solitudine sau masti fantastice?!

"Nu exista iubire reala fara cunoastere." - Konstantin Zorin

"Singuratatea, pentru unii dintre noi, este una dintre cele mai grele poveri. O percepem adesea ca pe o pedeapsa pe care o primim, pentru ca “nu suntem indeajuns de buni” sa meritam compania cuiva sau sa fim acceptati intr-un colectiv. In piramida lui Maslow, nevoia de a fi “integrati” intr-un anumit colectiv se afla la mijlocul nevoilor unui individ. Daca ne oprim la ea, ramanem ancorati intr-o realitate care nu este sanatoasa evolutiei noastre, nu vom ajunge sa atingem cele doua nevoi din varful piramidei: recunoasterea si realizarile.

Ce se intampla, de fapt, in momentele de singuratate? Ne confruntam intr-un mod dureros cu propria noastra fiinta. Ne punem intrebari de genul: Ce imi lipseste? Cu ce gresesc? Unde gresesc? Nu arat indejauns de bine? Si continuam sa cautam raspunsuri in exteriorul nostru, raportandu-ne la celalalt sau la cei aflati in grupul in care am vrea sa intram. Si incepem sa ne faurim niste masti fantastice care sa corespunda acelor “sabloane” pe care ni le imaginam ca fiind esentiale pentru acceptare.

Percepem singuratatea ca fiind ceva care ne aduce lipsuri. Si punem atat de tare accentul pe aceste lucruri, incat, atunci cand suntem acceptati de o anumita persoana sau un anumit colectiv, devenim singuri “in doi” sau “in grup”. Pentru ca am uitat de noi. Ne-am pierdut in procesul de ”fabricatie” al unui nou EU!

Exista o treapta superioara, ca vibratie, a singuratatii, si anume solitudinea.
Solitudinea este o stare a sufletului care cere uneori sa-si refaca structurile, sa se reconfigureze dupa o perioada de acumulat experiente. Solitudinea, traita in starea de obseravtor a propriei evolutii, are capacitatea fantastica de a transforma interiorul nostru emotional, de a intelege desfasurarea evenimentelor si experientelor prin care tocmai am trecut. Solitudinea este o stare de reverie care da sufletului si spiritului capacitatea de a renaste, de a se regasi in alte forme, in alte grade de vibratie interioara, de traire emotionala.

La baza, singuratatea si solitudinea sunt aceeasi energie. Acest lucru il confirma si defintiile date in dictionare. Forma pe care o dam face diferenta.
Un calugar aflat in pustie, intrebat cum poate trai in singuratate, ar raspunde, probabil, in modul cel mai firesc posibil: “Dar sunt inconjurat de atata bogatie! Cum as putea sa fiu singur?!” 

preluat de pe Portal Spiritual

Apostolul Andrei torcand un vis

in noaptea asta lunga n-am sa dorm-

vreau sa-mi simt toaca inimii veghinda-

in noaptea asta linistea e sfanta

vreau sa-mi simt iadul- vreau sa-l simt pe tot. 

in noaptea asta e o trecere prin pulsuri

prin adn-ul viu al unui lung declin

in noaptea asta, linistea e muta

si o-nteleg doar cei ce-si poarta la vedere 

mantia de spini.

in noaptea asta, stelele vegheaza

dar nimeni nu priveste catre cer

nu e nici vara, nu-i nici primavara

in noaptea asta nu-i nici toamna si nici ger.

si nu e nici prilej de tulburare

si nu-i nici bucurie, nici cuvant-

in noaptea asta doarme sub pamant

o lacrima, o vie rasuflare.

din ea va izvori un drum de lapte-

si ce e jos va fi precum e sus

in noaptea asta trupul ni-i mormant

dar cerul e senin si si florile sunt dalbe.

amintiri din stele

1. Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor.

2. Si chiar daca as avea darul prorociei si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta, asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic.

3. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic.

4. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,

5. nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,

6. nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,

7. acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.

8. Dragostea nu va pieri niciodata. Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit.

9. Caci cunoastem in parte si prorocim in parte;

10. dar, cand va veni ce este desavarsit, acest "in parte" se va sfarsi.

11. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc.

12. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin.

13. Acum, dar, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.- CORINTENI

in curajarile

Vara aceasta mi-am auzit pentru prima data, cu adevarat inima batand. Asta m-a inspaimantat. M-am bucurat cu cutremur, pentru ca mi-era teama ca daca fac ceva gresit, inima va inceta sa mai bata si-i voi pierde pe toti cei care s-au cuibarit acolo, in adanc. Am hotarat sa-mi infrunt teama si sa-mi permit acele greseli necesare, pentru a cauta sa aflu raspunsul care atat de mult ma inspaimanta. 

