pe pleoapele pline de stele

laura plus maria egal... ?!?

orele se scurgeau pe pereti ca o igrasie a gandului-glasului

ochii cei nespalati indemnau inspre infinitul prapastiei

dimineata tremura, sfartecata, pe cararea Ghimpelui- Aschiei

- scoate sabia, a zis Ingerul meu

mai apara-ti si tu viata, ne-Toato!

- scoate-ti sabia si joaca-te cu ea cum ai juca sotron pe un camp 

cu o fetiscana neghioba.

umbrele, palidele se prefaceau a nu intelege decorul-

umbrele, palidele, nu puteau tolera 

A si Morul-

o, putinta a mea de a innopta desteptarea

o, neputinta a spaimei de a ma stii iar si iar, 

fata in fata cu domnul cel Agresorum

- scoate sabia, nu pleca! a spus daimonul, aparatorul

- scoate sabia, lupta-te iar, fie si numai de dragul humorului

am scos sabia, 

insa din frunte inca ii picura sangele trecutelor fapte-

am scos sabia,

insa in inima lui am auzit ragetele unei fiare turbate

- pune sabia la locul ei! mi-a spus Ingerul cu cei sase ochi

am sa-ti spun o poveste...

- pune sabia la locul ei! a spus daimonul meu

am sa-ti inventez o nepieritoare de veste

- tu vezi si auzi Ne-vazutul, ne-toato!

- tu vezi si auzi Re-nascutul, desteapto!

uite aici amintirea Povestii, a spus

o sa-ti tina de aripi!

uite aici nemurirea Povestii, a spus

o sa-ti fie chemare!

uite aici, sarpele ce l-ai visat! sa inveti de la el-

uite aici, dorul celui imbratisat! (sa ramai o vreme in el-)

uite aici, vezi, Fiinta!

ai primit ceea ce n-ai sperat pentru ca ai pus spada in teaca!

uite aici, prietenii cei mai vitali decat ingerimea

uite aici, imblanzitorul sufletului tau zbuciumat-

sa-ti reamintesca viata- plutirea.

am inchis ochii-

cususe un vis daimonul meu pe pleopele pline de stele-

si mi s-a facut dor de noaptea aceea

cand ne vizitasera niste iele-

cand fricile se facusera mici si ne-am trezit dintr-o data

brate in brate

cand randuielile cele dogmatice se prabusisera

si-am resimtit iarasi, pret de o clipa

Viata in Oase

cand ne pitisem unul intr-altul pana la sufocare

cand ritualuri stravechi renasteau intr-un fel de purificare-

si-am plans de dorul dorului

unui vis care nici n-a inceput sa se nasca-

caci, Doamne, Doamne, sabia ce-as mai fi scos-o din teaca...

in adancul nostru

"A fi in acord cu Fiinta nu inseamna a fi intr-o stare de perfectiune. A vrea sa atingi perfectiunea este o eroare pe care nu trebuie sa o comita cel aflat pe cale. Adevarul nostru este adesea destul de mizerabil in raport cu idealul nostru. 

A fi unit cu transcendenta nu inseamna ca realizam de o maniera perfecta "ceea ce trebuie sa fie un om", ci inseamna A AVEA PUTEREA DE A NE VEDEA in adevarul nostru de moment. 

Transcendenta nu se manifesta cand depasim adevarul uman, CI TOCMAI ACOLO UNDE RECUNOASTEM acest nivel uman, atunci cand recunoastem slabiciunea noastra."

"In umbra se dezvolta agresiunile non traite, dorintele interzise, invitatiile refuzate. Si se construieste un comportament constient care se diferentiaza de realitatea noastra pe planul inconstientului.  UMBRA reprezinta obstacolul, prin excelenta, care impiedica Fiinta noastra esentiala sa se realizeze. Bineinteles, daca fiecare si-ar lasa Umbra sa iasa, nu am mai putea trai in comunitate. Ceea ce trebuie sa avem in vedere, traind in comunitate, este sa progresam in realizarea interioara si sa nu ne indentificam cu o structura de comportament."

