Nu stiu de ce imi tot apar aceste informatii in Cale si de ce, de fiecare data, nu-mi pot dezlipi ochii de scriitura... nu stiu de ce sufletul tot tresare, ca si cand si-ar aduce aminte sau s-ar trezi dintr-o dulce adormire! E atat de frumoasa si plina de intelepciune aceasta cale a arcului! Poate intr-o buna voi intelege mai mult si mai bine! Acum, doar intuiesc cu bucurie un drum trecut... sau viitor, cine stie?
"
Kyudo, tradus de obicei drept Calea tirului cu arcul, este una dintre cele mai importante Gendai, adica arte martiale japoneze moderne, sensibil diferite de Koryu, artele martiale stravechi. Practicarea tirului cu arcul, atat pentru vanatoare, cat si in scop razboinic, este foarte veche in Japonia. Arheologii niponi au descoperit arcuri care dateaza din secolul V i.e.n. Datorita eficientei sale deosebite pe campul de batalie si faptului ca permitea declansarea ostilitatilor de la o distanta relativ sigura, tirul cu arcul a fost tinut la mare respect in cadrul sofisticatelor traditii martiale japoneze. Astfel, pana in urma cu aproape trei sute de ani, Kyu-jutsu, tehnica de razboi cu arcul, era considerata prima dintre cele 18 Kakuto-bugei, discipline ale luptei, pe care trebuia sa le deprinda orice samurai. La fel ca toate celelalte arte martiale, Kyudo punea accentul pe dezvoltarea unor calitati indispensabile idealului de razboinic perfect, la care aspira fiecare samurai din Tara Soarelui Rasare. Evidentierea acestor virtuti se facea in ordinea data de sutele ani de conflicte si traditii razboinice: Me tsuke – privirea, Kokyo – respiratia propriu-zisa, Ikiai – armonizarea respiratiei, Kamae – postura si Hara – antrenarea centrului echilibrului si puterii, aflat in zona abdomenului. Tot acest ansamblu martial era actionat perfect cu ajutorul artei arcului si sagetii.
Kyudo-ka, oamenii arculuiLa inceputurile sale, arcul japonez a fost folosit indeobste din pozitia in picioare, pentru ca, incepand din secolul al doisprezecelea, sa intre si in arsenalul samurailor din cavaleria shogunala, care urmau pe atunci ceea ce se numea Kuyba no michi – Calea arcului si a calului.
Ca structura, arcul japonez este diferit de cel mongol, de cele englezesti sau de arcurile folosite de amerindieni. El are o lungime de aproximativ 2,20 m si prezinta o pronuntata curbura asimetrica. Aceasta caracteristica il obliga pe arcas sa intinda foarte mult coarda, diminuand precizia tirului, dar ii permite totodata sa foloseasca sageti foarte lungi, cu efect sporit de strapungere a armurilor. Cu toate ca unele legende relateaza performante senzationale, bataia utila a unui astfel de arc nu depasea o suta de metri. Temutii luptatori ninja foloseau un arc diferit, mult mai mic si cu o structura echilibrat simetrica, de tip clasic mongol. Faptul ca armatele japoneze nu au adoptat acest arc pe scara larga ramane un mister, desi cele doua invazii ordonate de Kublai-han au demonstrat cu prisosinta eficienta sagetilor mongole. Samuraii au continuat sa-i fie fideli lui
Yumi, ciudatul lor arc asimetric, care avea rezonante intelese doar de sufletul nipon.
Arcul a fost utilizat din vremuri stravechi si de catre samani, ca instrument de invocatie, sunetul produs de miscarile coardei considerandu-se ca raspunde vibratiilor divine. Yumi este folosit astazi intr-un dans specific, efectuat de catre marii Yokozuna in cadrul ceremoniilor de deschidere a intrecerilor de Sumo.
Dincolo de scop…
…Acolo se afla de fapt scopul final al actului tragerii din Kyudo, ca si scopul oricarui adept al acestei cai. La inceputul perioadei Edo, odata cu introducerea armelor de foc, arta Kyudo a fost detronata de eficienta seaca si cruda a glontului. Datorita deselor rebeliuni ale samurailor, majoritatea artelor martiale au fost fie scoase in afara legii, fie obligate de conjunctura istorico-sociala sa se transforme in sporturi.
Kyudo a reusit sa-si pastreze dimensiunea spirituala, fiind considerat chiar si in prezent una dintre cele mai spiritualizate arte martiale japoneze, alaturi de Ken-do, Calea sabiei, si Aiki-do, Calea tuturor energiilor.
