Vindecarea ranilor prin iertare

inceputul Postului

Post cu folos si dreapta masura tuturor!

Hristos si adevarul - (ca sa fie clar pentru toata lumea!)

Mă simt cuprins câteodată de o tristeţe, de o melancolie atât de sfâşietoare!... Pentru că, în acele momente, încep să cred că niciodată nu voi mai fi în stare să trăiesc o viaţă adevărată, că am pierdut de mult orice măsură, orice senzaţie a concretului, că nu mai am simţul realităţii; pentru că, în sfârşit, m-am blestemat de atâtea ori eu însumi, pentru că, după nopţile mele fantastice, îmi revin la momentele de luciditate, care sunt ucigătoare.

Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.- F.M. Dostoievski

multumesc, Calator in Timp. Si tuturor care ati inteles ideea. ... 

Unii prieteni sunt aici- sa-ti reaminteasca mereu de lumina dupa care tanjesti. Altii incearca din greu sa starneasca furtuni, invocand doar greseli natangi si omenesti, din trecut... Mi-e foarte greu sa decid cu care din ei sa raman... :) 

Are si primavara rostul ei: CURATENIA!

Fii lui Dumnezeu

Fericitul întru pomenire Gheronda Iosíf Vatopedinul (†2009) explică înțelesul cuvântului evanghelic: ”Le-a dat putere lor să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1: 12).

Mă bucur că ne aflăm din nou împreună aici, pentru a da mărturie de dorirea noastră, de țelul și de menirea noastră, de faptul că rămânem neclintiți în locul la care ne-a atras Domnul nostru, că rămânem statornici în lucrarea pocăinței cuprinzătoare. Aș dori însă să trasam liniile învățăturilor în tainele Proniei lui Dumnezeu, așa încât fiecare, la locul unde se află, să fie mulțumitor. Pericopa evanghelică de azi (Luca 18: 18-27) ne oferă acest prilej prin parabola pe care v-o amintiți prea bine:

Și s-a apropiat un tânăr și I-a zis Domnului nostru: ”Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. Iar Domnul nostru îi zice: ”Știi legea, nu ai auzit? Păzește cutare și cutare și cutare, și toate astea te vor mântui”, iar acela a zis: ”Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Ce îmi lipsește, ca să devin desăvârșit?”. Și aici începe învățătura, teoria: Cu adevărat, deși acest tânăr avea cunoștință de aceste porunci sub înrâurirea legii mozaice, totuși, din fire, sufletul său de ființă rațională simțea nevoia de desăvârșire. Care desăvârșire? De restaurarea personalității, restaurarea chipului și asemănării. Și îi zice Domnul nostru: ”Bine, toate acestea pe care le-ai împlinit sunt legi naturale care îl țin pe om într-un echilibru, însă, dacă vrei să ajungi la desăvârșire, așa cum însuți spui, care desăvârșire este scopul și menirea omului, vinde tot ce ai, dezlipește-te de tot, ia crucea, adică asumă-ți deplina iubire de pătimire, și vino de-Mi urmează Mie”. Acela, însă, nu a fost în stare, nu a putut să facă asta, de aceea, Domnul nostru, cu amărăciune, îi spune: ”Vezi, cei care vor să se sprijine pe cele materiale în această lume își pierd mântuirea. Este foarte greu”, spune, ”să treacă odgonul prin urechile acului”. De ce? Iată, de ce!

Aici, frații mei, trebuie să știți că ”voi nu sunteți ai voștri” (I Corinteni 6: 19), că nu ne aparținem nouă înșine, și asta încă de la începutul creației și, apoi, cu atât mai vârtos, după Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. De-acum nu mai avem personalitate –, iar când spun personalitate, nu mă refer la personalitatea firească, – nu mai avem voie proprie și putere proprie asupra nici unei mișcări, deci, nu mai există la noi preferință personală. De câte ori încolțește aceasta în tine, te dezrădăcinează, te rupe din Viță, atunci nu Îi mai aparții lui Dumnezeu.

Uitați acum, să vedeți ce se-ntâmplă aici, să vedeți cum se săvârșește mântuirea. Auzim, deci, spunându-se: ”Dumnezeu pe cei drepți îi iubește, iar pe cei păcătoși îi miluiește”. Vedeți, acest cuvânt, la o primă auzire este mulțumitor, este plăcut, dar dacă îl tâlcuim în adâncime, este o mare taină aici. ”Bine, Doamne, pe aceștia îi iubești. De ce nu ne-ai iubit și pe noi? Este cumva la mijloc vreo părtinire? Pe aceștia i-ai iubit, bine, i-ai luat, pe noi ne miluiești, de ce nu ne-ai pus și pe noi de partea celor iubiți ai Tăi?”. Uitați-vă, să vedeți adâncimea pe care o are aici cuvântul acesta! Dumnezeu îi iubește pe cei drepți, pentru că drepții s-au așezat pe calea absolută a mărturisirii, de vreme ce căderea omului a avut loc în chip practic, nu abstract. Ființă rațională, omul după chip și asemănare, acea ființă desăvârșită față de care și-a arătat bună plăcerea Dumnezeirea Treimică, bună plăcere pe care nu a arătat-o nici față de îngeri, nici față de paradisuri, nici față de veacuri, nici în altă parte. A arătat-o numai la facerea omului.

