duminică, 29 iunie 2014

nesfarsitele stele



O stea- ca un ochi deschis intr-o noapteplinadevise. Apoi inca una si inca una si inca una. Apoi zece, apoi nouazecisinoua, apoi osutaunsprezece, apoi mii, milioane. Apoi nesfarsite. Nesfarsitele stele... Apoi o stea-ochi cazu si se prabusi in bezna intunecimii. Un junghi in inima ca o reamintire. Oare acolo, pe locul in care cazuse, se deschise in burta pamantului, in adanc, un alt fel de ochi? Cine stie?!

Dincolo de piscul montan nu se mai auzea nimic. Stelele, ca niste pleoape minuscule, clipeau jucaus, de parca cineva din bezna aceea carunta ar fi avut, in aceasta noapte, chef de sotii, de glume. Inspre sud-est, un ochi fulgera din cand in cand- cateva ore bune. Un fel de Mordor... gandi. Povestile astea sunt peste tot si se repeta mereu. Sau eu sunt astazi doar un personaj dintr-o poveste si nu-mi reaminteste nimeni? Pacat ca nu am ochiul si mintea deschise in a le deslusi dincolo de aparente.  

Dar aici, aici, fix in acest loc, o liniste cum rar intalnise in aceasta lume. Nici o frunza nu adia, nici un zgomot nu indraznea sa tulbure aceasta noapte de sanziene. Dar in afara de aceasta liniste- nimic! Nici urme de spiridusi, de pitici sau de zane! 

- Or fi toate la mine in suflet... si ce pacat ca inca n-am invatat sa ma scufund mai adanc. Desi linistea asta as putea jura ca ascunde muuuult mai multe decat pot eu pricepe. Si-apoi, dintr-o data ii veni un chef nebun sa danseze. Acolo, singura in padure, cu cerul plin de stele deasupra, cu linistea asta care o impresura de pretutindeni. Parea ca ies din ea atatea si atatea ganduri-idei ce se desferecau sub forma unor varteje. Si incepu sa se invarta si singurul cantec care-i veni in gand in canta si-l canta pana la epuizare, intr-o bucurie nemarginita. Si inca o data si inca o data.

- N-am sa cant in noaptea asta decat cantecul care cere sa improspateze lumea, pamantul. Lumea asta minunata care a invatat sa se piteasca atat de bine. Lumea asta minunata, care se ascunde atat de bine, atat de bine se ascunde printre atatea si atatea iluzii si judecati de tot felul si multe aparente... Si pentru prima oara intelegea de ce e atat de important ca lumea asta minunata sa se ascunda atat de bine. Sa fie tainuita, cumva, sau descoperita doar de cei care au puterea de a transcede o alta lume, o lume acaparata de tristete si multa, multa suferinta. Si se gandi ca poate nici povestea asta n-ar trebui nicicand sa plece in lume. Offf, cate riscuri va trebui sa infrunte aceasta poveste, cate judecati, cate ineptii, cate absurditati. Dar trebuie trimisa in lume, si numai de dragul acelor copii mai mari sau mai mici care au ramas cu zambetul si bucuria in suflet, pastrand si ghimpele acela de imperfectiune, cat sa-i tina treji intr-un discernamant cat mai limpede cu putinta. Si-n plus, toti oamenii aceia frumosi pe care-i cunoscuse, fara de care astazi nici n-ar putea sa danseze, sa cante. Toti oamenii aceia care nu mai cred despre ei ca sunt buni si frumosi doar pentru ca au fost iar si iar pacaliti de iluzoriile umbre. Si daca n-ar fi cunoscut aceste umbre, n-ar zice nimic. Nimic n-ar zice! Dar pe unele le cunostea personal si chiar le strigase candva pe nume.
Si cat isi dorea ca in aceste zile oamenii aceia frumosi sa-si amineasca toate cantecele bucuriei si sa le dea incolo de sobrietati si de incalceli mentale si de analize. Si intelegea, in timp ce dansa, ca intr-o astfel de liniste n-ai cum sa te simti singur. Auzea, in liniste si cantecul lui si cantecul ei si cantecul lor... auzea fiecare cantec. Unul trist, unul impovarator, unul neinchipuit de plin de bucurie. Caci fiecare fiinta are cel putin un cantec de suflet. Dar majoritatea sufletelor au atat de multe si de contradictorii. Si numai din aceste contradicitii cate ar putea afla omul despre sine! Si-atunci n-ar mai judeca pe nimeni... Si continua sa danseze pana cand in cantecul ei se dizolvau toate celelalte cantece triste, pana cand culorile se amestecau si formau o nou-nascuta bucurie. Pana cand linistea noptii deveni mai atractiva. Atunci se opri din cantat si dansat si, cu o oarecare tristete, intelesese ca in noaptea aceasta nu va vedea sanziene. Stia, pur si simplu, ca ele nu se lasa vazute asa, cu una, cu doua. Si-n plus, cine era ea sa poata chema sanziene, ele sa i se arate si sa-i vorbeasca asa, pe limba lor iscusita de zane? Si cum de indraznise macar sa-si inchipuie ca ele vor veni si vor dansa fix acolo, unde le astepta ea si unde le pregatise tot felul de surprize?! Dar ce mai conta, cata vreme cantecul acesta invaluise lumea si maine fiecare zare de dincolo de acest munte va simti un strop in plus de bucurie?! Dar oare va fi asa sau nu va fi asa?! Se vor deschide oamenii catre acest gand al bucuriei sau nu se vor deschide?! Poate vor alege iar si iar sa se vaiete, sa-si planga de mila sau se inspaimante pentru ca lumea nu merge in directia in care cred ei c-ar fi cel mai bine! Si cum se vor impiedica iarasi si iarasi de mintea lor incetosata si ingusta. O, si cat de bine cunostea aceasta minte ingusta, caci iata, de ani de zile se crampona, la randul ei, de acesta naluca.

