din invatatura parintelui Sofronie

sufletul din CENTRU cu chip neasteptat de frumos sau despre nebuniile viselor noastre neintelese

L-am visat, in sfarsit... Era acolo, in centru. Am privit spre dreapta mea si l-am vazut. Privea in fata, eram colegi intr-un spectacol de teatru. Stateam in linie, era momentul aplauzelor si... am privit spre dreapta. Era acolo, in linie cu mine, in CENTRU. Spectatorii aplaudau, am privit in dreapta mea si l-am vazut acolo, pe aceeasi scena cu mine. Foarte aproape de mine. De multa vreme nu mai tin cont de vise. Dar astazi m-am trezit iarasi, dupa mult timp, altfel... M-am trezit aproape convinsa ca am revazut un prieten drag, de suflet. Poate totusi, aceste lumi paralele chiar exista, desi e clar, nu am niciun fel de certitudini. Cu cat inaintez in viata, imi dau seama ca exista tot mai putine certitudini. Deci, nici acest vis nu poate fi interpretat altfel. Poate nu inseamna nimic. Poate inseamna multe. Habar n-am de nimic. 

Inainte de aplauze, un coleg de scena a venit la mine si mi-a pus un mic diamant pe frunte, in zona celui de-al treilea ochi. Dar ca sa-l poata atasa acolo, a fost necesar sa-mi faca o gaura acolo, in frunte. Mi-am dat seama ca frica de durere, uneori e mai parsiva decat durerea in sine. Mi-a fost foarte frica... dar apoi mi-am dat seama ca mi-a fost frica de NIMIC, caci s-a dovedit ca nu am simtit niciun fel de durere. Mi-a fost frica inainte, ca sa realizez dupa ca mi-a fost frica de ceea ce nu exista, de o iluzie... A fost un vis interesant. Nici macar nu am vrut sa-l mai postez aici. Nu mai cred in vise, dar uneori parca sunt mai puternice decat mine. Astazi, cand m-am trezit am avut senzatia ca acea realitate parea mult mai adevarata si mai fireasca decat realitatea in care m-am trezit. Vorbesc de ceea ce a simtit sufletul, de intensitatea si acuratetea acestui vis, care parea ca aduce o ordine in chaosul acesta pe care nu-l mai inteleg de la un timp, desi ma straduiesc, pe cuvant! 

Apoi colegii de scena au inceput sa-mi spuna ca in realitate e un om rau si egoist. Am zambit. Cunosc aceasta eticheta, o cunosc foarte bine. Si, nici macar acolo, in vis, sufletul meu nu s-a lasat convins in a accepta aceste etichete. Asta chiar ma bucura. Parca as fi trecut un fel de proba. Si rasplata a fost pe masura. M-am retras in culise, si acolo ma astepta el- Tim. A intins bratele spre mine si mi-a spus pe nume. M-a mirat in vis aceasta re-cunoastere. Am avut o conversatie interesanta, calda, scurta. Din nou, senzatia clara ca m-am intalnit cu un om de suflet, senzatia ca uneori lumile astea paralele chiar comunica. E prima oara cand il visez... sau cel putin prima oara cand imi amintesc. 

Nu, nu mai cred in vise asa cum am crezut odinioara. Sfintii spuneau sa nu ne incredem in ele. Dar astazi m-am trezit altfel cumva, cu o pace draga in suflet, nici urma de tulburare. Ca si cand acolo, in launtrul meu ceva s-a reasezat in matca, ca si cand cineva din adancul meu a vrut sa faca ordine pe acolo. Ca si cand viata de acolo, de dincolo e uneori mai reala, mai normala. 

Nu, astazi nu mai cred in vise. Dar poate ca visele, (i)ele(le) continua sa creada ele in mine. Multumesc, suflete, si pentru aceasta intalnire! Simt o alt fel de ordine acum, in adancul meu. Si mai ales pentru asta, iti multumesc. 