"Nu este vorba deci de a arata totdeauna ceea ce simtim, ci de a FI CONSTIENTI de ceea ce traim IN ADANCUL NOSTRU."

K. G. Durckheim, Centrul Fiintei

be kind

we are always asked

to understand the other person's

viewpoint

no matter how

out-dated

foolish or

obnoxious.

one is asked

to view

their total error

their life-waste

with

kindliness,

especially if they are

aged.

but age is the total of

our doing.

they have aged

badly

because they have

lived

out of focus,

they have refused to

see.

not their fault?

whose fault?

mine?

I am asked to hide

my viewpoint

from them

for fear of their

fear.

age is no crime

but the shame

of a deliberately

wasted

life

among so many

deliberately

wasted

lives

is. 

Charles Bukowski

Hristos si adevarul - (ca sa fie clar pentru toata lumea!)

Mă simt cuprins câteodată de o tristeţe, de o melancolie atât de sfâşietoare!... Pentru că, în acele momente, încep să cred că niciodată nu voi mai fi în stare să trăiesc o viaţă adevărată, că am pierdut de mult orice măsură, orice senzaţie a concretului, că nu mai am simţul realităţii; pentru că, în sfârşit, m-am blestemat de atâtea ori eu însumi, pentru că, după nopţile mele fantastice, îmi revin la momentele de luciditate, care sunt ucigătoare.

Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.- F.M. Dostoievski

multumesc, Calator in Timp. Si tuturor care ati inteles ideea. ... 

Unii prieteni sunt aici- sa-ti reaminteasca mereu de lumina dupa care tanjesti. Altii incearca din greu sa starneasca furtuni, invocand doar greseli natangi si omenesti, din trecut... Mi-e foarte greu sa decid cu care din ei sa raman... :) 

Are si primavara rostul ei: CURATENIA!

linistitor

as vrea sa-ti scriu ceva, uite

asa cum as scrijeli pe pielea mea cuvinte neinventate

unii spun ca am innebunit

de parca te poti desparti de cineva drag fara sa-ti pierzi mintile

nu-mi amintesc sa-mi fi luat cineva apararea

nu era cine, umblau oameni cu felinare in maini

si cautau alti oameni

pe unii i-am intalnit mai tarziu, presarau seminte de lacrimi pe unde treceau

erau frumosi pentru ca invatasera sa taca acolo unde nu era rost de cuvinte

erau de varste diferite, fiecare dupa chipul si asemanarea altcuiva

al unui arbore genetic stravechi

printre ploi, pe carari umede si unghere ascunse

inca mai aud intrebarea aceea:

- e adevarat ca ea a innebunit?!

dar pe mine nimeni nu ma intreba nimic

poate se speriau de raspusuri directe,

sau poate ca era mult mai la indemana sa asculte niste zvonuri

si pana la urma, nu pe temelia asta e cladita intreaga lume, draga mea?!

- Daca vrei sa cunosti cu adevarat un om

nu asculta ce spun altii despre el, ci ce spune el despre altii.

mi-a spus candva, cineva

si n-am putut sa uit nicicand vorba aceasta.

oamenii inca imi par a fi frumosi

mai putin cand asculta fel de fel de zvonuri

care nu au nicio legatura cu realitatea.

aceasta nu e un poem, 

desi as fi vrut sa scriu ceva inspirat in aceasta seara

mi-e dor de paltonul cu har captusit, mi-e dor de acea iarna

cand zapada scartaia sup talpile mele goale si nimeni nu ma judeca

ca nu aveam incaltari.

mi-e dor de acea privire calda, 

de o voce blanda, de un tip care canta la chitara

mi-e dor sa-i aud povestind despre cum 

am fost o data ca niciodata

in rest, 

ce bine, ce bine ca afara ploua si pot sa ascult voci de copii citind povesti

pe o vreme ca asta

si pot sa ma bucur de o viitoare primavara 

cand ii voi privi in ochi pe cei care spuneau candva ca am innebunit

iar ei, stanjeniti, fie vor rosi, fie vor privi intr-alta parte

pentru simplu fapt ca niciunul, niciunul n-a indraznit

sa-mi ia apararea.

si ce bine, ce bine ca dintre cei care ma iubesc sau m-au iubit candva

niciunul, dar absolut niciunul nu a fost normal, 

penibil de normal

ce bine! ce bine! si ce linistitor

poetry. just poetry.

