joi, 25 septembrie 2014

cu tremur

A.

am privit mastile din teatrul lumii
si m-a cuprins paranoia-
inspaimantatoarele chipuri mascate
atata au ranjit catre mine
pana cand m-a cuprins fierbinteala-
caldura.

cam repede si-au dat seama ca le privesc altfel-
fix atunci mi-a venit si mie cheful de joaca
pai daca-i joaca, joaca sa fie!
si-am inceput sa fac si eu pe mascariciul:
teatru-n teatru devine brusc, in ochii mastilor-
nebunie curata.

ai rasturnat totul!- plangeau ele.
ai rasturnat totul! - se vaietau ele
care mai de care mai victima decat alta.
nu s-au gandit ca m-am facut si eu oglinda
sa se poata reflecta 
si ele.

apoi, dintr-o data, s-a trezit in mine rasul-
un ras din vremea copilariei.
dupa nopti planse pe malul marii
am inteles, intr-o mutenie clara
ca mereu avem langa noi
o veghere de inger.

mereu fi-vor aproape
cu intentiile lor inCURAJatoare
oricat de la buza scenei ne-am duce.
a fost, cred, noaptea-n care am pierdut ceva din mine
dar, dintre toate-

cea mai inrouata.

m-am regasit apoi intr-o alta lumina-
eram deodata spectator, in sala
scaldat intr-o verde lumina.

nu, nu i-am vazut niciodata 
pe ingeri!

insa am intalnit oameni care mi-au facut bine
atunci cand o meritam cel mai putin.
oameni care m-au calauzit catre mine
cand ma indreptam spre al sirenelor clar suspin.
cam in aceeasi perioada, altii-mi intorceau indiferenti spatele
simtindu-se amenintati de-al sarpelui venin:

nosce te ipsum, omule!

caci cunoasterea de sine
devine brusc o amenintare-pedeapsa.
nu-ti mai cauta scuze, prietene, frate.
shaman e cel care s-a vindecat de-a putregaiului napasta-
daca te crezi vindecat
Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi in lume!

du-te, cauta sa te vindeci intai
si viseaza de-abia apoi 
catre pasarea cea maiastra.

stiu, stiu-
am stat fata in fata cu propria-mi tiranie
cu dorul, cu razboaiele, cu nebuniile
dar am vazut si libertatea cu care ne alegem singuri
visele-
mastile-
chipurile.

am vazut si oglinzile care au inceput dintr-o data-
sa se sfarame-
sa se vaiete-
sa fuga care pe unde-
sa se tulbure.

acum sunt absorbite de propria boala
se simt tradate, sabotate, simt ca jertfa lor nu e primita, 
le pot auzi soaptele-
traiesc cu spaima ca mi-am propus sa le-mblanzesc
si asta numai pentru ca ma confunda pe mine, licuriciul-
cu o Lumina de care n-au invatat
sa se bucure.

pana una alta, a venit toamna-
razele aurii inca lumineaza cotloane
dupa care stau bine pitite cumplitele lighione.
veni-va o alta noapte 
cand lumina stelelor le va chema sa paseasca pe a lunii carare-
insa deocamdata, in aceasta culoare de toamna 
vad in jur doar chipuri impovarate
de-a razelor insemnatate.

am tras cortina!
frunzele aurii mi-au furat ochii 
acolo unde nu mai pot vedea
desertaciunea-

inima imi bate in piept
ca o toaca gata sa-mi aminteasca
ca cineva, undeva, prin crapaturi de pamant
se roaga si pentru a (ba)laurului soarta. 

traiesc-
cant
si ma bucur.

deasupra-
un acoperamant sfant-
dedesupt-
un foc ascuns in adanc.

iar noi?
visul visului, 
lut, tarana, mormant.

ce-ai sa-mi soptesti, inima
cand fi-voi pamant?!

fie sa nu uiti niciodata
ca in valtoarea acestui iluzioriu teatru ti-a fost daruit
sa vezi
sa imbratisezi
sa iubesti

o fiinta vie-

adevarata.



marți, 23 septembrie 2014

daca n-ai coborat...