to let myself flow

printre umbre arzand

prabusita pe solul inaspritului veac

decojesc amintirea celui cal 'stamparat

nechezatul si urma picioarelor reci

radacina si vina ierburilor de veci

nevoind a-nvata usurarea dintai

si-a tacutului grai dintr-un vast legamant

sarutand, rand pe rand, cate-un ham dezlegat

am aflat, desfacut- graiul cel mult uitat

pe carari mai pasesc alergand, descantand

prin paduri de nomad ma hranesc din cuvant

din taceri mai apoi si din dorul de ploi

mai sfios, mai duios, deseori mai natang

am visat tulburand spice albe de vant

impletind intreit cursul apelor-gand

sa-ti imbun, as fi vrut, deznadejdea-ntr-un vers

sa-ti trezesc, nopti la rand, utopii din eres.

pe poteci mai pasesc alergand, descantand

spre poienile reci, printre Umbre arzand

buruieni din adanc, amintiri din mormant-

sa-mi retez parul lung, sa-l sadesc in pamant. 

si sa-l cresc fara spini, sa ti-l darui, copil

el sa-ti tina de cald, sa te-ntoarca in Prag

prin abisuri de gand ne-am facut legamant-

din fuiorul de vis: punte peste abis.

pentru sufletul meu de astazi

Din satul plin de viata de-altadata

"M-am saturat de-atatea evolutii

Durerea mosilor, de bun ramas.

As vrea-napoi odorul cu traditii

Cuvantul sfant rostit fara de glas.

As vrea-napoi iubirea si placerea

Fiorul dulce-al clipelor ceresti

Si cinstea, demnitatea si tacerea

Ce-au fost candva averi imparatesti.

Satul de fiare si prostii moderne

As vrea iar lumea simpla de demult

In linistea frunzarului ce-si cerne

Cantarea fericirii, cer prea mult?

E prea mult, oare, prispa cu-nserarea

Povesti soptite-n taina in pridvor

Magii din spuma lumii cu-ntomanarea

Un susur cald, adanc, linistitor

Din satul plin de viata de-altadata

In care ne-am trait candva iubirea

Ce a plecat pe drum ingandurata

Sa-si caute prin vremuri fericirea.

Bordan

poezie preluata de aici: Era atunci, era frumos...

ne intalnim in prezent cu viitorul trecutului

De la o vreme, imi imaginez prezentul ca o pe echilibrare a trecutului.

Mi-am imaginat ca noi cand am venit pe lume, am cazut asa, fiecare ca o stea cazatoare intr-un ocean de apa si am facut valuri valuri. Lumea s-a bucurat... mult, poate prea mult. Apoi ne-am facut adolescenti, cat sa le mancam ficatii parintilor si sa re-echilibram bucuria si dragalasenia aia de la-nceput. Dar iar am cam cazut din masura si am inclinat-o intr-o prea pofticioasa mancare de ficati. Am inteles astfel ca a fi o pramatie nu-i chiar atat de greu si neplacut. Apoi- dupa ce am aflat despre noi insine ca am fost cei mai dificili adolescenti din cati au fost pe pamant- ne-a venit gandul ca poate, totusi, suntem mai buni decat altii. Mult mai buni decat altii. O, si macar de-ar fi fost treaz cineva in noi atunci, sa prinda gandul ala la timp, pana nu-si face tron si culcus acolo, in salasul inimii. Si-apoi, venindu-ne gandul asta, ne-am apucat sa-i aratam pe ceilalti cu degetul. Unii ne-am oprit acolo. Cel mai inspaimantator mi se pare iadul asta! Mai inspaimantator decat iadul in care iti vezi propriile napaste si mizerii, desi, recunosc, nici iadul ala nu-i tocmai floare la ureche. Dar macar ai satisfactia unei oarecare trezii. Asa, cat de cat... Cand iti vezi mizeriile, e clar, e o lumina pe-aproape si nu mai e in afara ta, din moment ce-ti lumineaza atat de strasnic adancul. Cand vezi raul in afara ta, e pericol mare, caci proiectezi propriile mizerii in afara, fara sa fii constient macar ca ai luat parte tocmai la acest proces, al inmultirii umbrelor pe pamant. Nu-i nimic, au si umbrele rostul lor, se zice... doar ca in istoria omenirii, parca repetam mereu ceva. Si stim deja prea bine ca, atunci cand isi pune natura in cap sa face niscai curatenie, sa curete mizeria umbrelor invocate de om, omul pierde de fiecare data aceasta batalie. Asa ca da, au si umbrele rostul lor dar nici discernamantul omului nu e dat pe degeaba.