Practicata in forma sa pura, sub indrumarea unui maestru, Kyudo este o arta ce aspira sa ofere curatare morala si dezvoltare spirituala. Cu toate ca, in prezent, multi adepti practica Kyudo ca pe un sport, unii dintre Kyudo-ka nu inceteaza sa caute ceea ce maestrii denumesc Seisha Seishu: „Tragerea corecta este superioara atingerii tintei.“
Profund impregnata de spiritul Budo al samurailor, orice sesiune de Kyudo incepe cu Seiza, postura de meditatie si interiorizare, urmata de Mokuso, meditatia de dincolo de scop si ganduri… Dupa care se apropie momentul cel mare. Arcasul se aseaza intr-una dintre cele opt pozitii de baza, iar arta isi spune cuvantul… Aflat in fata tintei, luptatorul nu trebuie sa iasa din starea de meditatie de la inceput, gesturile sale urmeaza un ritual bine invatat, in timp ce mintea sa face marele salt…
Momentul care se scurge de la potrivirea sagetii in arc la eliberarea ei este cel mai important dintre toate, putand sa dureze oricat, de la franturi de secunda, la ore intregi. El este controlat de maestrul supraveghetor, care monitorizeaza starile mintii si sufletului arcasului pentru a-l face sa gaseasca acea clipa unica in care totul intra in armonie: respiratie, privire, spirit. Atunci, sageata este eliberata odata cu sufletul purificat al arcasului. |n acest ultim gest se concentreaza toata esenta si scopul acestei arte. Nu conteaza si nu are nici un fel de importanta daca tinta este lovita. Nu asta se urmareste in mod special in arta Kyudo, ci zborul sagetii si mai ales
atingerea starii de spirit prin care, la fel ca in meditatia profunda, ego-ul dispare…Drumul de la Jutsu la Do
Odata cu perioada Edo, artele martiale japoneze trec prin schimbari majore. Vechile discipline razboinice definite de terminatia „Jutsu“ se transforma din niste sangeroase si eficiente practici de ucidere sau schilodire, in arte martiale. Astfel, Karate Jutsu devine Karate do, Ken Jutsu – Kendo, Ju Jutsu – Ju do. Evident, scopul Kyu-Jutsu nu mai este acela de a omori razboinici cu sageti bine tintite, ci de a oferi elevare si concentrare. Se naste Kyu do.
Odata ce accentul este pus pe sensul ritual al pozitiilor, practicarea artei arcului lung trebuie sa-i furnizeze arcasului stapanire de sine, simtul echilibrului, inaltarea gandirii, seninatatea in efort si sentimentul japonez al armoniei, faimosul Wa…
„Cine trage, de fapt?“ suna singura intrebare in legatura cu arta japoneza a trasului cu arcul. Cineva trage si totusi acela nu sunt eu, ci mai degraba o suprafiinta care identifica propriul meu ego cu activitatea nonactiva a Divinului prezent in fiecare. Si care este scopul final? Marii maestri spun ca arcasul care nu nimereste tinta cauta originea esecului in el insusi, pentru a descoperi ca tinta se afla tot in el.
Ca simpla unealta, sageata este simbolul patrunderii si al deschiderii. Gandul care aduce inspiratia si organul procreator ce deschide pentru a fecunda au fost la randu-le asociate cu imaginea sagetii. Ca si scara, sageata este totodata un simbol al schimburilor dintre Cer si Pamant.
In traditiile shintoiste japoneze, sageata asociata cu arcul simbolizeaza, ca mai peste tot in lume, dragostea. Forma falica a sagetii este evidenta, la fel ca si tinta finala, patrunderea in Centru. Principiul masculin se instaleaza in cel feminin si astfel cercul este inchis, iar armonia redobandita.
|n sens esoteric, sageata inseamna aspiratie spre uniunea cu Divinitatea. Arcul, la randu-i, semnifica deseori incordarea din care tasnesc dorintele noastre lumesti, legate de universul ascuns al subconstientului.
Japonia a ramas singurul loc din lume unde disciplina tragerii cu arcul a supravietuit cu succes, vrand parca sa pastreze vii in memoria omenirii invataturile maestrului chinez Lieh Zi. Cartea acestui intelept fara varsta citeaza exemplul tragerii neintentionate, care doar astfel ingaduie atingerea tintei. Cu conditia sa nu te preocupe nici actul tragerii si nici tinta. |nvataturi stravechi, care sosesc in lumea noastra hypertech aduse de un, nu-i asa?, banal zbor de sageata…
Celebra lucrare a lui Eugen Herrigel Le Zen dans l’art chevaleresque du tir à l’arc a avut un mare rasunet in
Europa anilor 1920 si a facut cunoscute pe Vechiul Continent numele celor mai prestigiosi arcasi japonezi ai acelei perioade, maestrii Awa si Anzawa.
Batranul din zodia Sagetatorului
»Anazawa Heijiro (1887-1970) a fost ultimul mare maestru al acestei arte. Ex-discipol al reputatului Awa Kenzo, Anazawa a fost primul mare exponent al Kyudo-ului care s-a deplasat in afara Japoniei pentru a face demonstratii, devenind pionier al acestei arte in Franta. Pe langa studiul aprofundat al Kyudo-ului, a scris si o lucrare in onoarea maestrului sau, intitulata Dai-sha-do – Marea doctrina a tirului cu arcul. |n Japonia, Anazawa este considerat parintele reformator al disciplinei Kyudo, gratie influentei sale considerabile asupra dezvoltarii tragerii cu arcul. Acest maestru, despre al carui zambet se spune ca nu-l parasea niciodata, era nascut, simpla coincidenta, in zodia Sagetatorului, potrivit zodiacului european.
prelluat de pe:
http://www.descopera.ro/cultura/2432168-kyudo-calea-din-zborul-sagetii
"SOMETIMES WE WILL HIT THE TARGET... BUT WILL MISS THE SELF!" Onuma Sensei