Si de ce, ma rog, sa nu fie cantecul ei mai puternic?! Uite asa se muta muntele din loc, cu un strop de credinta! Si daca credintei ii mai adaugi si putina iubire... Stia asta, stia, desigur ca stia. Dar mai stia si ca povestile astea n-ar trebui spuse si aruncate in lume. Ultima oara cand aruncase o poveste in lume, aproape ca povestea fusese sfasiata in bucati de gurile ... sssstttt!!! Nu spune, nu spune cuvantul acela. Adoarme-l la loc, nu-i da putere, nu-l rosti, nu-i spune pe nume. Si putin de tot se temea, cam cat sa-i arate povestii ca nu-i e tot una daca e primita sau respinsa de oamenii cei cu intentii bune dar cu putin cam multa ratiune si putin cam putina iubire. Oameni care uitau mereu (sau nu aflasera inca) cum ca mintea ar fi bine sa coboare in inima! Dar oare ea nu era mai tot timpul asa?! Si nu se bucura cand primea ajutor - fix atunci cand stia ca-l merita mai putin decat oricine?! Si atunci isi reaminti cata nevoie era in aceste vremuri ca povestile sa fie trimise iarasi si iarasi in lume...

Apoi linistea o invalui si pe nesimtite o inghiti o alt fel de lume. Cazu intr-un somn adanc, cand o ceata de fiinte translucide se apropiara tip-til de corpul ei cazut in iarba incalcita si grea:

- Pai, e toanta rau fata asta, zise una dinte fiinte.
- Pai de ce sa fie toanta?! se auzi o voce pitigaiata.
- Pai, cum sa astepti toata noaptea sa vezi sanziene, sanziana fiind?!
- Pai daca nu stie ca stie ce stie?!?

Cand se trezi, baga de seama ca purta pe cap o coronita inmiresmata de sanziene. Parca-si aminti ca-si impletise una, desi nu era foarte convinsa. In schimb, nu-si mai aminti nimic din ceea ce visase, decat ca cineva, o fiinta cam translucida, o numise toanta! Fain, fain de tot sa te numeasca cineva toanta fix in noaptea de sanziene! gandi. Dar nu se stie de ce, intreaga faptura ii era cuprinsa de o inexplicabila bucurie. Cum sa se bucure o fiinta ca a fost numita toanta fix in noaptea de Sanziene?! O mai fi ceva... sigur am mai primit eu vreo incurajare in vis, o taina ascunsa, ceva ce nu trebuie sa stiu. Fir-ar sa fie, iarasi m-a vrajit careva sa nu-mi mai amintesc ce visez! Si se tranti pe iarba si se cufunda din nou in lumea viselor, in vreme ce soarele rasari. Si in somnul acela adanc se trezi dintr-o data intr-o cu totul alta lume si parca era noapte acolo si stelele-i trageau cu ochiul si-n timp ce dansa si canta si se bucura cineva o prisese de mana... apoi inca o mana si inca o mana si inca o mana... zece... nouazecisinoua... osutaunsprezece... apoi mii, milioane... Apoi nesfarsite... Nesfarsitele stele... prinse in hore-cunune!



vineri, 20 iunie 2014

numai atata esti

by Anna Brahms
“Eu m-am nascut/dupa ce am murit/Dupa ce am murit/m-a infiat cuvantul/Eu/Care Eu?” - Nichita Stanescu

Fiecare suflet- o pasare sau o cetate zidita! Suntem pe rand si pasari si ziduri. 
Sa nu ne mandrim. Sa nu deznadajduim.