Oricum, de la o vreme, m-am obisnuit sa fiu atenta la gandurile cu care ma trezesc. Uneori zambesc, alteori ma insp aimant... imi dau seama ca ele chiar se leaga de trecut, dar un trecut al prezentului, un trecut de care eu imi amintesc astazi intr-un fel anume. Si desigur, ce-mi mai amintesc din el. Ce a mai ramas din el. Lumina sau intuericul pe care eu l-am hranit. Incep sa constientizez  ce forte am hranit eu ani de-a randul. Nici treaba asta nu-i tocmai floare la ureche, daca ti-a venit intre timp gandul ca nu mai vrei sa fii fariseu. Esti ca un chirurg printre maruntaieile trecutului. Dar, printre abisurile astea, mai gasesti si niste insulite. Nu stiu cum se face, asa lucreaza Dumnezeu. Si pentru asta, din pacate, chiar n-am sa am minte si trezie cat sa pot multumi indeajuns. 

Da, continui sa-mi imaginez prezentul ca pe o reechilibrare a trecutului. Si asta imi da o oarecare speranta. Ne intalnim in prezent cu viitorul trecutului. - spunea parintele Arsenie Boca. Ma gandesc de cativa ani la cuvintele acestea. Dar parca nici astazi nu le-am deslusit cu-adevarat intelesul. 

Si ma mai bantuie niste cuvinte vii:

"Eu am luptat cu duhul lumii si am invins-o pe ea."

Aproape ca imi doresc sa o provoc, ca sa invat, in sfarsit, sa n-o mai iau in seama. Aproape ca imi doresc sa raman o rebela toata viata. Dar nu in sensul ala plicticos al cuvantului. Spunea Alice Cooper ceva de genul: 

Să bei bere e uşor. Să faci mizerie în camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, asta e o provocare dură. Asta e adevărată răzvrătire…” – Alice Cooper

Asa... si-acum speriati-va de Alice Cooper, ca cei care nu va speriati de el, va speriati la sigur de Rafail Noica :))). Dar PACEA, cand o vom dobandi, oare? 

In rest, ajuta-ne Doamne sa unim cu intelepciune contrariile, de care atata ne mai speriem! 
Si desigur, eu, ascultand chiar acest cantec, nu pot sa nu ma gandesc la Cel care a fost mai puternic decat lumea aceasta. N-ai cum sa nu-L IUBESTI, cand ii intelegi LUCRAREA! N-ai cum sa nu-L iubesti! N-ai cum sa nu te gandesti cum ar fi sa poti sa stai de vorba cu El, sa-L intrebi despre tainele acela pe care El le-a-nteles. Asa cum poti tu, la masura care esti. Eu azi il iubesc cu cantecul asta. PUNCT. Si-apoi chiar mai departe... Dar mereu ma gandesc la El cand ascult cantecul asta. Nu stiu de ce... e, o metamorfozare a trecutului sau nu e. Dar de fiecare data ma gandesc la El. Si ma gandesc la cei ce-au fost langa El si-au putut sa il vada, sa il asculte. Uite, asta e momentul ala cand iti pui lumea in cap de dragul Lui ascultand Alice Cooper. Iti pui ambele tabere in cap, sperand sa existe o a treia, a nebunilor- care sa te accepte asa, pur si simplu. Si cu Alice Cooper si cu Rafail Noica. Mai bine asa, decat fariseu sau prefacut, cu invidie, ranchiuna sau spaima. Mai bine asa... invelind trecutul intr-un tainic prezent, care va lucra- numai el stie cum, de ce si inspre ce.
In rest, noapte BUNA! 

aurul dumnezeiesc in noroiul omenesc

Photo: For the Love, for the Death and the Poetry

„Creştinii sunt creştini pentru că ei caută în peri­sa­bil veşnicia, în vizibil – invizibilul, în omenesc – dum­ne­zeiescul. Ca pelerini ai nemuririi, călătoresc prin ceea ce e supus timpului spre eternitate, prin ceea ce e uman spre divino-umanitate. Caută neîncetat aurul dumnezeiesc în noroiul omenesc, şi-l află. Pentru ei, lucrurile sunt diafane, prin vizibil percep invizibilul, prin vremelnic sesizează nepieritorul. În tot ce este vizibil caută şi află acea esenţă invizibilă, acel nucleu invizibil care leagă printr-un nerv tainic văzutul de Nevăzut.” 