"lumea e trenul către infern
care din vreme în vreme
când călătorii încep să se prindă cam unde-i duce
schimbă mecanicii şi uniformele
însoţitorilor de vagon
muzica din difuzoare
vopseaua şi tapiţeria.
a fost roşu acum e albastru. a fost bouvagon
acum este homovagon.a fost gulag
acum e bordel....

singura staţie în care opreşte
este Crucea.
acolo, Hristos îl aşteaptă
pe cel care vrea
să coboare: ca să-i deschidă uşa vagonului
şi să-i ducă bagajele.... Pentru că
fără El nimeni nu poate
părăsi acest tren.

Cu scrâşnete şi blesteme
promisiuni şi lozinci
lumea porneşte din nou accelerând
până
devine
un urlet:

dacă n-ai coborât la Cruce,
al tău."



luni, 15 septembrie 2014

pur si simplu

Lui M., care mi-a dat ochi
a venit toamna-
gandurile s-au imbracat in fiinte
unele si-au cumparat paltoane lungi si negre
altele si-au cumparat bastoane gri, de metal.
si-mi amintesc acum de vara lui douamiipaispe'
si de acel moment in care am rostit
ce ar fi trebuit sa tac.
te-ai speriat dintr-o data atat de tare
si cand ma gandesc: Doamne,
te-ai tinut atat de bine o vreme.

imi amintesc exact momentul
in care ti-ai aruncat, pe rand, pieile de sarpe:
-uite, asta e tabacita, nu mai vreau s-o port
asta e imbacsita de amintiri, asta are buzunarele goale.
asta e plina de al tristetilor impovarator rol.
asta-i o soapta care inca arde.
mi-ai ingaduit apoi sa te privesc asa, gol-
fara de masca, lipsit de dorinta, 
fara de neastampar, fara de tulburare.
- multumesc! am spus
- si eu multumesc! ai raspuns.

ne priveam unul pe altul
printre oglinzile unui teatru mai mult decat inspaimantator
ai luat din rulota o carte-
ai inceput sa te joci apoi cu mana dreapta 
in parul cel decolorat de soare
te-am vazut copil, dintr-o data
si din clipa aceea am inceput sa-mi reamintesc tot.

dar, vezi, reamintirea asta a devenit un pericol
pentru mai toate fiintele-ganduri din jurul inimii mele moarte-
n-am inteles niciodata de ce ne simtim atat de amenintati
in prezenta celor care isi dezvelesc, pret de o secunda-
chipul de soare.
n-am inteles de ce ne simtim atat de amenintati
in prezenta sufletelor curate, blande, copilaroase.

apoi am inceput sa-mi aud gandurile-fiinte
care mai de care mai agresive, mai revoltatoare:
- nu pleci nicaieri! spuneau ele.
- esti inchisa aici pe veci, ai sa te stingi aici, ai sa vezi!
- din labirintul acesta nu mai ai cum sa iesi!

apoi ai fugit si tu, intr-o noapte.

si asta numai pentru ca am indraznit sa-ti aud mai intai gandul
cum paseste, talharul, pe usa camerei mele-
totul ar trebui sa se petreaca la timp
nu mai devreme, nu mai tarziu
altfel riscam sa distorsionam cele mai de pret lamuriri.
dar uneori se-ntampla de se-mpletesc timpurile
se ridica cortina inainte de vreme
sau cine mai stie ce naiba se petrece
de intuim ce nici nu se-ntamplase inca.

intr-un tarziu te-ai aratat si tu-
pentru ca totul in viata mea trebuia sa se lege.
ce bine ar fi fost daca m-as fi bucurat si atat-
ce bine ar fi fost sa fi invatat sa tac, sa ascult-
insa traim vremuri in care unii dintre noi trebuie sa vorbim
stiind, in acelasi timp, ca pentru fiecare cuvant, vom fi pedepsiti, 
si poate vom pierde.

nu puteam altfel, iti spun-
habar n-am, poate chiar exista un destin pentru fiecare din noi.
un destin scris cu mult inainte de a ne naste.
poate chiar cu mult inainte de a ne naste
universul stia bine mersi tot ce vom alege.
de buna seama asa E in lumile 
cele fara de timp.