Cei care te resping, te resping pentru ca odata, candva, nu i-ai acceptat pentru ceea ce sunt. Ai vrut ca ei sa fie altfel. Si ei au simtit ca acolo nu-i iubire. Si nu doar ca nu-i iubire. E agresiune. E murire. Astfel, i-ai tulburat in loc sa ti-i apropii, i-ai indepartat si mai mult. In fiecare zi mai mult... si mai mult. In loc sa cream poduri, ridicam, zi de zi, alte ziduri. Stai langa fratii tai, suflete al meu, soarbe-le tristetea, amarul, durerea. Dupa puterea sufletului tau. Nu mai mult, nu mai putin. Aduna aceasta tristete in cupa inimii tale iar noaptea ofer-o Creatorului sub forma lacrimilor durerilor topite. Cei impovarati poate n-au gasit inca drumul ce duce catre inima inimii, catre Dumnezeu. Daca Dumnezeu a sapat cale din miezul inimii catre tine, nu te lenevi in nepasare, suflete al meu. Si nu te tulbura nici din cauza maniei oamenilor sau a rautatilor ce ascunde si mai multa durere. Doar ai fost acolo, deci stii cum e. Oamenii au ridicat cetati in jurul inimilor lor pentru a-l adaposti pe copilul din ei de frigul din aceasta lume. Nu te teme, suflete al meu, de raceala sau de distanta celorlalte suflete. Apropie-te cu caldura de ele si usor usor zidurile se vor pravali, unul cate unul, cuprinsi de dorul de a se deschide catre tine, catre ceilalti, catre aproapele, catre Dumnezeu. Apropie-te cu caldura, dar nu forta apropierea. Lasa totul sa curga firesc. Soarbe amarul si chiar furia acestor suflete, vezi dincolo de aparente. Un suflet trist e un suflet cu luminile stinse. Aprinde lumina acolo unde poti, nu sta indiferent. Atat cat poti! 
Si, mai ales- nu judeca pe nimeni. 

Observa in orice rautate sau furie- tristetea, frustrarea, durerea. Sau lipsa bucuriei. 
Observa lupta. Observa greul sufetului din fata ta ce se straduieste, pe cuvant ca se straduieste sa fie mai bun decat a fost ieri. Uneori reusim! Alteori nu ne iese! Dar la Dumnezeu- totul e cu putinta, caci Dumnezeu e Iubire! Aminteste-ti Iubirea, suflete al meu! Aminteste-ti iubirea si soarbe- atat cat poti, paharul tristetii celui de langa tine sau al celui care-ti vine in gand, iar si iar, ca un indemn. Ia acel pahar si soarbe-l cu bucurie. Ai sa vezi... cand noaptea vine, Dumnezeu va transforma aceasta tristete pe care ai sorbit-o- in lacrimi dulci, usoare, senine. Sufletul tau va fi, spre dimineata, din ce in ce mai usor! Atunci te vei veseli intelegand ca, in vis, in somn, chipurile celor care ti-au oferit tristetea sau furia lor- vor zambi catre tine. Pentru ca sufletele simt tot! Absolut tot. Iar unii dintre ei te vor saruta a doua zi pe frunte. Iar tu, intocmai ca un copil, te vei minuna iar si iar de gestul lor... Si vei intreba: Doamne, unde e zidul cel de nezdruncinat al lor, caci ei tocmai ce m-au sarutat pe frunte?! Si eu n-am facut nimic pentru ei, Doamne, Tu ai facut TOT! Eu stau aici si ma mir de toate cate mi se-ntampla si nu sunt decat un simplu privitor. ... Dar ma bagi pe mine la inaintare, desi eu, fara Tine, as fi fost umbra aceea de care, cand imi amintesc, ma cutremur mereu. Umbra aceea plangacioasa si nervoasa si incruntata si neputincioasa. Umbra 'çeea care-i judeca pe toti. Care nimic nu stie sa faca, decat sa se planga de toate: de oamenii din jur, de vremuri, de lume, de TOT! Doamne... Domnul meu si Dumnezeul meu! Uneori ma gandesc la Tine ca la un Copil. Nu Te pot vedea altfel. 
 Un Copil, numai atata esti. In ochii lumii... asta-i nebunie!