Sfântul Iustin Popovici- Abisurile gandirii si simtirii umane

in nopti ca acestea

In nopti ca acestea, imi place sa privesc stelele.

Mereu mi-am imaginat ca stelele sunt sfintii care si-au regasit deja drumul de reintoarcere inspre ACasa. Cand vad lumina fulgeratoare a unei stele cazatoare, ma gandesc ca sfantul acela care a cazut mai are ceva important de invatat aici si se va reintoarce iar catre un alt fel de acasa care-l va conduce inspre o alta acasa: 

A-Colo 

A- iCi. 

In nopti ca acestea stiu ca singurul dusman care exista ma priveste mereu din oglinda de dimineata, de noapte, de seara. Si imi ranjeste, incercand sa ma intimideze in aflarea drumului inspre Acasa. Ma gandesc la toti sfintii care au probat caderi, suisuri, coborasuri si urcusuri si la modul tainic in care ne incurajeaza...

In nopti ca acestea nu am niciun fel de inspiratie si-n nopti ca acestea nici macar nu stiu daca am avut-o vreodata. Uneori, cand recitesc ce am scris, ma tulbur, ma inspaimant. Apoi, cineva din lautru ma linisteste: mai bine sincer si tulburat, decat prefacut. Mai bine sincer. Nu mai vreau sa traiesc sub povara unui chip prefacut.

In nopti ca acestea, cand mintea ar vrea sa-mi spuna tot ce n-as vrea sa aud, simt un glas incurajator inauntru: 

iubeste-Ma asa cum esti ACUM si-Mi este indeajuns. Tu doar iubeste-Ma asa cum esti, atat cat poti, atat cat esti. Nu-Mi trebuie mai mult! 

Atunci prind curaj si dusmanul din oglinda pare ca se tulbura singur. Pentru ca stie ca imi doresc sa fiu mai mult dar stiu ca nu sunt. Atunci cand el se tulbura si pleaca, eu ma linistesc... atunci cand el se linisteste, incep sa ma intreb de ce ma amageste ca s-a potolit?! 

Cunoaste-te pe tine insuti! - spune. 

O, dar adevarul asta doare infiorator daca nu-i urmat pana la capat.

In nopti ca acestea, as vrea sa scriu mai mult, dar fiecare vorba imi pare prefacuta, risipita, falsa. 

In nopti ca acestea, cand s-a luat curentul... cand am stat la lumina unei lumanari pastrate de la Inviere.  Doi copii alaturi- noi trei- o lumanare si o lanterna. Apoi a venit mama... apoi bunica... apoi am inteles ca in nopti ca acestea, cand se ia curentul si tu vezi un chip de copil luminat de lumina unei lanterne, pe bunica pe marginea patului si pe mama intr-un colt al camerei poti simti cum freamata o farama desprinsa dintr-o altfel de lume. O lume simpla, gingasa, curata. Plina de candoare. Senina; si-atat de in pericol sa se piarda. 

In nopti ca acestea, ma bucur cand vina trecutului imi este aratata cu degetul! Pentru ca in nopti ca acestea stiu ca pot sa aleg in orice clipa sa nu mai traiesc acolo.

In nopti ca acestea, din farama de putregai a trecutului se naste freamatul unei poezii descperite in adolescenta. Ea spune:

"la ceasul rasaritului, al cui mesaj trebuie sa-l auzim? 

El spune: nu te teme! nu te teme! 

cel care si-a daruit intreaga viata 

nu poate muri! nu poate muri!"

De ce tocmai poezia asta, nu stiu, n-am chef sa ma tulbur.

E (doar) o incurajare venita din timpul adolescentei.

E doar o incurajare... pur si simplu.
nimic mai mult.

