luni, 16 noiembrie 2015

rase iar si iar daimonul meu



ei nu luau pe nimeni la misto 
dintre cei care ii imbratisau seara tarziu cu privirea
stiau sa discearna un lup flamand de un lup credincios
si stiau mai bine decat mine toate intrebarile care-si pierdeau sensul
de-aceea invatasera sa rada de cei ce se luau mult prea in serios.
eu nu stiam sa fac asta!

uitasem, mai bine zis, cum se face asta
atat de mult m-a tulburat o respirare libera a lor
atat de mult m-a cutremurat ceva in adancul fiintei
de parca insasi cruciada copiilor isi facuse culcus in mine
si ma sculpta acum pe interior

acest proces, atat de dureros;

as fi vrut sa le strig in gura mare ca nu au nicio vina-
ca ei nu sunt vinovati de neputinta mea-
ca eu am inmarmurit de-acum, cum se facuse stanca de sare sotia lui Lot
privind inapoi, spre acea cruciada dintre Dumnezeu
si om.

atat de mult as fi vrut sa le pot explica-
sa le pot saruta rand pe rand inimile
asa, intarziati cum sunt, asa, cu lacrimi in ochi-
sa le spun ca nu au nicio vina
ca in mine tocmai se petrece ceva:
o viata de om!
dar ceva mai mare decat mine ma imbratisa si-mi soptea:
prea rece, prea grotesca, prea nu stiu cum 
firava.

nu, nu mai aveau scuze
incaltarile care-si pierdusera rand pe rand amintirile;
nu, nu mai aveau scuze tacerile
care-si dezbracau rand pe rand toate necuvinte;

iar lui nici prin cap nu-i trecea
sa stea de vorba cu mine inainte de a-mi impacheta lucrurile
a pleca era pentru el tot una
el era un fel de tiran respectat de toti
dar inteles numai de cei ca mine.
sau eu eram un fel de tiran care nu invatasem sa ma iubesc indeajuns
cine stie?!

vorbesc de el, nu de el
care a fost acolo, dar nici macar nu stiu daca-a avut habar

- de ce ai venit tocmai astazi?! l-am intrebat

rase iar si iar daimonul meu 
de natanga de mine.