de dor de oameni vorbim-
de dor de iubiri pe care nu mai indraznim sa le traim-
de dor de intamplari vii, care sunt vesnic aici, printre muritorii de rand-
dar frica de iubire e atat de inradacinta in fiecare
incat alegem sa fugim, sa pierim, sa murim
care mai de care, 
sau care pe care.

gandurile-fiinte au cazut in aceasta seara pe ganduri
si-au aprins o tigara, le-am auzit soptind-
pana pun la cale o alta capcana, mi-e ingaduit si mie 
sa ma odihnesc putin. 

noapte buna, suflete al meu.
deschide-ti o umbrela in aceasta noapte
si trimite lumii o amintire vie:

eram copil, 
m-am asezat intr-un leagan-
briza marii imi dezvelea, prin rochita, glezna cea alba,
am alergat apoi, dintr-o data
sa-ti fur locul ce ducea catre marginea lumii.
nu mai tin minte daca te-ai bucurat sau te-ai enervat.
tot ce-mi amintesc e o imbratisare vaga,
am trecut granita, te-ai asezat in spatele meu
(stii, intotdeauna se mai gaseste cate un loc-
exista un loc, chiar exista un loc 
pentru fiecare).

si dincolo, dincolo-
(as vrea sa-ti spun ca nu era nimic)-
insa urcandu-ma pe stranca si lasandu-ma sa cad in gol
am gasit si eu, scufundandu-ma in al sirenelor cor, tara cea aspra 
a minunilor.

as vrea sa-ti spun ca dincolo nu e nimic-
suflete al meu
as vrea sa-ti spun 
ce nu se poate spune.

noapte buna, oriunde ai fi.
sa dormi. sa visezi. sa dansezi. sa-ti fie tarana usoara.
deschide-ti umbrela si pune-ti lacat la ochi.
pentru ca mie-mi ploua zborul cu dor de nesomn. de viata. de iubire amara.
de inima arzanda. de rana necesara. de lectie.
sau, pur si simplu, 
de zbor.





sâmbătă, 13 septembrie 2014

pacostele noastre



 ”Nu fi dulce, căci te vor mînca; nu fi amar, căci te vor scuipa”.

Purtarea cu dulceață cu oamenii aduce multe foloase - toți te cred un om de treabă și ai doar de cîștigat, zice proverbul - totuși vezi ca această îndeletnicire să nu te facă ”prea dulce”, pentru că te vor năvăli toți cei care te cred bun și milostiv (iar tu știi că nu ești) pînă cînd nu vei mai putea face față și atunci vei deveni victima propriei dulceți afișate - te vor mînca chiar cei cărora te-ai străduit să placi. 

De această pacoste poți scăpa printr-un compartament mai sever (amar), dar și această calitate trebuie dozată pentru ca oamenii să nu te evite cu desăvîrșire, căci ”te vor scuipa” și vei rămîne singur, iar omul singur nu poate face mare treabă. 

Morala proverbului este: 

fii atît de dulce cu ceilalți cît poți acoperi prin fapte 
și atît de amar, cît să nu stingi dragostea. 

Parintele Savatie Bastovoi

joi, 11 septembrie 2014

in curajarile


Vara aceasta mi-am auzit pentru prima data, cu adevarat inima batand. Asta m-a inspaimantat. M-am bucurat cu cutremur, pentru ca mi-era teama ca daca fac ceva gresit, inima va inceta sa mai bata si-i voi pierde pe toti cei care s-au cuibarit acolo, in adanc. Am hotarat sa-mi infrunt teama si sa-mi permit acele greseli necesare, pentru a cauta sa aflu raspunsul care atat de mult ma inspaimanta. 

Poate ca spaima cea mai adanca din aceasta perioada a fost aceea ca as putea sa aleg sa-mi ignor - iarasi si iarasi- aceasta bataie a inimii. Aceasta tacere care, daca se iveste, te calauzeste catre ceva menit. Menirea de a fi si de a ramane om- dincolo de orice alt vis sau inchipuire. E o spaima straveche, pesemne, si habar n-am din ce adancuri vine. Am putea scormoni pana la epuizare dupa raspunsuri, dar adevarul e ca adancul e uneori mai mut decat ne putem imagina. Mutenia unei spaime amestecata cu o culoare a bucuriei... Si deodata spaima se inverzeste si incepi sa simti in suflet putinta unei vindecari, daca te tii bine de padurea cea verde sau de albastrul cel senin. Albastru si verde... dansand in oceanul nebuloasului chin. Bucurie si cutremur, deopotriva... Cer si pamant... vazduh si radacina.