 In nopti ca acestea, in dureri ca acestea poti auzi o tacere indemnandu-te sa nu te rupi de iubire, orice ar fi. Nu pentru ca-ai fi aflat ce este iubirea, ci pentru ca a aflat Iubirea ce este durerea. Si doar cel ce-a aflat durerea poate ierta si iubi. In nopti ca acestea ma mir de maretia puterii lui Dumnezeu de a ne ierta si a ne iubi. Si nu pot sa plang, caci am incremenit. Cand privesti inapoi, chiar pret de o clipa, ceva impietreste in tine, intocmai cum sotia lui Lot a-mpietrit. Dar cand te readuci la moment, la prezent, la lumina unei lumanari sau la chipul unui copil - atunci stalpul ala de sare impietrit care esti incepe usor sa se transforme intr-o stalactita. Cat va dura topirea?! Nu stiu, habar n-am. Poate o vesnicie. Poate o clipa. In prezenta alor tai- oricare-ar fi ei, stalpul asta de sare se transforma intr-o fiinta. Simti, dintr-o data, o apa cum curge prin tine. Ceva te trezeste, te invie, te scoate din puterea visului, din amintire, din adormire si simti ca traiesti, ca vezi, ca esti, ca poti sa respiri.

In nopti ca acestea, imi doresc ca locuintele (de orice fel ar fi ele) sa nu aiba acoperisuri. Ca sa pot vedea- ori de cate ori deschis ochii- licarul cel zglobiu al luminii din stele. In nopti ca acestea imi vin in minte chipuri la care nu m-am mai gandit de la un timp. 

Si-atunci zambesc. Si multumesc. Poate ca sunt ganduri care se gandesc la mine...

Fiindca mai sunt si nopti ca acestea... cand poti sa simti...

intr-o directie grava

cand calc stramb pe cate o vocala

 imi reamintesc timbrul unui glas inventat intr-o 
calimara;

mi-ai spus ca esti un fel de shaman

ca tatuajul tribal nu inseamna nimic

cata vreme mirosul trandafirului de pe bratul meu strang 

ar apune;

- nu am niciun tatuaj pe bratul strang, ti-am raspuns!

- totusi, daca privesti mai atent, ai sa vezi acolo o pecete, o iscalire. 

priveste cu ochii spre soare si cu coada ochiului spre bratul cu care ai caligrafiat

din frageda-ti pruncie, prima scrisoare.

despre ce era ea, iti mai amintesti?

- era despre copilarestile zapezi.

- cand ai sa vezi ceva pe bratul tau strang, sa nu zici nimic, 

sa surazi si atat.

- si iubirea, te-am intrebat.

unde mai incape acolo unde exista dreptate?!

- iar schimbi subiectul intr-o directie grava, mi-ai spus.

nu vezi ca habar n-avem de nimic?!

nu vezi ca inca mai credem ca le stim pe toate

cand habar nu avem de nimic?

nu vezi ca e doar un vis al visului creatiei in care 
ne-am prins?!

- si cum sa scap lucida din visul asta? te-am intrebat.
cine si cand a visat intaiul vis?

te rog, raspunde-mi! macar la asta intrebare.

dar clopotul batea intr-un fel anume

si ti-a acoperit familiara voce iar

si-am inteles cum ca absenta argumentului e astazi

 dintre toate, cea mai de neinteles minune

si am ales sa imi raman cu visul si-a nimanui; 

sau poate doar a mea.

tu ce mai faci? esti fericit? mai esti?

sau totu-i doar poemul ce l-am scris cu 2000 de ani in urma

noi toti, pe scoarta inasprit-a unui cosmos

mult prea impovarat de-atatea ganduri

taiati si despicati pana la os.

ori poate cosmosul ne e mormantul

iara poemele, cheite- de-a evada din cand in cand

in gandul unui strasnic necuvant

in gandul gandului Cuvantului

celui Dintai, sau celui 
de pe Urma.

sa mai innebunim putin

- da, ma, tie iti dedic acest poem.
daca ai urechi, n-ai decat sa-l auzi, daca n-ai urechi, n-ai decat sa-l visezi!
- pe cine, ma, sa visez?!
- pe tine, ma, sa te visezi, cand erai prunc.

mi-am ramas in lancrimi

mi-am ramas in veghea unui lan de grau

mi-am ramas intr-o padure a baciului unde canta pianistul sfiosului murg

mi-am ramas pe o nava

sau dincolo de scaietii uscati ai desertului

pe marea marilor de asupra oceanelor mi-am ramas

in adevarul imbracat in mantia minciunilor

sau in minciuna necesara lumestilor adevaruri

mi-am mai ramas.

in cugetul actorului celui mai genial 
dintre toti cati au fost sau vor fi printre stele ori pe pamant mi-am ramas 
pe muchia nestiutului mi-am ramas 
acolo unde nici nu vrei sa stii ca 

poti sa mai cuvanti.

mi-am mai ramas in vreun indescifrabil chip
de prunc nenascut;

mi-am mai ramas cu culpa-lupa

cu infrangerea ingerescului si cu sangele omenescului-

mi-am ramas cu osanda

sau cu Poe-Cain-tza tza-tza-tza pasarestilor graiuri 
dintr-un Cugetat Necuvant.