Poate ca spaima cea mai adanca din aceasta perioada a fost aceea ca as putea sa aleg sa-mi ignor - iarasi si iarasi- aceasta bataie a inimii. Aceasta tacere care, daca se iveste, te calauzeste catre ceva menit. Menirea de a fi si de a ramane om- dincolo de orice alt vis sau inchipuire. E o spaima straveche, pesemne, si habar n-am din ce adancuri vine. Am putea scormoni pana la epuizare dupa raspunsuri, dar adevarul e ca adancul e uneori mai mut decat ne putem imagina. Mutenia unei spaime amestecata cu o culoare a bucuriei... Si deodata spaima se inverzeste si incepi sa simti in suflet putinta unei vindecari, daca te tii bine de padurea cea verde sau de albastrul cel senin. Albastru si verde... dansand in oceanul nebuloasului chin. Bucurie si cutremur, deopotriva... Cer si pamant... vazduh si radacina.

Cutremur ca iata, in orice clipa ai putea alege sa te tradezi iarasi si iarasi si bucuria ca, macar in acest ceas ti-a venit in minte aceasta dorinta, de a amana aceasta tradare - daca e cu putinta. O alegere care atarna, parca de un fir subtire ... o muchie pe care pasesti descult, incercand sa-ti pastrezi treze simturile si bataia din inima care-ti sopteste tainic incotro s-o apuci... Si totusi, drumul nu mai are cale de intoarcere, odata ce ai trecut de rascruce. Dar cand stii cu certitudine ca ai trecut?! Si oare cate rascruci in vor aparea, iarasi si iarasi, pe drum?! Romania e plina de ele... dar macar la fiecare rascruce, acest pamant are cate o icoana, o cruce. Sa ne oprim la rascruci si sa rostim- macar atunci cand ne-amintim- o rugaciune. Sa zugravim locul alegerilor cu un gand bun, simplu, curat si smerit. Un gand care sa-l implore pe Bunul sa ne trimita putinul discernamant de care avem nevoie. Totul pleaca de la intentia cu care facem, gandim si rostim cuvinte. Totul. Inteleg asta atat de tarziu... si uit atat de repede... E nevoie de atat de putin si tocmai acest putin nu indraznim sa-l gandim pentru ca ziua, clipa, momentul sa ne aduca putina pace, liniste, bucurie. Acum, cand pe fereastra danseaza o raza de soare, cand nucul se roaga, tacut, stiind ca-si traieste ultimele zile de viata de care a invatat tocmai acum sa se bucure. A stat atata timp posac, izolat si tacut, nu a dat roade, iar acum, stiind ca va fi taiat, s-a umplut curtea de nuci. Si nucul danseaza, stiind ca mai are cateva zile de trait in aceasta lume. Si e mai frumos ca oricand... Bunica sparge nuci, mama impacheteaza, caci urmeaza sa ne mutam... Si eu ma intreb prin cate tradari va mai trece, oare, sufletul meu, pana cand eu voi intelege ca omul se hraneste si cu Cuvantul lui Dumnezeu, nu numai cu paine. Prin cate tradari si lacrimi va mai trece sufletul meu?! Citesc, subliniez, scriu... si-mi dau seama ca nu inteleg nimic. Ma simt ca un copil tembel... care aude, vede, dar cumva ceva esential ii scapa mereu. Si mereu... si mereu... Pana intr-o zi. O noua zi. Si-n toata nerozia asta care aproape ca m-ar trage catre deznadejde, am ajuns sa ma bucur ca un copil pentru toate clipele in care reusesc sa prind- din aer- incurajarile, poeziile, gandurile bune, cantecele, fiintele care imi ies in cale. Nu stiu incotro s-o apuc, habar n-am ce-mi va aduce ziua de maine. Dar astazi e aici... astazi e bland, e insorit, astazi e o zi care danseaza in vant alaturi de atatea si atatea ganduri si intentii clare. Cand ochiul cel bolnav se vindeca, toti oamenii se transforma in ingeri. 

Curaj- draga inima!  

Curaj- draga nucule!

Curaj- draga omule!

prezenta cautatorilor de liniste si a visatorilor divini

 "Apa este o Poarta, vantul, ploaia, noaptea, zapada, pietrele sunt de asemenea Porti. Prin oricare din aceste Porti poti patrunde in pace. Este suficienta putina uitare de sine. Daca-ti plac lucrurile, ele vin si-ti vorbesc, se pun ele insele in serviciul tau.