duminică, 15 iunie 2014

In Credere


 "Cred, Doamne,
ajuta necredintei mele!" 
N. Steinhardt

***
iata- 
mi-am intins varful piciorului
si cu talpa goala incerc sa pasesc cat mai delicat
pe orbita pamantului

e un mers stangaci prin aer
care imi da tarcoale din cand in cand
dar ce mai conteaza un mers stangaci care iti da tarcoale
cand stii de pe-acum ca orice incercare
se poate transforma oricand 
intr-o aripa binecuvantata
de heruvim 

apoi am aruncat toate hainele de pe mine
sa se tulbure toti cei nerusinati
n-am gasit alta cale mai buna de a-i deslusi-
printre atatea si atatea intentii bune
care m-au condus catre iad-
 pe cei neprihaniti,
 pe cei curati.

iti mai aduci aminte
ce mi-ai spus intr-un vis, frate drag:
 atunci cand vine apocalipsa
sa nu uiti mai ales sa arunci de pe tine
hainele care te ard!

toate hainele m-au ars
afara de una-

unu/ una
trei
trei in unu
 trei plus unu
 patru

iata crucea
trei spre zece
treisprezece

iata Soarele
iata Stelele
iata Luna- 

1 plus 1 egal 1
1 plus 1 egal 2
1 plus 1 egal 3
astazi ce alegi?!

am sa-L caut
am sa-L caut pana cand am sa aud tacerea
care are sa-mi reaminteasca
 iar si iar:
 Nu M-ai cauta
daca nu M-ai fi gasit deja!

pentru prima oara 
L-am zarit in ochii cuiva
pentru prima oara!

STIU
stiu ca ar trebui sa-L pot vedea in toti si in toate
dar cine- in afara de Sfinti
poate sa-L vada asa?

dar de-atunci-
de cand L-am vazut in ochii cuiva
ma straduiesc in fiecare zi sa-L pot vedea in orice si in 
FIECARE

uite- 
deja am inceput sa-mi tin- cat de cat- echilibrul 
pe aceata nebuloasa orbita
deja mersul stangaci pluteste dezinvolt pe langa mine
zambeste, surade, respira 
si aproape ca inceape sa inteleaga ca aici e inceputul
AICI
in aceasta incredere oarba

increderea
ca oricat de stangaci ai fi
Dumnezeu iti va invia aripa franta
si-ti va fi, de-a pururi
 aripa dreapta. 

***
Si pentru ca piesele de puzzle se aranjeaza frumos intr-o mica imagine, am sa inchei asa:


 "În textele foarte vechi se poate citi cam aşa: Eu suntem doi. Pasărea care ciuguleşte şi pasărea care se uită. Una va muri, una va trăi. Îmbătaţi de existenţa în timp, ocupaţi să ciugulim, uităm să-i întreţinem viaţa şi acelei părţi din noi-înşine care se uită. Suntem astfel ameninţaţi să nu existăm decât în timp şi în niciun chip în afara timpului. A te simţi privit de cealaltă parte din tine însuţi (cea care se află oarecum în afara timpului) este ceva care îţi dă o altă măsură. Există Eu – Eu. Cel de-al doilea Eu este cvasi-virtual; el nu reprezintă în noi nici privirea celorlalţi, nici judecare; este ca un fel de privire fixă: o prezenţă tăcută la fel ca a soarelui care luminează lucrurile şi atât. Procesul de metamorfozare a fiecăruia se poate realiza numai în contextul acestei prezenţe nemişcate. Eu – Eu: în experienţă dualitatea se manifestă ca fiind nedivizată, ca unicitate, ca deplinătate." J. Grotowski




sâmbătă, 14 iunie 2014

priveste vulturul si invata libertatea


via Poiematike

 Flori de mormânt, În taina serilor Am dat durerilor Aripi de vânt - Mihai Eminescu

"You know that there is a boat leading to the land of dreams,
There, where the weather is beautiful, where the sky is unique,
You know at the edge of this earth, oh yes, the people sow 
thousands of seeds of happiness where the hatred grows,
I was told, little guy, over there, it lifts your chains,
It gives you life without throwing you in the arena,
Like here, little after nine months,
I jumped into a life where you quickly lose your breath.
 