-de ce Ioan Botezatorul are aripile negre aici?

m-a intrebat copilul, tulburandu-mi ruga.

- habar n-am! cat e ora? l-am intrebat.

- e 6 fix, mi-a raspuns el, zimbind mult prea curat
pentru al meu neghicios chip.

am zambit. am lacrimat. am tacut.
sau, poate am inmurgurit, innebunind
de dorul unui pacatos, mirosind 
a ploaie ori a vin, a munca ori a calusar 
printre atatea si atatea chipuri rotunjoare
de sfinti si ingerimi.

- Murim?
- Murim! 
... ... ...
Sa nu zici ca nu ti-am siz.
............

(21 iunie 2015)

serendipity

cautam tanguirea focului

si suspinul flacarii din pamant

cand deodata tu, nevazutule, nerostitule ai pornit 

dansul calusarului de (mai) nimeni stiut.

roata rotii se invartea

cand inspre dreapta, cand inspre stanga 

 esti muritor sau nepieritor?

m-a intrebat graiul pamantului in timp ce-mi sfasiam 
funia din jurul corpului

camasa mumiei dintru negreala pamantului celui dintai.

- esti cumva celalalt?

iti aud tanguirile! 
din vapaia inimii ai imprumutat un dor de singuratate

si acum stai la povesti cu stelele, cu feti-frumosii, cu ielele

cu ilenele cele cosanzenele.

-O- 

povestile tale, pamant,
sufletul meu le-a uitat de o vreme

ascult de-acum suspinul unui prunc care fost-a trezit

fiindca purta sfanta cruce la gat.
glasul lupului, descifrarea insemnului pe bratul tau stang

ascult talpa maicutii Tereza sarutand burtile chiorainde ale vreunui flamand.

geana lui Kenedy-

lacrima lui John Lennon-

cearcanul celui mai iubit dintre toti cati au fost readusi pe pamant

in rest, un singur dor ma mai doare:

sa fiu mai mult viu decat mort cand chema-ma-va la judecata 

natura intreaga de care si eu candva mi-am batut joc. 

Adevar sau Provocare?

m-a intrebat daimonul meu.

am inchis gura si am tacut.
Cineva m-a rugat sa mestec o Carte.

era ori prea devreme era ori prea mirare

era ori prea infiorare, ori prea incercanare

era ori nu era tacerea viitorului trecutului celui tacut?

era o prabusire sau 
frageda nascare?

Adevarul Durerilor celor din Urma 
se nastea 

dintr-o  provocare!

E Luna MAI

E luna mai-

imi cad in suflet pietre

copacii toti s-au dezbracat de suflet

ducand pe frunze cand scuipat de zi

cand lacrima de noapte, 
toata sange.

E luna mai-

aud in ape, planset

scrisori trimiti cu nunta si cu ceruri,

sperand sa vezi padurile apuse

prin care alergam 
la curcubeuri.

E luna mai-

atunci te vad copil

venind pe lume si-ntreband de mine,

ma rog la chipul unui prieten drag

cum sa ma ierte ca gandesc 
la tine.

E luna mai-

priveste inca-o data

la cel tablou ce ti l-am dat in dar

iar noaptea, de citesti cumva Nichita

gandeste-te la negru-mi par, 
macar.

E luna mai-

am fost candva icoana-
tu sa ma ierti ca azi sunt toata lut
mai sper s-ajung copac nascut din ape
sa-i plang pe oameni, dar plangand
sa-i uit.

E luna mai-

sa-mi spui ce crezi de oameni

cand plang copiii, implorand iertare

ma-ntreb de mai visezi in noapte sfanta

si ale ei indemnuri 
ancestrale.

(mai, 1999)

...

"Tu pata de aur pe plumbul vietii mele,

Ce viata de noroi cu mari deschise

Si cat de multe foarte multe stele

Mai negre decat negrul din abise.