Aceasta fiinta venea din adancul timpurilor, intalnirea noastra nu era intamplatoare, el si cu mine aveam un rendez-vous. In aceasta aparenta de om pe care imi fusese dat s-o intalnesc, am vazut intr-o clipa secole de viata, vartejuri de nopti austere, zile glorioase, oaze, deserturi, razboaie, calatorii. N-a fost decat durata unui fulger silentios.

Exact asa e, Luis, un joc de copil! Un joc, nimic altceva, un joc care-ti permite sa fugi de lupte inutile. De ce-ar trebui sa fugi de lupte inutile? Nu pentru ca esti un om al pacii, ci pentru ca vrei sa ai liniste. Ai nevoie de pace pentru ca ai nevoie de forte. Si ai nevoie de destule forte pentru a calatori in misterele vietii. Emotiile, discutiile, maniile, chiar si convingerile, prin putinul pe care il cer pentru a se apara, sunt redutabile devoratoare de energie. Iti sug sangele, te epuizeaza pana la pierzanie. Este indispensabil sa le vezi exact ceea ce sunt: vampiri.

Dar infruntarea e uneori necesara. Sunt totusi lucruri pe care nu se poate sa le lasam nespuse. Daca nu, oamenii te iau drept un idiot.

Dar nu te teme niciodata sa treci drept un idiot, Luis. 
Nu orbirea altora e ceea ce conteaza, ci ochiul vulturului. 

Nu trebuie sa te inchizi in asteptare. Nimic nu vine cand e asteptat, de altfel, ce-ar fi putut veni? TOTUL E INTOTDEAUNA AICI! E suficient sa te deschizi si sa captezi, asta e!

Intr-o zi am impins usa pe care scria: DIMINUEAZA DUREREA DE LA DISTANTA si am intrat intr-o sala din palatul memoriei. Erau peste tot carti vii. Intre mii de acest fel am ales sa explorez durerea absentei unei fiinte dragi. Imediat am inteles ca aceasta durere e o boala ce se poate vindeca.

Decat sa te inchizi in grijile indiferentei, mai bine cultiva senzatiile pe care fiinta iubita le-a lasat in tine; in adancurile tale reda viata tandretii. Daca vei reinvia din trecut aceste momente de bine, daca le vei ajuta sa creasca, sa se raspandeasca, sa-ti invadeze fiinta, distanta se va reduce putin cate putin... poti sa recrezi ceea ce uitarea a sters! 
M-am minunat de aceasta putere si de capacitatile mele de a explora vasta biblioteca pe care o aveam in mine.

Si am stiut pentru totdeauna ca exista frontiere pe care nu trebuie sa le treci fara sa tii cu fermitate mana Ingerului tau pazitor, fara teama sa-ti vezi inima brusc impietrita, ca un brat de paie pe foc.

Tu ai gasit Spiritul. De acum vei putea sa-l chemi cand vei dori. El te va intovarasi peste tot. Ti se va intampla sa-l uiti, bineinteles. Nu conteaza, el nu te va uita. 

In Teatrul tau intim, personajele se intampla sa si taca. Atunci cand nu sunt in stare sa te scoata din groapa necazului ele dispar, tarandu-se ca niste animale fricoase, lasand loc puterii Fiintei. STIU ASTA, AM TRAIT-O!

PREZENTUL, Luis! 
Toate misterele, toate bogatiile, toate raspunsurile din lume sunt in acest cuvant! Nu lasa nimic sa treaca, Luis, totul vine sa te hraneasca! Da-i vietii gingasia. Fiinta din tine iubeste asta...

Transforma totul in paine pentru simturile tale, pentru Fiinta ta. Fii un captator, fii un magnet. Atrage fara incetare ceea ce iti vine din afara, cat si dinauntru. Samanii pe care i-ai cunoscut nu erau nici descreierati, nici mediocri. Erau adevarati razboinici. Acest fel de oameni nu-si pierd niciodata timpul sa semene in pustiu. Te-au invatat sa te hranesti cu acele forte care sunt in toate, in pietre, in apa, in catedrale, in zgomotul lumii, in mirosul urat al animalelor si in parfumul florilor. Daca au facut asta, este pentru ca stiau ca inima ta este fertila. Ai deci incredere. Tot ce ei au semanat va germina la timpul sau, daca tu te respecti destul pentru a nu te lasa sufocat de fantomele tale si de rumegarea nenorocirilor trecute.

Se simtea in rabufnirile domoale ale aerului prezenta cautatorilor de liniste si a visatorilor divini care o frecventasera altadata."