Well without hesitating, I jumped into the ocean,
To join this ship and finally see this world,
Too much light over there, I had to close my eyes,
But anything that smells fulfilled all of my wishes.
 
I just wanna be free in this way,
Just wanna be free in my world,
Living for freedom,
Living in freedom.

Well a little girl as beautiful as nature,
Took me by the hand and said: Follow this adventure,
I was even told, oh yes the sea craves it,
That the mountain curves to let you pass.
 
She took me away with a never ending gentleness,
And from her golden curls emerged this fragrance,
That for years guided that path,
Your path, my path, the path.

I just wanna be free in this way,
Just wanna be free in my world,
Living for freedom,
Living in freedom. 
 
To finally arrive at these children's dreams,
They haven't the limits that we have now,
I have seen dolphins that swim in a sky of cotton,
Where flying flowers caress the horizon.
 
I have seen trees growing and replacing skyscrapers,
I have seen the bottom of a cloud of swallows..."

 

vineri, 13 iunie 2014

prezenta cautatorilor de liniste si a visatorilor divini


 "Apa este o Poarta, vantul, ploaia, noaptea, zapada, pietrele sunt de asemenea Porti. Prin oricare din aceste Porti poti patrunde in pace. Este suficienta putina uitare de sine. Daca-ti plac lucrurile, ele vin si-ti vorbesc, se pun ele insele in serviciul tau.

Aceasta fiinta venea din adancul timpurilor, intalnirea noastra nu era intamplatoare, el si cu mine aveam un rendez-vous. In aceasta aparenta de om pe care imi fusese dat s-o intalnesc, am vazut intr-o clipa secole de viata, vartejuri de nopti austere, zile glorioase, oaze, deserturi, razboaie, calatorii. N-a fost decat durata unui fulger silentios.

Exact asa e, Luis, un joc de copil! Un joc, nimic altceva, un joc care-ti permite sa fugi de lupte inutile. De ce-ar trebui sa fugi de lupte inutile? Nu pentru ca esti un om al pacii, ci pentru ca vrei sa ai liniste. Ai nevoie de pace pentru ca ai nevoie de forte. Si ai nevoie de destule forte pentru a calatori in misterele vietii. Emotiile, discutiile, maniile, chiar si convingerile, prin putinul pe care il cer pentru a se apara, sunt redutabile devoratoare de energie. Iti sug sangele, te epuizeaza pana la pierzanie. Este indispensabil sa le vezi exact ceea ce sunt: vampiri.

Dar infruntarea e uneori necesara. Sunt totusi lucruri pe care nu se poate sa le lasam nespuse. Daca nu, oamenii te iau drept un idiot.

Dar nu te teme niciodata sa treci drept un idiot, Luis. 
Nu orbirea altora e ceea ce conteaza, ci ochiul vulturului. 

Nu trebuie sa te inchizi in asteptare. Nimic nu vine cand e asteptat, de altfel, ce-ar fi putut veni? TOTUL E INTOTDEAUNA AICI! E suficient sa te deschizi si sa captezi, asta e!


Intr-o zi am impins usa pe care scria: DIMINUEAZA DUREREA DE LA DISTANTA si am intrat intr-o sala din palatul memoriei. Erau peste tot carti vii. Intre mii de acest fel am ales sa explorez durerea absentei unei fiinte dragi. Imediat am inteles ca aceasta durere e o boala ce se poate vindeca.

Decat sa te inchizi in grijile indiferentei, mai bine cultiva senzatiile pe care fiinta iubita le-a lasat in tine; in adancurile tale reda viata tandretii. Daca vei reinvia din trecut aceste momente de bine, daca le vei ajuta sa creasca, sa se raspandeasca, sa-ti invadeze fiinta, distanta se va reduce putin cate putin... poti sa recrezi ceea ce uitarea a sters! 
M-am minunat de aceasta putere si de capacitatile mele de a explora vasta biblioteca pe care o aveam in mine.

Si am stiut pentru totdeauna ca exista frontiere pe care nu trebuie sa le treci fara sa tii cu fermitate mana Ingerului tau pazitor, fara teama sa-ti vezi inima brusc impietrita, ca un brat de paie pe foc.

Tu ai gasit Spiritul. De acum vei putea sa-l chemi cand vei dori. El te va intovarasi peste tot. Ti se va intampla sa-l uiti, bineinteles. Nu conteaza, el nu te va uita. 