Dintre atatea laturi stangi

In care viata mea mi-o pierzi

Iti zic e mai usor sa plangi

Decat sa vezi."

Nichita Stanescu, Catre Laura (Tanjiri catre firesc)

Apostolul Andrei torcand un vis

in noaptea asta lunga n-am sa dorm-

vreau sa-mi simt toaca inimii veghinda-

in noaptea asta linistea e sfanta

vreau sa-mi simt iadul- vreau sa-l simt pe tot. 

in noaptea asta e o trecere prin pulsuri

prin adn-ul viu al unui lung declin

in noaptea asta, linistea e muta

si o-nteleg doar cei ce-si poarta la vedere 

mantia de spini.

in noaptea asta, stelele vegheaza

dar nimeni nu priveste catre cer

nu e nici vara, nu-i nici primavara

in noaptea asta nu-i nici toamna si nici ger.

si nu e nici prilej de tulburare

si nu-i nici bucurie, nici cuvant-

in noaptea asta doarme sub pamant

o lacrima, o vie rasuflare.

din ea va izvori un drum de lapte-

si ce e jos va fi precum e sus

in noaptea asta trupul ni-i mormant

dar cerul e senin si si florile sunt dalbe.

azi

azi

nu mai avem cuvinte-

nu ne-au mai ramas decat tacerile arborilor

cu brate de om cuprinzandu-ne

pana dincolo de marginile pamantului.

cu ochii zeilor

scrutand adancul cel necunoscut

pana unde pulsul stelelor cuvantatoarelor

clipesc catre constelatia care nu are nume.

cand inima ii va fi cuprinzand intregul

cand glasul Pescarusului

va domoli patima naravasului nepatruns

atunci Cineva ii va boteza Fiinta

cu un nume ce nu are nume

cu un nume al Omului

Numinosului-

Fratelui soare

Oftatului pamant.

anamneza

de Ziua PoeZIei

vino, copilul meu, vino, nu ma mai chinui atat-

ma indemna, la facere, mama

cu glasul ei, prin chinurile facerii trecandu-ma

prin botezul apelor din pamant

in forma de paine aburinda gandindu-ma

inca de pe cand imi calculam ora cea inexacta a nasterii
 din pantecul flacarii.

O- voce a dansandei osade de flacari-

O- voce a osandei intarzieri
cu dulceata caldurii mi-am incalzit sufletul
inspaimantatoarea transmutatie prin tunel;

cat pe ce sa ratez iar ora exacta-

inverzirea pamantului
si adierile intarziatelor de primaveri.

O- glasurile cele ingeresti mereu incurajandu-ma.
glasurile hergheliilor arhanghelesti
pazindu-ma, gandindu-ma, creandu-ma.

complet epuizata eram si eu si mama-

pe muchia nebuniei eram.
afara era o poveste de iarna
iar eu spre inceputul primei-veri visam
scanceam, habar n-aveam de-mi pierdusem lumina
si lacrima ma-ndemna iar si iar
sa ard timpul vesnicului intarziat.

ma impingea de pe-atunci, cu viteza luminii
 un dor inspre albastritele mari

spre carul trasurii de foc manat de ilie;

stiam de pe-atunci ca se iveau zorile hergheliei
insa nici moarta nu ma deziceam
de-a ingerescului liturghie.

iesise Toma sa aduca fratilor-inspaimantatilor de-ale gurii
si Hristos- fix in vremea aceea-
prin peretele vamurilor trecea.
cu sufletul meu plangea Toma, Geamanul, InDoitul
si eu cu sufletul Geamanului plangeam.

ma atinea un necunoscut pe carare-
un daimon cu umbra de catifea-
facea un pas spre mine, alti-doi, inapoi, inspre mare-
si nu mai puteam vedea decat a umbrelor umbroasa visare-
chipul Vietii- pret de o rasufare - nu-l mai puteam
revedea. 

stiam ca imperiul dictaturii se prabusise
si oda bucuriei- cerul cel nou o vestea-

vapaia pamantului sfasiindu-mi faptura
interogandu-ma la nesfarsit, iar si iar:

IlEa esti sau Ilea sau ILeah?
sau cine esti, faptura, 
un licarit de stea?
Mai ai inca o viata, sau nu mai ai niciuna-
sau totu-i doar visarea 
prafului de stea?