Cutremur ca iata, in orice clipa ai putea alege sa te tradezi iarasi si iarasi si bucuria ca, macar in acest ceas ti-a venit in minte aceasta dorinta, de a amana aceasta tradare - daca e cu putinta. O alegere care atarna, parca de un fir subtire ... o muchie pe care pasesti descult, incercand sa-ti pastrezi treze simturile si bataia din inima care-ti sopteste tainic incotro s-o apuci... Si totusi, drumul nu mai are cale de intoarcere, odata ce ai trecut de rascruce. Dar cand stii cu certitudine ca ai trecut?! Si oare cate rascruci in vor aparea, iarasi si iarasi, pe drum?! Romania e plina de ele... dar macar la fiecare rascruce, acest pamant are cate o icoana, o cruce. Sa ne oprim la rascruci si sa rostim- macar atunci cand ne-amintim- o rugaciune. Sa zugravim locul alegerilor cu un gand bun, simplu, curat si smerit. Un gand care sa-l implore pe Bunul sa ne trimita putinul discernamant de care avem nevoie. Totul pleaca de la intentia cu care facem, gandim si rostim cuvinte. Totul. Inteleg asta atat de tarziu... si uit atat de repede... E nevoie de atat de putin si tocmai acest putin nu indraznim sa-l gandim pentru ca ziua, clipa, momentul sa ne aduca putina pace, liniste, bucurie. Acum, cand pe fereastra danseaza o raza de soare, cand nucul se roaga, tacut, stiind ca-si traieste ultimele zile de viata de care a invatat tocmai acum sa se bucure. A stat atata timp posac, izolat si tacut, nu a dat roade, iar acum, stiind ca va fi taiat, s-a umplut curtea de nuci. Si nucul danseaza, stiind ca mai are cateva zile de trait in aceasta lume. Si e mai frumos ca oricand... Bunica sparge nuci, mama impacheteaza, caci urmeaza sa ne mutam... Si eu ma intreb prin cate tradari va mai trece, oare, sufletul meu, pana cand eu voi intelege ca omul se hraneste si cu Cuvantul lui Dumnezeu, nu numai cu paine. Prin cate tradari si lacrimi va mai trece sufletul meu?! Citesc, subliniez, scriu... si-mi dau seama ca nu inteleg nimic. Ma simt ca un copil tembel... care aude, vede, dar cumva ceva esential ii scapa mereu. Si mereu... si mereu... Pana intr-o zi. O noua zi. Si-n toata nerozia asta care aproape ca m-ar trage catre deznadejde, am ajuns sa ma bucur ca un copil pentru toate clipele in care reusesc sa prind- din aer- incurajarile, poeziile, gandurile bune, cantecele, fiintele care imi ies in cale. Nu stiu incotro s-o apuc, habar n-am ce-mi va aduce ziua de maine. Dar astazi e aici... astazi e bland, e insorit, astazi e o zi care danseaza in vant alaturi de atatea si atatea ganduri si intentii clare. Cand ochiul cel bolnav se vindeca, toti oamenii se transforma in ingeri. 

Curaj- draga inima!  
Curaj- draga nucule!
Curaj- draga omule!