In Teatrul tau intim, personajele se intampla sa si taca. Atunci cand nu sunt in stare sa te scoata din groapa necazului ele dispar, tarandu-se ca niste animale fricoase, lasand loc puterii Fiintei. STIU ASTA, AM TRAIT-O!

PREZENTUL, Luis! 
Toate misterele, toate bogatiile, toate raspunsurile din lume sunt in acest cuvant! Nu lasa nimic sa treaca, Luis, totul vine sa te hraneasca! Da-i vietii gingasia. Fiinta din tine iubeste asta...

Transforma totul in paine pentru simturile tale, pentru Fiinta ta. Fii un captator, fii un magnet. Atrage fara incetare ceea ce iti vine din afara, cat si dinauntru. Samanii pe care i-ai cunoscut nu erau nici descreierati, nici mediocri. Erau adevarati razboinici. Acest fel de oameni nu-si pierd niciodata timpul sa semene in pustiu. Te-au invatat sa te hranesti cu acele forte care sunt in toate, in pietre, in apa, in catedrale, in zgomotul lumii, in mirosul urat al animalelor si in parfumul florilor. Daca au facut asta, este pentru ca stiau ca inima ta este fertila. Ai deci incredere. Tot ce ei au semanat va germina la timpul sau, daca tu te respecti destul pentru a nu te lasa sufocat de fantomele tale si de rumegarea nenorocirilor trecute.

Se simtea in rabufnirile domoale ale aerului prezenta cautatorilor de liniste si a visatorilor divini care o frecventasera altadata."

Henri Gougard, "Cele sapte pene ale vulturului" 



miercuri, 11 iunie 2014

con-dor


hobbitului drag

cordonul calaretilor suri despartind lumi
tu de-o parte
eu de cealalta

precum in cer
asa si pe pamant.

numai noaptea-
in adancul visatorului zbor
te vad plonjand prin zidul calaretilor suri si ma gandesc:
Doamne, de unde intr-un suflet mic
asa o indrazneala?!

- nebunie curata! sopteste vantul
si-n frematul lui, bucuria ca visatorul cel treaz
nicicand, pe-al drumulului dor,
nu se lasa intimidat 
de-a umbrelor haita.

- nebunie curata! 
ciripesc pasarile din nucul stufos.

si iata, 
cand e pe cale sa ma tulbure marea ta indrazneala
aud o tacere ca un glas cunoscut:

- Nu te teme! 
Ai uitat ca cerul se ia cu asalt 
si ca doar cei indrazneti l-au induplecat?!

- am uitat! 
de buna seama ca am uitat.
sau poate ca uneori e mai bine sa ai indoieli-
altfel la ce-ar mai fi aparut chipul sufletului meu tocmai acum
sa-mi reaminteasca- faptic-
acest amanunt?!

am uitat.
de buna seama ca am uitat.
sau poate ca aveam nevoie, dincolo de cuvinte si ganduri-
de-o fapta.

cu un gest delicat
chipul sufletului meu mi-a luat bratul strang
mi-a scris ceva acolo
ceva ce nu poate fi vazut decat in lumina solara.

apoi a zambit-
apoi s-a indepartat
rostind cu-o oarecare solemnitate
rugaciunea de seara.

atunci 
m-am trezit
soarele era la zenit
si mana stranga mi se-naltase la orizontala
ca o aripa dreapta

de vara.



luni, 9 iunie 2014

Narcis si Gura-de-Aur


"Si-apoi, nu intotdeauna dorintele hotarasc soarta si menirea unui om, ci altceva, ceva predestinat.'

"Si voua, amandorora, tineri carturari, va doresc sa nu duceti niciodata lipsa de superiori mai prosti ca voi; nimic nu-i mai de folos impotriva trufiei."

"Se pricepea sa citeasca in oameni mai limpede decat oricare altul, si aici, unde iubea, citea cu sporita limpezime. Deslusea firea lui Gura-de-Aur, pe care, in ciuda antagonismului, o intelegea pana in adancurile ei, caci era jumatatea cealalta, cea pierduta, a propriei sale firi. Vedea cum aceasta jumatate era invelita intr-o armura apasatoare, alcatuita din inchipuieli, greseli de educatie, cuvinte parintesti si banuia de mult intreaga taina, de altminteri, nu prea complicata, a acestei vieti tinere. Sarcina sa ii aparea limpede: a dezvalui taina purtatorului ei, a-l scoate din aceasta armura, a-i reda adevarata, propria lui fire. Va fi o misiune grea, iar lucrul cel mai greu va fi ca, implinind-o, ar putea sa-si piarda prietenul. "