Henri Gougard, "Cele sapte pene ale vulturului" 

porunca iubirii de oameni

"Dupa ce Domnul l-a batut pe diavol in Pustia Carantaniei in sfant sufletul sau- curat de lumea aceasta ca o pustie- a venit sa-l bata si intre oameni. Cuvintele Evanghelistului ne descriu si aceasta latura a razboiului, caci zice: "Si dupa ce sfarsi toata ispita, diavolul se departa de la El, pana la o vreme." (Luca, 4, 13). Semn ca a mai venit iarasi, insa de data aceasta razboiundu-se cu Domnul prin oamenii lumii acesteia. Satana a rasculat impotriva Mantuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, carturarii si fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, ca doara doara Iisus ii va blestema, sau ii va uri, si asa va gresi macar impotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni.

Aceasta e, cum zice Sf. Maxim, ispita a doua, prin durere, care e starnita de potrivnicul cu menirea de a invrajbi pe Iisus cu oamenii si pe oameni intreolalta. Iata cuvintele Sf. Maxim Marturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispita pe care l-a avut Mantuitorul de invins: "Dupa ce, asadar, prin biruinta asupra primei ispite, cea prin placere, a zadarnicit planul Puterilor, Capeteniilor, Stapanitoriilor celor rele, Domnul le-a ingaduit sa-si puna in lucrare si al doilea atac, adica sa vina si cu incercarea ce le mai ramasese, cu ispita prin durere. Sa urmarim deci uneltirile potrivnicului, sa vedem metoda lui si metoda lui Dumnezeu, tot dupa cuvintele Sf. Maxim.

"Neputand vrajmasul sa-l faca pe Domnul sa calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a fagaduit in pustie, s-a straduit pe urma, dupa ce a venit in lume, cu ajutorul nelegiuitilor iudei, sa-l faca sa calce porunca iubirii de oameni. Satana (care inseamna "potrivnicul") ii indemna pe carturari si farisei la felurite mestesuguri impotriva lui Iisus, ca, neputand rabda incercarile- cum credea el- sa fie adus sa-i urasca pe cei ce-i intindeau curse si asa sa calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscand gandurile potrivnicului, n-a urat pe fariseii pusi la lucru de el (caci cum ar fi facut-o, fiind prin fire bun?) ci, pe cei purtati de el, nu inceta sa-i sfatuiasca, sa-i mustre, sa-i infricoseze, sa-i planga, ca pe unii ce puteau sa nu se lase condusi de el. Blestemat de ei, se purta cu indelunga rabdare. Mantuitorul, e drept, i-a mustrat si i-a certat ca nimeni altul, insa nu i-a urat nicio clipa, de vreme ce pe diavolul din ei il certa si-l umilea, dandu-l la iveala si arzandu-l cu adevarul, iar pe ei ii iubea si-i invata inainte. Patimea cu indurare si le arata toate faptele iubirii; ii invata caile vietii si zugravea prin fapte chipul vietuirii ceresti; vestea invierea mortilor si fagaduia viata vesnica si Imparatia Cerurilor celor ce cred; iar necredinciosilor (ateilor) le vestea infricosatele pedepse vesnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei ) il batea cu iubirea de oameni, iubindu-i si pe ei, desi-i ducea diavolul.

O, minunat razboi! In loc de ura, Iisus arata iubirea si rapune pe tatal rautatii prin bunatate. In acest scop, rabdand atatea rele de la ei- mai adevarat vorbind, pentru ei- S-a straduit pana la moarte, in chip omenesc, pentru porunca iubirii si, dobandind biruinta deplina impotriva diavolului, a primit cununa invierii pentru noi. Astfel Adam cel nou a innoit pe cel vechi." Parintele Arsenie Boca, "Cararea Imparatiei"

Si deoarece cred ca in aceste vremuri multi dintre noi simtim un dor de aceasta Desavarsita Iubire... am sa inchei, cum altfel, decat incercand sa-mi reamintesc indemnul Invatatorului celui Bun:

“Oricine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” 

"L-am cautat pe Dumnezeu si nu L-am gasit.

M-am cautat pe mine insumi si nu m-am gasit.

 Si cand l-am cautat pe fratele meu, i-am gasit pe toti trei."

Parintele Pantelimon de la manastirea Oasa

linistea, iertarea si seninul

Atît de puţine lucruri mă pricep să fac
Nici piersici ca piersicii,
Nici struguri ca via,
Nici măcar nuci
Ca arborii cu umbră amară
Şi foşnet uşor,
Un singur lucru ştiu să fac
Cu o pricepere extraordinară :
Ştiu să mor.