duminică, 7 septembrie 2014

celor care m-au trezit intr-o alta lume


 Am citit ieri intr-o carte de povesti ca cea mai puternica arma impotriva goblinilor sunt versurile, caci ei urasc poezia de orice fel, iar pe unele nu le pot suferi deloc. Se pare ca le displac atat de mult versurile pentru ca nu sunt in stare sa le compuna ei insisi. :) Imi amintesc, de cand am citit pasajul acesta, de multe momente in care le raspundeam celor care ma enervau, cu cate o poezie sau un vers... "Nu stii ca numa-n lacuri cu noroi pe fund cresc nuferi?!" sau "Din bube, mucegaiuri si noroi, iscat-am frumuseti si preturi noi" sau "Cand nu te vad, ce nu ti-as spune iar cand te vad vreau sa te-ascult..." sau "De dor de tine vad iarba inverzind" sau "Ea il privea pe Dumnezeu, eu il vedeam prin ochii ei si cerul devenise mai albastru"... Versuri, versuri, versuri de inspaimantat goblinii din adancul muntelui din inima, din suflet... Pentru ca "viata insasi este cheia inaltarii noastre", dupa cum spunea un drag frate.

"Nu frumosul, o nascocire omeneasca intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai savarsit o opera mai pretioasa decat toate frazele din lume... " (Liviu Rebreanu)

„! şi acest cîntec este numai pentru tine
(şi este numai pentru bunătatea ta)
care din somnul morţii mă trezeai pe mine
cum maica mea din somnul morţii mă trezea,
care din somnul morţii mă trezeai pe mine
cum maica mea din somnul morţii mă trezea !
! tu-mi aminteai trezindu-mă că înviasem,
că înviasem şi că-n veci voi învia,
mă-nduioşai precum demult mă-nduioşasem
cînd maica mea deasupra mea îngenunchea,
mă-nduioşai precum demult mă-nduioşasem
cînd maica mea deasupra mea îngenunchea !
! tu-mi aminteai trezindu-mă că înviasem,
că înviasem şi că-n veci voi învia,
uitai să-mi spui că-n somn de tine-adînc uitasem,
uitasem tot ceea ce-n veci nu poţi uita,
uitai să-mi spui că-n somn de tine-adînc uitasem,
uitasem tot ceea ce-n veci nu poţi uita !”

Cezar Ivănescu, Rosarium (Legenda aurea)



vineri, 5 septembrie 2014

intre mine si mine


pentru ca nu-mi pot imagina spatiul meu
fara aceste cuvinte
habar n-am de ce...

si nici viata 
fara aceste "cuceriri" ...

as vrea sa scriu un poem despre fluturii albi
care imi deslusesc potecile
dar inca nu, inca nu
nu e vremea potrivita

albe zapezile daca vin
sau tigrul in zapada, 
nametii pufului de papadie
yemayu cel mirat, alb si senin
lupii albi prin padurile copilariei
caii cei albi cu fruntea in stea
gandurile curate, fara de tina sau 
fara de tine

trandafirul alb- arta arcului
nisipul alb si padurea de clestar

ce-ar mai fi?!


poate gaura neagra

in care aflam iarasi si iarasi
ca totul e vis, un vis al visului
o fantezie

asta in cazul in care uitam
sa iubim.



"Behind the dreams of mastery

Love dies silently..."

Vreau sa raman un novice!

Am zis...! 
Nu ZIC! Ci: am zis!
Am ales si am zis! 
Amin.
Asa sa fie!
Sau mai bine sa fie cum vrea Dumnezeu
caci El e IUBIRE!

noi- 
licurici


joi, 4 septembrie 2014

astazi, tic-tracul


sa te iei de mana
ca un copil care a invatat dansul ploii
sa primesti cum poti judecata lumii
dar fata sa ti-o-ndrepti mereu catre sfantul soare
sa-ti faci minune dintr-o zi oarecare
minunea de a fi acolo unde cei mici iti graiesc:
- sa nu mai pleci, laula, niciodata!
cand eu stau cu gandul acolo unde
vazduhul, inpins spre straduinta zambetului stramb
inca imbie la sfada.

- sa nu mai pleci niciodata, 
spun ei.

si eu as vrea sa promit ca nu mai plec niciodata-
dar astazi simt ca, cel putin deocamdata
nu mai pot promite 
nimic.

astept un semn ca o incurajare.