Imi suna a Psalm cantecul asta... un anume Psalm care mi-e drag tare mie, asa.

I'd lie down in darkness with devils

And awaken with strangers that I never knew

I'd follow the hoofbeat of heartache

If I thought they'd lead me to you

There's so little magic in morning 

Butterflies in your eyes and a tear drop or two 

I'd run through the dawning with danger

If I could be running to you

If I cry down to God in the morning

'Who am I? Where am I? Why am I still alone?'

He'd probably show me a highway

Leading to you and to home

There's so little magic in midnight

Fireflies in your eyes and a sparkle or two

I'd dance through the darkness with danger

If I could be dancing to you

If love gives you life or takes lifetime

I'll give love or take love to you

solitudine sau masti fantastice?!

"Nu exista iubire reala fara cunoastere." - Konstantin Zorin

"Singuratatea, pentru unii dintre noi, este una dintre cele mai grele poveri. O percepem adesea ca pe o pedeapsa pe care o primim, pentru ca “nu suntem indeajuns de buni” sa meritam compania cuiva sau sa fim acceptati intr-un colectiv. In piramida lui Maslow, nevoia de a fi “integrati” intr-un anumit colectiv se afla la mijlocul nevoilor unui individ. Daca ne oprim la ea, ramanem ancorati intr-o realitate care nu este sanatoasa evolutiei noastre, nu vom ajunge sa atingem cele doua nevoi din varful piramidei: recunoasterea si realizarile.

Ce se intampla, de fapt, in momentele de singuratate? Ne confruntam intr-un mod dureros cu propria noastra fiinta. Ne punem intrebari de genul: Ce imi lipseste? Cu ce gresesc? Unde gresesc? Nu arat indejauns de bine? Si continuam sa cautam raspunsuri in exteriorul nostru, raportandu-ne la celalalt sau la cei aflati in grupul in care am vrea sa intram. Si incepem sa ne faurim niste masti fantastice care sa corespunda acelor “sabloane” pe care ni le imaginam ca fiind esentiale pentru acceptare.

Percepem singuratatea ca fiind ceva care ne aduce lipsuri. Si punem atat de tare accentul pe aceste lucruri, incat, atunci cand suntem acceptati de o anumita persoana sau un anumit colectiv, devenim singuri “in doi” sau “in grup”. Pentru ca am uitat de noi. Ne-am pierdut in procesul de ”fabricatie” al unui nou EU!

Exista o treapta superioara, ca vibratie, a singuratatii, si anume solitudinea.
Solitudinea este o stare a sufletului care cere uneori sa-si refaca structurile, sa se reconfigureze dupa o perioada de acumulat experiente. Solitudinea, traita in starea de obseravtor a propriei evolutii, are capacitatea fantastica de a transforma interiorul nostru emotional, de a intelege desfasurarea evenimentelor si experientelor prin care tocmai am trecut. Solitudinea este o stare de reverie care da sufletului si spiritului capacitatea de a renaste, de a se regasi in alte forme, in alte grade de vibratie interioara, de traire emotionala.

La baza, singuratatea si solitudinea sunt aceeasi energie. Acest lucru il confirma si defintiile date in dictionare. Forma pe care o dam face diferenta.
Un calugar aflat in pustie, intrebat cum poate trai in singuratate, ar raspunde, probabil, in modul cel mai firesc posibil: “Dar sunt inconjurat de atata bogatie! Cum as putea sa fiu singur?!” 

preluat de pe Portal Spiritual

perspectiva samanica asupra bolilor mentale

preluat de la Anticariatul de Noapte

In perspectiva samanilor, bolile mentale semnaleaza “nasterea unui vindecator“, explica Malidoma Patrice Somé. De aceea, dereglarile mentale sunt de fapt irumperi spirituale, crize spirituale si trebuie sa fie privite ca atare pentru a ajuta vindecatorul sa se nasca.