... si totusi, Cineva, in vis- 
mi-a trambitat 
trezirea.

confesiune

"Fiti dar intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii!"

cred ca trecuse Sfantul Ilie cu carul lui de foc
pe deasupra norilor

pentru ca se apucasera intunecimile sa se tanguie;

afara incepuse, dintr-o data, sa ploua-

si nu se tulburau- cei ce purtau vesmantul cel de dincolo de trup-
de lumea cea noua.

steaua in sase colturi nu mai semana a om-

desi o parte a omului (se) jurase ca este.

nu vroiam sa-mi inchid ochii si s-o reneg-

vroiam sa stau cu ea de vorba, sa o-nteleg
si-apoi sa ma strapunga sarpele veninului
si-apoi catre planeta castei mele 
sa ma indrept.

- Noi sa ramanem cu blandetea- graia de undeva vocea Mosului meu.

- Noi sa ramanem, ma, cu intelegerea si cu blandetea, 

graia vocea mosului cel intelept.

Pe drum, m-a oprit un necunoscut:

- ajutati-ma, va rog, sa trec strada!

era un om sau poate nu era un om 
fiindca purta in ochi un fel de licar sfant-
recunoscut.

-Mergi la mosul cu parul alb?- m-a intrebat.

-Merg! i-am raspuns.

-Stii ca are mosul o vorba?

Ia vino-ncoa' sa te-'ndrum:

sa nu faci, ma, ce zice mosu' 

da' sa faci ce face mosu'.
Sa nu uiti niciodata asta, da?

In rest, iti multumesc fiindca m-ai ajutat.

Mosul ma astepta (sau poate ca asa mi se parea)-

cu ochii 'ceia care pe majoritatea ii inspaimanta

apoi ma invata ce trebuie sa fac:

-Sa asculti de Dumnezeu si sa faci bine 

mai ales atunci cand nu te vede nime'

asta sa faci.

- Dar cum sa faci bine cand nu te vede nime'? l-am intrebat.

Uite asa:

........................................

- Pentru ce toate astea?! l-am intrebat

pentru ce toate astea?!

Pentru ce aceasta tara a minunilor,
pentru ce aceasta dulceata?!

- Pentru ca nu l-ai urmat pe Iuda,

pentru ca de Dumnezeul tau ai ascultat.

pentru ca ai cautat sfatul stelelor care inca din fasa 
te-au tot indrumat.

Pentru ca "nu M-ai cauta daca nu M-ai fi gasit deja!"

si, mai ales pentru asta:
(si Mosul, Sfanta Cruce mi-a aratat!)

si eu plangeam, si mosul pangea-

si steaua diminetilor

intr-un puls de inima arzanda se prefacea.

cred ca trecuse Sfantul Ilie cu carul lui de foc

printre galaxiile universului

o-'ntalnise pe sfanta Ecaterina

o luase in carul sau sa-i arate ceva-

cred ca se aranjasera cumva cele de sus

fix cand eu il ascultam pe mosul -

altfel nu-mi explic, altfel nu-mi explic cum de in felul acesta 
toate s-au lamurit.

Cum de s-a cutremurat in mine, Iuda?
habar n-am...

Asadar-
trageti la raspundere intreg universul, voi, judecatori ai lumii!

trageti-i (iar) la raspundere pe sfintii si pe proorocii lui Dumnezeu.

trageti la raspundere alinierea sau ordinea stelelor-

opriti ploile, vantul, cutremurele, 
daca tot va numiti vrajitori sau mari intelepti-
dar facutu-s-au nebuni in fata lumii
cei care L-au inteles pe Dumnezeu

curatati-va vulcanii, spalati-va picioarele unii-ntre altii

dar tot ne va intampina apocalipsa, intrabandu-ne retoric

de care parte a crucii Mantuitorului atarnam?
glasul carui talhar vorbi-va atunci prin
faptele noastre?!

+++++++++

noi ramane sa umblam desculti o vreme si fara prea multe onoruri; 

sau- stiti ce?!- ramane cum o vrea Dumnezeu.

ramanem cu invatatura tainica, cu Fiul-Omului

si intre timp, mai stam de vorba 
cu Sarpele cel Intelept
la ceasul inserarilor.