilor!
La cei douazeci si cinci de ani pe care ii are ai fi zis ca poarta in lumina ochilor toate amintirile planetelor trecute si viitoare! A plecat cu tornada in plete si povestea pe umeri... avea o forta, o putere nevazuta si totusi, atat de prezenta in gesturi, in priviri si in umblet. Ma gandesc adesea de cand l-am intalnit oare spre ce meleaguri tainice ratacesc pasii acestui solo monah - cum ii placea sa-si spuna!
Tara aceasta a noastra are un mister namaintalnit niciunde in lume- un fel de dor de poveste uitata! Si se poate ca aici, pe aceste meleaguri, oamenii sa para mai tristi sau mai singuri, mai ciudati, mai salbatici... dar exista ceva in privirea lor mai duios ca tristetea, mai adanc ca singuratatea, mai poveste decat povestea! Exista un licar in privirea noastra, un licar care ma face mereu si mereu sa inteleg de ce m-am nascut in aceasta tara! Un alt gand de bine se indreapta acum catre toti acesti frumosi visatori deghizati in cersetori, in vagabonzi sau oameni simpli cu fata arsa de soare, cu parul ravasit prins intr-un coc in varful capului sau la spate, cu maini aspre de munca dar vesnic cu povesti si zambete ghiduse in suflet! Si poate ca daca am da la o parte prejudecatile noastre de oraseni pedanti cu degete fine si curate si am avea curajul sa privim- dincolo de haina zdemtuita si chistocul de tigara din coltul gurii- in adancimea ochilor acestor visatori, poate am gasi in fiecare zi in jurul nostru frumosul, povestea, magia! Doamne Ajuta!