Ceea ce in vest este vazut ca boala mentala, poporul Dagara priveste ca “o veste buna din partea lumii exterioare”. Persoana care trece prin criza a fost aleasa ca medium pentru un mesaj pentru comunitate, ce trebuie sa fie adus din taramul spiritului. “Dereglarile mentale, de orice fel, sau de comportament, semnaleaza faptul ca cele doua energii in mod evident incompatibile au fuzionat in cadrul aceluiasi camp“, spune Dr. Somé. Aceste dereglari se nasc atunci cand persoana nu are asistenta atunci cand apare prezenta energiei din taramul spiritului.

un articol extrem de interesant, care poate fi citit pe urmatoarele linkuri:

Ce vede un shaman intr-un spital de boli mintale- partea 1

Ce vede un shaman intr-un spital de boli mintale- partea a doua

sa mai innebunim putin

- da, ma, tie iti dedic acest poem.
daca ai urechi, n-ai decat sa-l auzi, daca n-ai urechi, n-ai decat sa-l visezi!
- pe cine, ma, sa visez?!
- pe tine, ma, sa te visezi, cand erai prunc.

mi-am ramas in lancrimi

mi-am ramas in veghea unui lan de grau

mi-am ramas intr-o padure a baciului unde canta pianistul sfiosului murg

mi-am ramas pe o nava

sau dincolo de scaietii uscati ai desertului

pe marea marilor de asupra oceanelor mi-am ramas

in adevarul imbracat in mantia minciunilor

sau in minciuna necesara lumestilor adevaruri

mi-am mai ramas.

in cugetul actorului celui mai genial 
dintre toti cati au fost sau vor fi printre stele ori pe pamant mi-am ramas 
pe muchia nestiutului mi-am ramas 
acolo unde nici nu vrei sa stii ca 

poti sa mai cuvanti.

mi-am mai ramas in vreun indescifrabil chip
de prunc nenascut;

mi-am mai ramas cu culpa-lupa

cu infrangerea ingerescului si cu sangele omenescului-

mi-am ramas cu osanda

sau cu Poe-Cain-tza tza-tza-tza pasarestilor graiuri 
dintr-un Cugetat Necuvant.

-de ce Ioan Botezatorul are aripile negre aici?

m-a intrebat copilul, tulburandu-mi ruga.

- habar n-am! cat e ora? l-am intrebat.

- e 6 fix, mi-a raspuns el, zimbind mult prea curat
pentru al meu neghicios chip.

am zambit. am lacrimat. am tacut.
sau, poate am inmurgurit, innebunind
de dorul unui pacatos, mirosind 
a ploaie ori a vin, a munca ori a calusar 
printre atatea si atatea chipuri rotunjoare
de sfinti si ingerimi.

- Murim?
- Murim! 
... ... ...
Sa nu zici ca nu ti-am siz.
............

(21 iunie 2015)

serendipity

cautam tanguirea focului

si suspinul flacarii din pamant

cand deodata tu, nevazutule, nerostitule ai pornit 

dansul calusarului de (mai) nimeni stiut.

roata rotii se invartea

cand inspre dreapta, cand inspre stanga 

 esti muritor sau nepieritor?

m-a intrebat graiul pamantului in timp ce-mi sfasiam 
funia din jurul corpului

camasa mumiei dintru negreala pamantului celui dintai.

- esti cumva celalalt?

iti aud tanguirile! 
din vapaia inimii ai imprumutat un dor de singuratate

si acum stai la povesti cu stelele, cu feti-frumosii, cu ielele

cu ilenele cele cosanzenele.

