joi, 30 octombrie 2014

intre-rupt


Haruki Murakami-ului

adunam pietrele ganduri
si invatam pe furis sa le slefuiesc firea.

- de ce iti ocupi timpul cu astfel de nerozii? m-a intrebat.
n-ai altceva mai bun de facut?
tu n-ai altceva mai bun de facut pe lumea asta
decat sa aduni pietrele ganduri din lumi 
de neinteles?
- tu nu vezi ca pentru asta m-am nascut? 
i-am raspuns.
(nu stiam ce altceva sa-i raspund).

- si pana unde crezi ca te va petrece
nebunia acestei sinceritati?
crezi cumva intr-un sens al absurdului?
crezi cumva ca absurdul poate fi miezul unui
ascuns inteles?!

- nu stiu pana unde, pe cuvant ca nu stiu.
nu vezi ca nu stiu?!
traiesc, invat, experimentez.
pentru asta m-am nascut!
de ce ma tot bati la cap cu intrebarile astea?
nu intelegi? pentru asta m-am nascut:
sa inhat pietrele ganduri din capetele lumilor neintelese
sa se slefuiesc, sa le dau o forma inaripata.

unele ajung la timp, altele raman intarziate mereu
unele primesc incaltari rosii si nu stiu cum se face
ca invata sa despovareze o parte
din iluzia timpului 
ramas greu.

- si la ce folosesc toate astea?
spune-mi si mie la ce folosesc toate astea?

- e singura cale de a-ti pastra mintea intreaga.
 invata cat mai repede sa inhati gandurile pietre
si sa le sculptezi cu talent si har 
in al luminilor chihlimbar.
invata cat mai repede intentia sa le-o intrezaresti
pana nu-si cladesc in lumi nestiute 
turnuri marete, dincolo de cer
pana nu trec iarasi granitele cele necunoscute-

invata.

are sa vina un moment, 
pe cuvant ca are sa vina-
cand ai sa intelegi.

pana atunci, 
sculpteaza in pietrele ganduri
ia-ti o dalta pe masura si sculpeaza mai ales acolo
unde simti colturoasele pietre
 tulburand cetele ingeresti.

-si daca trec granitele, ce-i?
ce-i daca trec granitele?

- daca treci granitele?
 daca treci granitele, nu-i chiar atat de simplu:
vei petrece o vreme
printre intelesuri de neinteles.
are sa te inspaimante o vreme
are sa te strapunga.

in plus,
 trebuie sa-ti doresti
din toata inima sa-ti doresti
ca atunci cand va bate Ceasul din urma

................................................................

(fix in acest moment
Gandul s-a intrerupt, luandu-si zborul-
ridicandu-se, slefuitul, de la pamant
aprins de dorul unui dialog 
ingeresc)




luni, 20 octombrie 2014

in adancuri


 deschide-ti, 
triumfatoareo, teasta de vant
si priveste-te sincer pana in absconsul strafund

iata lasitatea trecutului 
cautandu-si la nesfarsit scuza
iata, prin sangele victimei clocotind seva calaului
nici macar n-are habar de raceala inimii
cu care sagetat-a Lumina.

cine are urechi de auzit,
sa auda!
cine are ochi de vazut,
sa patrunda!

cine mai are curajul in adancuri sa sara-
sa se strapunga!

sa ma vad/ sa te vad,
sa te tulbur, umbra 
care te-ai lungit pe asfaltul fiintei
depasindu-ti de multa vreme masura-
victima  
care ma privesti cand de sus cand de jos
impletindu-ti agerimea, 
cautand mereu cand scuza, cand nemultumirea,
cand slava lumii, cand recunostinta.
astazi cum te mai numesti,

capcana a inceputului?!

daca vrei cu sabia judecatii
insemnul sa mi-l pui iarasi pe umarul stang
coboara o vreme cu picioarele pe pamant
aminteste-ti macar ca tarana esti
nimicul lutului, tina adancului
oglinda vaz-duhului.

tulbura-te.
dar cand cazi si iar cazi
fii putin atenta cine-o sa te prinda.
Strainul acela nu are un nume.
Numele lui e-un cuvant
si-n vapaia cuvantului
se ascunde intreg universul
 intr-a ticaitului tainica

inima.




luni, 13 octombrie 2014

Strainul

photo: Poiematike



"Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!"