"Intre timp Gura-de-Aur fusese din ce in ce mai ocolit de colegi, parasit, sau, mai degraba, ei se simtisera parasiti de Gura-de-Aur si, intr-un fel, tradati. Nimeni nu vedea cu ochi buni prietenia lui cu Narcis. Cei perfizi o discreditau, ca fiind potrivnica firii, si anume tocmai cei ce fusesera ei insisi indragostiti de unul din cei doi tineri. Insa si ceilalti, pentru care era evident ca aici nu se putea banui niciun viciu, clatinau din cap. Nimeni nu se bucura sa-i vada pe acesti doi oameni impreuna; prin alianta lor, pareau a se fi separat trufas, ca niste aristocrati, de toti ceilalti, pe care nu-i pretuiau indeajuns; nu era o atitudine colegiala, nici monahala, nici crestineasca."

"Narcis medita mult pe seama prietenului sau. Darul lui special, de a intrezari firea si chemarea oamenilor, de a le recunoaste prin intuitie, ii daduse de mult raspunsul, in privinta lui Gura-de-Aur. Tot ce era viu si stralucitor la tanarul acesta, graia cat se poate de limpede: se vedeau in el toate semnele unui om puternic, bogat inzestrat in ce priveste simturile si sufletul, ale unui artist, poate, in orice caz ale unui om cu o mare putere de a iubi, a carui vocatie si fericire consta in capacitatea de a se putea inflacara si darui."

"Involuntar, Narcis faptuise in ceasul acesta ceea ce fusese tinta lui atata vreme ravnita: invocase numele demonului de care era stapanit prietenul sau, il silise la infruntare. Taina din inima lui Gura-de-Aur fusese atinsa de unul din cuvintele sale, si se razvratise cu turbata durere. Multa vreme rataci Narcis cautandu-si pritenul, dar nu-l gasi."

"Urmarile, zise Narcis, pe un ton bland dar sigur, inca nu le cunoastem, milostive parinte. Am fost putin cam speriat de efectul violent, dar nu pun la indoiala ca urmarile convorbirilor noastre vor fi bune pentru Gura-de-Aur."

"Dacă ştiu ce este dragostea, este datorită ţie."

H. Hesse, "Narcis si Gura-de-Aur"

joi, 5 iunie 2014

bucuria ei e o pasare



mai ca te-as lua pe aripile mele
mai ca te-as prinde cu verbul de mijlocul inimii
sa te impart zarilor, lumilor, clipelor, undelor
mai ca te-as da paine spicelor
sau ingrasamant 
curcubeelor

mai ca te-as ciupi putin de obrazul cel stang 
cat sa-ti luminez ochiul incercanat si paloarea
mai ca ti-as spune povestea fiintei tale nastrusnice-
pacostea si blestemul si 
rectificarea.

mai ca te-as blagoslovi
daca n-as sti ca intr-o secunda distorsionezi tot
mai ca te-as pedagogi a ciripi
daca nu m-ar tot avertiza nucul invidios
ca te risipesti intr-un uciga-l toaca 
de gand narod.

mai ca ai fi un copil aproape perfect
daca n-ai fi asa patimas
mai ca l-ai fi pricipit
(ma scuzi, priciput)
daca te-ai fi straduit si tu, cat de cat-
pe batranul luntreas

daca n-ai tot bombani, 
explica, despica, cer-citi, cerceta
daca n-ai tot fi- nefiind
avand aerul asta de elf 
poznas

mai ca te-as lua pe aripile mele
da-te jos, cand te-ai prins de piciorul de vant?!
vezi ca te ciupesc de obrazul cel strang
si de-ndata ce-ti revine culoarea...

pricipeste odata, natango
si nu te mai inclina asa-
ca o sa ma tragi- cand cazi iara si iara-
dupa mata...

si pune-ti casca aia
cat mai curand!

miercuri, 4 iunie 2014

astfel zise mititica...


 In dorinta de a ne raspunde daca ne aflam in adevar sau in eroare, avem mereu tendinta de a ne eticheta fie de-o parte, fie de alta, si de a declara, prin prisma propriei oglindiri, ca si cel din fata noastra s-ar situa fie doar in adevar fie doar in eroare. Uitam adesea tocmai de importanta de a o cunoaste pe una prin prisma celeilalte. Uitam adesea ca omul e puntea de legatura dintre adancul pamantului si inaltul cerului. Uitam adesea ca omul e tocmai campul de lupta. Avem mereu tendinta de a ne proiecta propriile etichete si neputinte asupra celorlalti si astfel a-i determina sa se priveasca prin prisma trairilor noastre. Cel mai adesea- invinsi. Uneori- luptatori. Arareori- posibili invingatori.