Nu mă laud,
Ştiu să mor cum puţini oameni ştiu -
Mă învelesc întîi în tăcere,
Apoi în pustiu
Şi pornesc astfel încet, un pas,
Încă un pas, şi încă un pas,
Pînă nu se mai vede din mine
Decît un glas
Aşezat somptuos
În al cărţii sicriu.

Nu mă laud,
Credeţi-mă, ştiu să mor
Şi ştiu, mai ales, să înviu,
Dar asta e, bineînţeles,
Mult mai uşor.

Ana Blandiana - Inca un Pas

aici numai caii razbesc

Orb nu e cel care nu vede, ci cel care nu vrea sa vada!

iata-

ni s-au amestecat putin culorile

am stat atat de aproape de patimile si spaimele noastre

ochii nostri si-au confesat atatea istorii uitate

incat de-abia ne mai putem imbratisa

cand ne vedem

ce spaima

aceasta redescoperire intr-altul

ce izvor de negraite poveti

si cate forte s-au pus impotriva deodata

doar pentru ca am vrut sa regandim unul prin altul

straveziul dezghet

astazi

cand vreau sa daruiesc stelelor salutul meu

aud glasul tau in locul glasului meu

si ganduri noi cu care trebuie sa lupt mai departe

ce minune de viata! iti spun

ce daruri ne-asteapta dincolo de iluzia lumilor reci

orbii si-au facut de mult o parere despre regasirea aceasta a noastra

ei cred ca pe toate le deslusesc

dar nu-s de nici un folos ochii trupesti
daca-s oarbe privirile mintii-omenesti

si-n timp ce ei
se istovesc sa judece trairea noastra

noi- dezlegati o vreme de-al tulburarilor blestem
si dinspre marginea lumii intorcandu-ne in centrul firesc

am imbratisat taina si i-am dat un nume

ce nu poate fi rostit in grai omenesc

ne-am indrumat
cu cate-un ochi deschis unul pe altul

si am gustat putin din miezul de lumina
al universului stramosesc

aici

pe pasunea muntelui sacru

orbii si sagetile lor
nu razbesc

aici
doar caii pasesc
scuturandu-si coama unul spre altul

aici e locul tainic unde mi-e ingaduit
sa FIU, sa IUBESC

si iubind, 

sa fac ce doresc

inseninarile

"Exista o floare, cred ca m-a imblanzit"

"Daca ma imblanzesti, viata mea va fi insorita"...
 
Rusii, ca de obicei, au inteles foarte bine cum sta treaba: 



Te-ai inseninat? Iubesti.  
Nu te-ai inseninat? Cauta sa iubesti...  
Iubirea (se) daruieste si nu asteapta nimic in schimb. 

rasarit-a soarele

1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. 
2. Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină; 
3. Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui; 
4. Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor; 
5. Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc; 
6. Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului. 
7. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munţi vor sta ape. 
8. De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa. 
9. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele. 
10. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul. 
11. Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape; 
12. Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli. 
13. Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas. 
14. Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul. 
15. Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor; 
16. Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului; 
17. Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte. 
18. Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi vor face cuib. 
19. Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor stâncile scăpare iepurilor. 
20. Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său. 
21. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii; 
22. Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor. 
23. Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca. 
24. Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara. 
25. Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta. 
26. Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. 
27. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea. 
28. Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. 
29. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi; 
30. Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. 
31. Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului. 
32. Fie slava Domnului în veac! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale. 
33. Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă. 
34. Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi. 
35. Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul. 
36. (...) Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul.  (Psalmul 103)

fly the bird path... fly...

Ever since my house burnt down

I see the moon more clearly.

I gazed upon all the Edens that have fallen in me.

I saw Edens that I had held in my hands,

but let go.

I saw promises I did not keep,

Pains I did not sooth,

Wounds I did not heal,

Tears I did not shed,

I saw deaths I did not mourn,

Prayers I did not answer,

Doors I did not open,

Doors I did not close,

Lovers I left behind,

And dreams I did not live.

I saw all that was offered to me,

that I could not accept.

I saw the letters I wished for,

but never received.

I saw all that could have been,

but never will be.

These images are a letter to my dreams.

 

These letters are my letters to you.  

I want to join the dance that has no steps,

I want to become the dance.

Feather to fire

fire to blood

blood to bone

bone to marrow

marrow to ashes

ashes to snow.

The whales do not sing

because they have an answer.

They sing because they have a song.

What matters, is not what is written on the page,

what matters, is what is written in the heart.

 

So burn the letters

And lay their ashes on the snow,

At the river's edge.

When spring comes and the snow melts

And the river rises,

Return to the banks of the river

And reread my letters with your eyes closed.

 

Let the words and the images

wash over your body like waves.