Ce sens are acum acest lucru? Și după ce i-a dat omului toată puterea și l-a numit chip și asemănare a lui Dumnezeu, i-a dat porunci, care porunci i-au oferit lui prilejul să-și arate desăvârșita credincioșie, pentru că, da, pe de o parte, au fost create toate și au urmat linia, legea, pe care o țin, dar nu o țin prin ele însele, pentru că toate sunt cauzate. Nimic nu există în lume, și nici nu poate să existe altfel, care să nu fie cauzat, acestea care există sunt rezultate ale voinței dumnezeiescului Cuvânt. Deși, ca ființe, au fost produse de Dumnezeu, iar în continuarea, ființarea, existența și-o iau tot din Dumnezeu. Această cauză a primirii ființării le face pe făpturi dependente, ascultătoare de Dumnezeu. Atât timp, de pildă, cât crengile sunt unite cu trunchiul, trăiesc, au viață în ele, iar dacă sunt tăiate, oricât le-ai îngriji, le-ai uda, nu mai trăiesc, au fost tăiate de la viață, de la viața în sine.

Așadar, omul a provocat căderea cu de la sine putere, cu voință rea, cu gând rău și hotărâre rea, la care nu avea dreptul, însă a făcut-o ca unul ce era persoană liberă. Vine acum Dumnezeu și, în loc să… Căci ce ar fi fost acum pentru Dumnezeu, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El este Făcătorul nostru – Persoanele Sfintei Treimi sunt unite, dar Făcătorul, Mijlocitorul și Proniatorul a toate este Cuvântul, El este… Ce ar fi fost, deci, acum pentru El să mai ia o mână de țărână, să sufle din nou în ea, să fac un alt om, iar pe cel dintâi să-l arunce? Dacă ar fi făcut așa, însă, ar fi însemnat că greșeala se datora creației, dar ea nu se datorează creației, ci prostiei omului. Dumnezeu însă, arătându-i omului dragostea Sa mai presus de orice măsură, îi arată și calea de întoarcere la El. Cei care, deci, au luat foarte în serios calea aceasta a întoarcerii practice la Dumnezeu, adică rigoarea mărturisirii și urmării preasfintei voințe, lepădarea de orice lucru vrăjmaș și fărădelege, și au rămas în aceasta statornici luptători întru desăvârșita iubire de pătimire și lepădare de sine, aceștia neîncetat atrag dumnezeiescul har asupra lor. Deci, pe aceștia îi iubește Dumnezeu, nu așa, pe degeaba –, ci pentru că au făcut ofranda supunerii față de dumnezeiasca voie, ofranda jertfirii de sine și a lepădării lor de sine.

Păcătoșii, despre care se vorbește că sunt miluiți, sunt cei care nu au reușit să rămână acolo, nu au reușit să urmeze desăvârșit calea practică a mărturisirii și a întoarcerii la Dumnezeu, ci s-au pogorât întru cele de jos, s-au pogorât în stricăciune. Milostivirea lui Dumnezeu însă s-a pogorât și la aceștia și le-a dat prilejul, și pot și aceștia acum, deși sunt jos din pricina slăbănogirii și trădării lor, dacă vor, și aceștia, să intre în Împărăție. Și, deci, păcătoșii, care sunt miluiți de Dumnezeu – care pe unii îi iubește, iar pe ceilalți îi miluiește – în ce chip îi miluiește? Acum, păcătoșii, de pildă, vor spune: ”Noi, deși suntem în starea asta jalnică, însă așa precum cei dinainte, drepții, prin desăvârșita lepădare de sine, prin desăvârșita lor iubire de pătimire și supunere, au atras astfel milostivirea Lui, o atragem și noi acum în felul următor: dacă aceia au făcut strădania lepădării de sine și toate celelalte, noi acum Îi aducem smerenia și lacrimile. Deci, oferim și noi acum lui Dumnezeu, întru simțire, mărturisirea că suntem vinovați și întinați și vrednici de judecată și, deci, pierduți. Dacă arătăm acest lucru în chip practic, ne primește și pe noi Dumnezeu. Deci, noi, acum, întru simțirea vinovăției noastre, începem acum tânguirea, lacrimile, simțirea adâncului smereniei, ne spovedim foarte în profunzime, strigând: Milostivește-Te, Mângâietorule, iertare, și-a râs vrăjmașul de noi, Doamne, mărturisim că noi suntem de vină, nimeni altul nu este pricina decât propria noastră trădare”. Și spunând acestea, începem și plânsul, care este o pecetluire a simțirii pocăinței. Și acum ce facem?