-O- 

povestile tale, pamant,
sufletul meu le-a uitat de o vreme

ascult de-acum suspinul unui prunc care fost-a trezit

fiindca purta sfanta cruce la gat.
glasul lupului, descifrarea insemnului pe bratul tau stang

ascult talpa maicutii Tereza sarutand burtile chiorainde ale vreunui flamand.

geana lui Kenedy-

lacrima lui John Lennon-

cearcanul celui mai iubit dintre toti cati au fost readusi pe pamant

in rest, un singur dor ma mai doare:

sa fiu mai mult viu decat mort cand chema-ma-va la judecata 

natura intreaga de care si eu candva mi-am batut joc. 

Adevar sau Provocare?

m-a intrebat daimonul meu.

am inchis gura si am tacut.
Cineva m-a rugat sa mestec o Carte.

era ori prea devreme era ori prea mirare

era ori prea infiorare, ori prea incercanare

era ori nu era tacerea viitorului trecutului celui tacut?

era o prabusire sau 
frageda nascare?

Adevarul Durerilor celor din Urma 
se nastea 

dintr-o  provocare!

tulburand fariseicele iscoade

era o zi oarecare-

oamenii asteptau primavara, erau cu gandul la ce nu fuse rostuit inca-

si-n timpul asta, un pasaroi cu aripe gigantice de vant

un soi de inspiratie cuvanta.

unii aveau alergie, altii isi inventau fel de fel de pre-ocupari-

harul primit risipindu-l in sedinte, in furtisaguri si-n dezmierdari-

prea putini mai luau in seama si
 gandurile cele straBune.

prea putini mai inviau Cuvantului 

o raza transmutata dinspre noroiul vaz-duhului

spre un pamant α-nume.

Ω- dorul straBUNIlor de l-ar mai auzi cineva-

inimile lor batande de dincolo de morMINTE-

lacrimile, inDEMNurile, lipsa sovaielilor-

soAPTele, necuVINtele.

intelegeau unii 

ceea ce nu fuse nicicand rostuit-

altii insa nu puteau patrunde 
dincolo de propriul lor chip.

undeva, o mama punea un nume unui copil-

undeva, un porumbel isi aflase ConSoarta-

undeva cazuse limba unui ceas invechit-

undeva se oprise cerul din plans si-si pieptana de pe-acum

necuvantatoarea zapada.

undeva, dormea un caine neprihanit-

undeva, un suflet era mai putin important decat toate socotelile lumii.

undeva, pe drum ce duce spre nicaieri 
ne-am pierdut fratii, parintii, surorile,
bunii-

undeva, constelatiile cele ceresti si-au regasit steaua orfana-

undeva, inca de la facerea lumii

unii- pentru sfantul soare fost-au rostuiti

altii pentru munca cea istovitoare.

iar altii, visatorii cei neintelesi-

pentru graiurile cele pasaresti.

c-un ochi usor deschis...

Mereu am crezut ca am nevoie de o balanta care sa-mi echilibreze destinul. 
Ani de zile am crezut ca nu pot trai fara aceasta masura, fara acest echilibru perfect. De buna seama, aceasta ar trebui sa fie justitia divina... mi-am spus. Dar apoi a venit o zi, apoi a venit o primavara, apoi a venit un spin in inima si-un cucui. Si balanta aceasta a inceput si-a tot inceput sa se incline, fie intr-o parte, fie in cealalata. Si s-a tot inclinat si s-a tot inclinat. Nu-mi dau seama daca era prea multa frica sau prea putina iubire. Dar cumva, in spaima acestei pierderi a echilibrului, am ales sa ma las in voia puterii care incepuse sa incline balanta. Sa trec prin frica, sa las, pur si simplu, lumea sa se rastoarne ca sa pot afla cu cine-am sa ma-ntalnesc dincolo de catastrofa. I-am alungat pe toti salvatorii. Sau poate ca aflasem deja ca adevaratii salvatori nu sunt aproape niciodata la vedere. Adevaratii salvatori fac tot posibilul sa ramana ascunsi. Si numai Dumnezeu hotareste cand sa se iveasca urmele ca ei au fost acolo mereu. Lucrarea intru salvare cred ca se face in taina! Am inteles asta atat de tarziu...