Reread the letters,

with your hand cupped over your ear.

 

Listen to the songs of Eden

Page, after page, after page.

Fly the bird path

Fly... 

  
Ashes & Snow by Gregory Colbert 

jung si eminovici despre dualitate si unitate

 Il citesc si recitesc... si mereu ma minunez! :)

                             Înger şi demon

"Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare -
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în perete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri,
Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind
Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşează,
Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.

Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;
El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat -
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -
Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă faţă şi cu mâinile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele; clară
E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ţi lipseşte să fii înger - aripi lungi şi constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde,
Două aripe de umbră către ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană.
Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea suntă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripele-i diafane şi de dânsele dau veste.

Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie
Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;
El răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deşi arare - se-ntâlnesc, şi ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!
Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -
Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, şi coroana sa antică,
Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise.

Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară
În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i ştie de ştire,
Nimeni soarta-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simţi neliber, mic,
Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune,

C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti -
Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti.

Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viaţă? Cât amor de drept şi bine,
Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine!
Şi răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se aşează lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri
Ea-i sărută. De pe dânşii negurile se descopăr...

Este Ea. C-o mulţumire adâncă, nemaisimţită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioşere;
Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;
Ah! şopteşte el pe moarte - cine eşti ghicesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul." 

M. EMINESCU

"Figurilor inconstientului le apartin, conform textului nostru, nu numai zeii, ci si animus si anima. Cuvantul hun este tradus de Wilhelm prin animus. Ideograma este compusa din semnul pentru nori si semnul pentru demon. Hun inseamna aici demon al norilor, suflet superior al suflului, apartinand principiului yang, deci masculin. Dupa moarte, hun se ridica si devine sen, spiritul ce se extinde si se reveleaza. 

Anima, numita po, scrisa cu semnul pentru alb si cel pentru demon, deci fantoma alba, apartinand principiului yin, deci feminin. Dupa moarte ea coboara si devine qui, "ceea ce revine", vedenia.

La origine, anima si animus sunt una in fiinta unica, activa si adevarata.

Dar in adapostul celui creator sunt doua.

Animus este in inima cereasca, ziua locuieste in ochi (adica in constiinta), noaptea viseaza despre ficat. Este ceea ce este de o infatisare cu inceputul promirdial.

Anima insa este forta a ceea ce este greu si tulbure, legata de inima corporala, carnala. 

Cine este obscur si cufundat la trezire, este inlantuit de anima.

Introspectia mai profunda sau experienta extatica dezvaluie existenta unei figuri feminine in inconstient, de unde si denumirea feminina de anima, psyche, suflet.

 Desi consider ca Wilhelm a tradus pe buna dreptate hun prin animus, am avut anumite motive intemeiate sa nu aleg pentru spiritul barbatului, pentru limpezimea constiintei lui si rationalitatea sa expresia, altminteri foarte potrivita animus, si expresia logos. Wilhelm foloseste logos pentru notiunea chineza sing, ce ar putea fi tradusa si ca fiinta sau constiinta creatoare. Hun devine dupa moarte sen, spiritul, ce in sens filosofic se apropie de sing.

Deoarece notiunile chineze nu sunt reprezentari logice in sensul cunoscut de noi, ci intuitive, semnificatiile lor pot fi intrezarite doar din uzul lor si din componenta ideogramei, sau tocmai din relatii ca aceea dintre hun si sen.

Hun ar fi, prin urmare, lumina constiintei in barbat, tragandu-se la origini din logos al lui sing si intorcandu-se dupa moarte prin sen din nou la tao. Expresia logos ar putea fi deosebit de potrivita in aceasta utilizare, deoarece cuprinde in sine notiunea unei fiinte universale, asa cum limpezimea constiintei si rationalitatea barbatului nu sunt ceva separat individual, ci ceva universal; nu este nici ceva personal, ci ceva suprapersonal in cea mai profunda intelegere, strict contrar animei, care este un demon personal si se manifesta mai intai in dispozitia cea mai personala (de unde si animozitate!). (...)