Ieri am observat trei pasari topaind inspre mine, sprintene, vesele , vioaie. Topaiau pe pamant. Si am privit-o si pe a patra, care, in solitudinea ei s-a asezat la o oarecare inaltime, mult deasupra pamantului, cercetandu-le de acolo, de sus, pe toate. Nu era nici sprintena, nici vesela, nici vioaie. Era un fel de observator. Pasarile saltau in jurul ei, incercau sa o traga cu de-a sila intr-un fel de topaiala, in bucurie dar ea nu vroia nicicum sa se desprinda din starea ei de observator. Statea acolo, cocotata pe gardul acela de sub nuc si privea in jur. Si privea altfel. Privea nu stiu cum. Privea ca si cum le pricepea pe toate cu mintea si inima ei de pasare. Sau poate se impacase cu gandul ca toate sunt o taina. Habar n-am ce era in mintea ei de pasare, dar imi parea a fi o pasare inteleapta. Si tacea pasarea asta, a patra, tacea si nu ciripea, si nu facea niciun fel de zgomot. Tacea si observa. Si orice fel de zgomot se departa de la ea. Pentru ca ea nu era, pur si simplu, dispusa sa primeasca cu fiinta ei niciun fel de zgomot. Si pesemne astfel intelegea ce intelesese candva si poetul lacrimilor din Lancram.

Cand am privit cele trei pasari, sufletul mi s-a umplut de multa bucurie si de amintirea pierduta a copilariei. Sufletul salta, tresarea, topaia. Cand am privit pasarea aceea singuratica, linistita foarte, a coborat in inima mea un soi de duiosie, o caldura sufleteasca, apoi niste lacrimi dulci si fierbinti mi-au curatit ochii si fata. Am inteles, intr-o secunda, care e pretul cunoasterii. Am inteles ca el nu poate fi inteles. El poate fi doar experimentat. Trait. 

Apoi m-am gandit iar si iar la Floarea cea Albastra. Totul e la trecut in poezia aceea: si reprosurile si bucuria. Mai putin revelatia poetului. Mai putin invitatia: hai! Semn ca invitatia inimii catre sufletul insetat de cunoastere al poetului e mereu prezenta, e acum, e aici. Interesant, dar revelatia poetului vine o data cu pierderea iubirii: 

"Inca-o gura si dispare... Ca un stalp eu stam in luna!
Ce frumoasa! Ce nebuna e albastra-mi, dulce floare!

Oare gura sa fie un sarut sau o chemare? Oare n-ar putea fi amandoua?!

Si iata si revelatia alegerii: impietrirea. 
Da, sufletul isi intelege greseala. Si intelege si ce a respins: 

"Astfel zise mititica, dulce netezindu-mi parul.  
Ah! ea spuse adevarul. Eu am ras, n-am zis nimica."

Ce ramane? Ramane o concluzie. Si poate ca daca am stii ce sa facem cu acesta tristete, a inocentei pierdute, de-abia de-aici ar incepe adevarata munca in gradina inimii fiecaruia... Cine stie?!

"Si te-ai dus, dulce minune
Si-a murit iubirea noastra
Floare albastra! Floare albastra!
Totusi, este trist in lume!"

Nu-i judecati pe oameni nici pentru bucuriile lor mai mari sau mai mici, nici pentru impietrirea sufleteasca. Caci nici unii dintre cei ce judecam nu cunoastem momentul in care Dumnezeu se gandeste sa-i trimita omului pe care-l judecam- revelatia clipei. Si pesemne ca revelatia n-ar fi venit niciodata, daca n-ar fi existat inainte o necesara alegere, numita de unii - greseala...



Atentie mare si la timpul viitor. 
Ca nu zice degeaba ce zice, cum nimic nu e degeaba in poezia fratelui Eminescu. 


 

luni, 2 iunie 2014

amintirea unei clipe din copilarie



"Rostul iubirii. Natura este stăpânită de criteriul delimitărilor. Numai în iubire ea caută confuzia. Căci rostul iubirii este să restabilească pentru o clipă haosul iniţial din care să se nască o lume nouă." - L. BLAGA

Iubirea nu-i o mare, e-un nesfarsit ocean
dar numai in conditiile in care- din frageda pruncie- 
ai invatat sa te cateri pe val.