Si da! am zis. Fie! 
Prea suntem cuminti, prea suntem farisei... Prea nu avem curajul sa actionam in acord cu propriile noastre suferinte, traume, iubiri si credinte! Prea ne vrem perfecti in ochii celorlalti oameni, fara nervi, fara frici, fara pacate, fara incercari, fara vise. Fie! - am spus, si m-am lasat in grija Celui ce stiam ca vegheaza mai presus de aceasta balanta a justitiei, a echilibrului precar, a unei perfectiuni perfide. Si am lasat vantul sa vina... si i-am ingaduit sa-mi rastoarne balanta. N-am mai opus rezistenta, cum ar veni! Si pret de o secunda, doua, sau trei... am crezut ca-mi voi pierde mintile. 

Apoi s-a facut liniste. Apoi a inceput sa-mi bata in inima o rugaciune. Apoi mi-am amintit de vremea copilariei. Apoi mi-am amintit de primele vise. Apoi balanta parca s-a intors, din orizontala, pe verticala unui nou sens. Un sens pe care l-am pierdut candva, singurul sens al acestei existente: acela de a ramane OM in orice imprejurare, atat cat iti ingaduie puterile sufletului. Dar nu om-fariseu. Sa spui intotdeauna ce gandesti si ce crezi, pana cand insasi gandul cel mai ascuns ti-i va des-coperi pe oameni FRUMOSI si BUNI.

Nu, Dumnezeu nu e drept! 
Daca Dumnezeu ar fi drept, nu s-ar mai mantui nimeni!

Dar ca sa-L poti pricepe dincolo de aceasta justitie, trebuie sa lasi balanta aia sa se incline... si sa se incline... pana unde poti tu, pana unde te tine puterea, credinta! Dincolo de aceasta rasturnare, ai sa vezi lumea dintr-un alt unghi. Ai sa-i vezi cu un alt fel de ochi pe oameni. Ai sa vezi o lume in care inima fiecarui om are o poveste pierduta, o trauma, un vis sfaramat, o drama, o tragedie. Si apoi, daca vrei si-ai sa te incumeti- ai sa vezi chiar mai departe. Ai sa vezi dorul omului de a-si depasi aceasta trauma, acest handicap, acest vis spulberat. Ai sa vezi vointa omului, ai sa-i vezi curajul, ai sa-i vezi frumusetea, aripile. Tu alegi cum sa vezi lumea! Tu alegi cum sa-i vezi pe oamenii din jurul tau. Dar nu te mira daca-ntr-o zi, ei iti vor spune pe nume! Un nume de care tu poate n-ai habar... si care vine sa-ti desluseasca cum te porti tu in raport cu cel ce ti-e aproape(le).

Da, stiu, astazi ploua. Astazi ploua si n-am inspiratie. 
Am visat azi-noapte un poem legat de aceasta balanta a justitiei. Suna bine, avea logica si acum, asternute aici, cuvintele par ca nu mai au nicio valoare. Dar poate o scanteie tot se va aprinde in mintea sau in inima vreunui om care isi poarta cicatricea sufletului la vedere! Pe acesti oameni ii iubesc! Ii iubesc enorm. 

Si da, langa astfel de oameni pot fiinta si eu cu cicatricea mea, fara sa tulbur!
Langa astfel de oameni, viata mea are farmec!
Langa astfel de oameni, inima mea bate altfel si inventeaza uneori un poem!
Uneori il scriu, alteori aleg sa-l pastrez pentru lumea de dincolo, lumea viselor mele. Acolo-as vrea sa ma-ntalnesc cu toti acesti oameni, care au dus lupta cu demonii lor, dupa masura puterilor lor. Care au dus lupta cu propria lor umbra doar pentru ca au vrut sa-i vada pe cei din jur mai buni, mai iertatori, mai increzatori. Aici vad sensul luptelor noastre, aici vad vremea potrivita a razboiului cu propriul egou. Iar cand acest razboi se metamorfozeaza intr-un spectacol, intr-un poem, intr-o pictura... inteleg sensul vietii, al razboiului, al luptei, al artei.