- omule, gandesc
atat de schimbator esti
toamna, primavara, iarna
trec prin sufletul tau
cum ar trece un pescarus
printr-o zi oarecare.

atat de schimbator esti, omule
incat nici nu mai stiu
daca esti.

trec duhurile prin tine
cum trec obsesiile unui autor
printr-o carte impovarata
cum trec zgomotele sinelor de fier
printr-o gara insingurata.

macar de n-ai mai promite, nimic, niciodata-
macar daca-ai tacea si ti-ai asculta al inimii tainic indemn:
- fa-ti minune din noapte, din zi, din frica, din bucurie, din moarte
fa-ti minune si fa-ti rai din ceea ce ai, suflete al meu
asa graieste Gura de Aur a pamantului meu-
tese-ti o inseninata bucurie
dintr-o amintire amara
tese-ti un nou rasarit
dintr-un nou: bun gasit!

si poate ca intr-o buna zi
invata-vei si tu
sa vrei 
si sa fii.

nouale
sau sarpele
adusu-mi-au in dar
botezul batjocorii?!

sunt om-
si nimic din ce-i omenesc 
nu mi-e strain! 

dar ce mi-este astazi veacul
decat o clipa a vesniciei
de care s-a cutremurat
insasi dracul?

astazi 
tic-tacul nu-i al timpului-
e-al secundei-
al clipei-

al inimii.



luni, 1 septembrie 2014

viitorul prezentului trecut



septembrie-

frunze mute ce cad dintr-un nuc
ce stie de cand s-a nascut data la care 
fi-va cazut.

mai aproape de tine c-o spaima,
pamantule-
mai departe de tine c-o sfada,
cerule, visatorule-

mai departe de tine c-o neneascuta iubire, 
pamantule
mai aproape de tine c-o negraita durere vie,
omule.

pentru greselile ce le-am facut
am fost pusa iarasi cu fata catre zidul cel mut
oamenii si-au intors iarasi privirile
si doar in ochii curatiti de ale lacrimilor virtuti
pot sa-mi descopar, iata, si chipul
cel nestiut.

sa izolam nebunii-n care ni se oglindesc
viciile-
sa izolam nebunii care ne striga pe numele
de care n-avem habar-
sa izolam nebunii care ne scot la iveala mizeriile, 
chinurile-
sa respingem verdele, albastrul si mai ales

vindecarile.

ii iubim pe vindecatori, pe shamani
dar sa arate asa cum vrem noi-
poate mai obtinem de la ei ceva in plus-
poate reusim sa-i legam de patima noastra-
hahaha
ce mai vis nobil, 
fermecator!

sa-i infieram pe nebuni, ziceti voi
cei sanatosi.

sa le punem o eticheta in frunte
sa le acoperim steaua de pe cerul mintii plapande
sa le scuipam coroana de vita
ce le-a fost asezata
pe tample.

poate asa o sa dormim si noi mai bine!
poate asa mizeriile sufletesti sau tainele sufletului
vor sta bine ascunse
si nu le vor mai rosti in gura mare
nebunii!

ah! iubiri de-o viata, de-o clipa sau de-o secunda!
prieteni de-o viata care n-ati invatat sa rupeti in doua
painea primita
care va-ntoarceti acasa cu portofelul inca plin de bani
fara sa fi impartit, din inima, 
un ceai sau o tigara,
macar-

plecati de la mine, 
umbre bolnave  si otravite!
plecati din sufletul meu si din sufletele celor dragi -
plecati, voi, umbrelor, care primiti, dar n-ati invatat nici macar 
o cearta sa suportati
cum se cuvine!

plecati de la mine, cei care credeti care credeti ca a imparti 
din putinul sau multul pe care-l ai
te compromite.

cine in grija cui este?!
cand te indeamna cineva:
ai grija de ea!
inca n-ai inteles ce-ti spune:

ai grija de ea
ai grija de tine!

bolnavi suntem toti, va spun.
bolnavi cu sufletele putedre, 
mucegaite.

atata ca unii privim catre cerul albastru si catre iarba cea verde
cautand al vindecarilor aprig rost
iar altii scormonim mereu in acelasi egoism si aceeiasi mizerie
sperand sa-L mai fentam pe Dumnezeu
pret de un zlot.

pe drumul ce duce catre noi insine
singuri ne vom sfarsi,
fiecare-

singuri-

sau poate in bratele Dumnezeului mut
ce graieste copiilor Sai


viitorul 
prezentului 
trecut.