Am mai definit anima si ca personificare a inconstientului in general si am interpretat-o astfel si ca pe o punte spre inconstient, ca functia relatiei cu inconstientul. Aceasta idee se afla intr-o corelatie interesanta cu afirmatia textului nostru, conform caruia constiinta (e vorba de constiinta personala) rezulta din anima." - C. G. JUNG

si de-abia de-aici incolo devine jung interesant :)

dobandirea unor calitati insemnate

Vasile Andru: Dar o viziune ingereasca ati avut? 
Parintele Teofil Paraian: Nu, n-am vazut ingeri. Imi doresc sa-mi vad pacatele. (...) 
  Ma rog, sunt oameni si oameni. Unii mai sensibili la treburile astea. Eu, de exemplu, in   legatura cu visele... Se spune in Sfanta Evanghelie ca dreptului Iosif i s-au descoperit in vis mai multe lucruri. (...) Fiecare om are deschiderea lui, Dumnezeu (stie cum), adica Dumnezeu nu este un Dumnezeu pe care-l descoperi, ci este Dumenzeu care ni se descopera noua. El stie cu fiecare ce trebuie sa faca; daca pentru a-l conduce vine direct sau prin oameni. El stie.

Parintele Teofil Paraian vorbeste de cateva ori despre un efect al rugaciunii mintii: produce intalnirea cu tine insuti cel necunoscut tie. Rugaciunea are darul de a ne descoperi pe noi insine noua... punandu-ne in evidenta si negativele din alcatuirea noastra. 

S-a constatat ca doar 10% din minte se afla in partea constienta a omului. Restul este o mare necunoscuta. Si adesea acel vast necunoscut este povarnic sau alienant, ascunde uratenii si un balast ce trebuie eliberat, aruncat. Prin rugaciunea mintii, in faza purificativa, adica mereu scormonim in inconstient (expresia parintelui Teofil) si aflam continuturi surprinzatoare, de care astfel ne eliberam. Rugaciunea mintii indesita, iti dezvaluie zone psihice abisale, arunca la suprafata depozite de rautati si astfel mintea se limpezeste, sufletul se limpezeste. 

Parintele Teofil povesteste experiente extraordinare. Cand era foarte june, s-a spovedit la parintele Arsenie Boca, si acesta l-a intrebat:
- Ti-a venit vreodata sa omori un om?
Junele Teofil s-a speriat foarte tare la o asemenea intrebare. Cum! De unde! El nu banuia ca ar putea avea asemenea lava pulsionala in adancul sau. Ca nimeni nu-si cunoaste tabloul pulsional, cu acele porunci ancestrale, care comanda reusite sau esecuri, damnarea sau salvarea. Astfel parintele Arsenie Boca ii punea in fata un adevar psihologic ignorat: omul are in el multa rautate inconstienta, are agresivitate inconstienta... chiar si pornirea de a omori!

Parabola veche:

Un magistru il intreaba pe ucenic: De ce fuge iepurele de tine?
Ucenicul raspunde: Pentru ca iepurele este fricos.
Maestrul zice: Nu. Ci pentru ca tu ai in tine pornirea de a ucide!

Parintele Teofil avea sa descopere, in anii de practica a rugaciunii, cum din abisal este aratata si expulzata rautate si negativitate, mostenita sau dobandita... in fiecare zi.

"Prin rugaciune mai indesita, zice, am bagat de seama ca port in mine multa rautate; m-am intalnit cu mizeria din mine! Eram tanar si se parea ca n-am agonisit prea multe rele in lumea aceasta. Si, intr-adevar, n-am agonisit multe rele, dar am adus multe rele din strafunduri de existenta in existenta mea. (...) Un copil se naste cu un tablou ereditar, cu bune si rele. Stiintific vorbind, acest tablou contine 8 clase pulsionale. 

Parintele Teofil zice ca, prin meditatia isihasta, intr-o prima faza scormonesti in inconstient. Un alt termen pentru acest proces este introspectia. Acest termen s-ar traduce prin oglindirea launtrului. Introspectia nu inseamna analiza launtrului, ci vederea lui, oglindirea abisalului. Si: expuzarea unor continuturi povarnice din abisal.

Cu o ironie medicala, Parintele Teofil zice:
"Mai demult oamenii nu stiau de nervosi, stiau de rai. Ziceau de cutare: ii rau! Acum se zice: ii tare nervos! Nu-i rau, ci nervos. Dar nervozitatea ii arata rautatea, pentru ca iese la suprafata ceva ce porti in tine... Cineva care stie ca rautatea trebuie rezolvata numai atunci scapa de ea." 

Asadar, rautatea, vorbind mai pe ocolite, se zice nervozitate. Fireste, exista o legatura intre nevroza si rautate. Nevroticul n-are cum sa fie bun: este rau fie cu el insusi, fie cu altii. Un complexat psihic n-are cum sa fie bun. Complexul Cain, adica tendinta maladiva de eliminare a semenului, este un stadiu nevrotic, uneori psihotic, si se manifesta ca rautate, invidie, agresivitate. Intr-o anumita faza, multe din bolile egoului pot fi remediate prin practica isihiei. 