Mihai Eminescu, 1883
Oda (in metru antic)




vineri, 10 octombrie 2014

aici/ acolo

Lui- cel de acolo 

- ce mai faci, suflete al meu?
atat de bine te-ai ascuns dupa coasta de seara
ca nici nu mai stiu daca esti.
ce mai faci, suflete al meu
pe unde mai zabovesti?

- uite, deschid cerul cu o sare amara
apoi in adancuri ma pravalesc
respirarilor le numar octavele
expirarilor le numar potcoavele
mai clipesc catre steaua polara
mai trag cu ochiul catre al faradelegilor zeu cam cat 
sa invat sa-l fentez.

nimic nou sub soare, faptura intrebatoare
incerc sa numar, ca Avraam, stelele de pe cer
dar niciodata nu-mi ies la numaratoare.

nimic nou sub soare, faptura intrebatoare
cel mai adesea ratacesc cersind un suras
e singurul fel de mancare pe care-l mai tolerez
in pustiul pe care m-am incumetat sa-l probez.
mai primesc cate o besteleala, un os, ori un rictus nervos
le primesc pe toate, bucuros!
mai putin atunci cand ma prapadesc
de-al stomacului chiorait 
fioros.

dar tu, fiinta intrebatoare, 
cum ar fi, daca-ar fi, sa-mi povestesti cate ceva
despre ale pamantului vesti?

- nimic nou sub soare, suflete al meu
doar c-am invatat sa ne mintim mai nobil, mai frumos!
o capcana mai cruda, mai cutremuratoare,
n-a fost, fratioare, nicicand aparanda sub soare.
e atata boala dincolo de aceasta minciuna incat lumea 
e pe cale sa se pravale. 
fereasca Dumnezeu sa spui lumii 
ce vezi!
e aproape obligatoriu sa fii 
mai ales ce nu esti!

suflete al meu, fratioare,
te-as ruga sa vii sa ne vezi
dar ramai, mai bine, de numara stelele
ramai, fratioare, mai bine, acolo
si numara stelele
ramai, fratioare, mai bine, acolo 
unde stii tu cel mai bine ca talcuind-

ESTI.



joi, 2 octombrie 2014

(r)evolutii

piticului Iulia care m-a vegheat sub umbrela sa

azi-noapte cineva 
mi-a intors paltonul fiintei pe partea celalalta-
a sfasiat petecul imbacsit de-a prafului luna
si mi-a cusut petecul cel mai dificil de purtat
pe-a taranei ruina.

daca privesti cu ochi muritor,
nu poti vedea nimic pe paltonul fiintei.
e un paltonul obisnuit, ponosit, de culoarea noptii
si singurul lucru ciudat ar fi ca-n loc de nasturi 
mi-au fost cusuti niste ochi vii 
cu care sa privesc mereu spre launtrul fiintei 
care-
chipurile, ar vrea sa ma-nspaimante
cu ale soaptelor (r)evolutii:

tulburator destin, draga mea!

insa pentru tic-tacul care s-a obisnuit sa patrunda
dincolo de hotarul vietii si-al mortii,
paltonul asta, haina asta, ascunde ceva:
in loc de inima, azi nu-i mai bata luna-
in loc de inima ii bate, cu viteza luminii
o cadere de stea. 

palpaitul ei de-abia mai respira
si vantul o sufla cand prea bland, cand prea aprig
steaua ba se tulbura, ba se mira-
ba mijeste ochii, ba stranuta, respira-
intuind inca de-acum sfasietoarea 
muzica a lumii-

ba e un copil nou nascut steaua asta-
ba se poarta de parca-ar veni dintr-un timp ancestral
ba e petec rupt dintr-o ambra lumina
ba ii palpaie in artera cea frageda
a caderilor vina.

cand va apune, 
dorul ii va fi sa renasca
sau sa se stinga?!

cand va renaste,
dorul ii va fi sa se stinga sau sa apuna
pret de o clipa?

o stea neimblanzita e steaua mea-
o stea care doritu-si-a din toata inima 
sa invete sa se supuna-
insa nu i-a fost, nu i-a fost scris destinul
asa. 
cine se va indura oare
de ea, steaua mea?

dintre toate, 
cea mai vinovata

lumina.