Din experienta sa, parintele Teofil spune cum, indesind rugaciunea mintii, a scormonit in abisal, a rascolit, si-a rezolvat rautati nestiute: "Si scormonelile acestea au adus la iveala fel de fel de ganduri, de inchipuiri, de imagini, de chipuri ale rautatii, pentru ca rautatea are multe chipuri." (...)

Faza purificativa, de care am vorbit aici, are ca rezultat nu numai expulzarea rautatilor, nu numai vindecarea unor parti de egou, nu numai rezolvarea agresivitatii inconstiente sau a complexului lui Cain inconstient. Ci are si alt rezultat: adaugarea binelui, adaosuri de virtute, dobandirea unor calitati insemnate. 
In principal, survine extinderea constiintei. Constiinta extinsa are si ea beneficiul ei: plusul de claritate mentala, pana la claritate perfecta, pana la clarviziune. Constiinta extinsa este un rezultat optim, pregatind ceea ce Filocalia numeste "faza iluminativa". Nu exista granite perceptibile intre o faza si o alta faza. Constiinta largita este si vindecare de ingustare nevrotica, de ignoranta. Constiinta extinsa sau largita poate fi un alt nume dat iluminarii."

din cartea  Vasile Andru, "Isihasmul sau mestesugul linistirii"



"Eu nu ma compar cu nimeni pentru ca VIATA NU SE TRAIESTE PRIN COMPARATIE. Fiecare om are viata lui. Sf. Ioan Gura de Aur e unic in existenta istoriei bisericesti. Nu poate sa mai fie cineva Sf. Ioan Gura de Aur. Sau, stiu eu, Sf. Serafim de Sarov. E unic. Pai cine mai e Sf. Serafim de Sarov? Niciunul. E unul singur in istorie, si atunci si eu pot sa am ceva, dar nu cu gandul ca ma aseman cu acestia."- parintele Teofil Paraian

marea sau adancul

 

"Marea este ca muzica, are in sine si atinge toate visele sufletului. Frumusetea si maretia marii constau in aceea ca ea ne constrange sa coboram in strafundurile rodnice ale propriului suflet unde ne confruntam cu noi insine, autocreandu-ne, animand desertul trist al marii. " - C. G. JUNG


Nebunii de salbaticii care nu asteapta decat sa fie iubite si imblanzite pentru a se savarsi unirea a tot si a toate... 

o randuiala impenetrabila

 "- Pot atunci sa va dau un sfat? Stiti, domnule, aceasta tara nu este a Omului ci este a Domnului. Asa ca, daca ar fi sa se intample ceva, stati pur si simplu jos si nu va faceti griji.

Cuvintele sale mi-au parut a avea o oarecare insemnatate si am incercat sa-mi imaginez carei stari psihologice ii corespundeau. Erau, in mod manifest, o chintesenta a experientei sale; aici nu omul, ci Dumnezeu este cel care domina, deci nu vointa si intentia, ci o randuiala impenetrabila." - C. G. Jung

despre sihastri si rugaciunea cea curata

"Da' rugaciunea mintii oare-i intreaga? Nu-i intreaga. Ii jumatate de rugaciune. Pasarea c-o aripa poate zbura? Omul c-un picior poate merge? Da, rugaciunea mintii-i jumata' de rugaciune. Lui Teofan Zaavoratu, ii spune unu:
- Si eu am rugaciunea mintii, da' vin gandurile ca viespile.
- Da'te jos de-acolo, maaa, c-acolo-i mare iarmaroc. Cin' ti-o spus sa ramai la rugaciunea mintii? Tre sa-ajungi la rugaciunea inimii. Adica, ce zice gura sa-nteleaga mintea si sa simta inima. Atunci ajungi la rugaciunea cea curata."

invatatura cereasca

"Omul care in inchinarea sa se lipeste de pleoapele sale fara sa aiba in inima nici mila, nici iubire, se aseamana unui pom frumos dar fara rod."

"Omul care deosebeste inca in inima lui pe prieten de dusman 
nu urmeaza poruncile evlaviei." 

Sf. Isaac Sirul
  
"Si am zis: Poate intunericul ma va acoperi. 
Si se va face noapte lumina dimprejurul meu.
Dar intunericul nu este intuneric la Tine 
si noaptea ca ziua va lumina. 
Cum este intunericul ei asa este si lumina ei. " 

"11: Şi am zis: – Da, întunericul mă va copleşi

 şi-n desfătarea mea chiar noaptea va deveni lumină…,

 12: căci cu Tine întunericul nu va fi întuneric

 şi noaptea lumină va fi ca şi ziua;

 întuneric şi lumină, la Tine sunt totuna."

Psalm 138