Vezi, deci, că ambele părți, și drepții, și păcătoșii, oferă lui Dumnezeu ceva și astfel intră în Împărăție? Dacă nu ar fi oferit și ei ceva, ar fi rămas nemiluiți de Dumnezeu și nu s-ar fi îndreptat. Dacă, deci, păcătoșii nu vădesc întru-un fel sau altul pocăința lor și ar fi miluiți de Dumnezeu pe degeaba, și demonii ar fi îndreptățiți să ceară miluirea. Ar intra și demonii în Împărăție, căci ar zice: ”De ce nu și noi, de vreme ce pe aceștia i-ai primit? Și pe noi să ne primești!”. Aceștia însă nu vor putea să intre, pentru că nu au putere, nu au capacitate, nu există la ei vrere ca să arate dovezile întoarcerii lor la Dumnezeu. De aceea, nouă, celor ce suntem în pocăință, care avem și noi dreptul la aceeași pocăință, ni se cer obligatoriu, frații mei, aceste două lucruri.

Deci, unul dintre aceste două lucruri este simțirea smereniei, anume că, într-adevăr, noi, întru nevrednicia noastră, am trădat fără nici un motiv pe Dumnezeul și Tatăl nostru, ne-am lepădat de El, L-am trădat, am fost amăgiți, L-am amărât, însă El nu ne-a aruncat încă, ne-a mai dat o amânare de timp. Acum, cu această simțire, începem să Îl rugăm: ”Milostivește-Te, Mângâietorule, nu ține seama, noi suntem de vină, iartă-ne, te rugăm, Tu Care ai venit să le înnoiești pe toate, în timp ce noi ne-am predat stricăciunii, nu avem ființă, nu avem viață în noi, Tu însă ești viața, Tu ești plăsmuirea din nou, înnoirea, învierea, nu vei înnoi Tu în scurtă vreme fața pământului? Nu vei plăsmui Tu din nou firea cea stricată?”. Și ne rugăm: ”Dă-ne Tu putința aceasta, pentru că acum prin cădere ne-am pierdut simțurile duhovnicești, nu putem să ne ridicăm singuri”, și lacrimile se unesc cu durerea. Atunci ajungem să fim pe aceeași linie cu aceia pe care îi iubește Dumnezeu, pentru că aceștia, prin desăvârșita lor iubire de pătimire, s-au lepădat cu totul de ei înșiși și de orice lucru le-ar fi adus satisfacție pe lumea aceasta și au purtat neclintit crucea până la cea din urmă suflare a vieții lor, fără să trădeze, și au atras astfel harul să vină asupra lor.

Prin urmare, Dumnezeu, iubindu-i pe cei drepți și miluindu-i pe păcătoși nu o face pe degeaba, ci în schimbul pocăinței omului, al mărturisirii sale, pentru că, dacă nu ar fi fost așa, atunci greșeala s-ar fi datorat creației, ar fi însemnat că Dumnezeu nu a făcut lucrurile așa cum trebuie. Aceasta este o învățătură, pe care, dumneavoastră, monahii, să nu o uitați!

Și acum, deci, așa cum v-am spus și zilele trecute, pornim pe calea aceasta practică având ca bază mintea-nous¹. Pentru că ceea ce îl definește pe om, personalitatea omului este mintea-nous. În afară de mintea-nous nu există nimic altceva care să-l diferențieze pe om de animale, tot restul se regăsește și la animale. În rest, și animalele sunt ca noi. Ceea ce definește chipul și asemănarea, ceea ce definește personalitatea despre care spune Dumnezeu că este asemănare cu El, copie a Lui, este mintea-nous.

Deci, urmând calea practică a întoarcerii la Dumnezeu, datoria noastră este paza minții-nous. Nu spun Părinții că adevăratul monah este ”cel ce-și păzește mintea”? Monah este cel care-și păzește mintea. Deci, permanent suntem atenți să ne păzim mintea, să o prindem și să o aducem înapoi, căci altfel rătăcește liber în deșertăciunea și prostia lumii, și în cele ale trecutului, și ale prezentului, și ale viitorului. Dar întrebându-ne noi ”Ce suntem noi? Și de ce suntem aici?”, cugetând noi la scopul nostru care este de a ne întoarce cu orice preț la Dumnezeu, pentru că avem dovezi, pentru că avem modelul, Arhetipul Care a venit și ne-a arătat acest lucru, avem milioanele de eroi, de înaintași ai noștri, care au suferit martirii sângeroase și nesângeroase și au ținut mărturisirea cea adevărată și s-au întors la Dumnezeu.

Deci, acum, și noi, ne păzim mintea, o controlăm, însă ea mai pleacă, mai prinde vreo imagine prostească, și atunci îndată punem în lucrare ceea ce se numește împotrivire, care este manifestare a mâniei. Mânia este o putere a sufletului, pentru că mânia este cea care păstrează integritatea persoanei. E vorba de acea mânie care este împotriva mâniei absurde, lipsite de sens. Atunci prindem mintea din rătăcirea ei și zicem: ”Hei! Ce este aceasta?”, prin așa-numita putere împotrivitoare. Îndată ce se întâmplă aceasta, automat gândul se pierde, dispare, se șterge cu totul, nu poate să mai rămână, pentru că această mărturisire adevărată este cea care atrage prezența harului. Atunci omul se trezește cu adevărat din uitarea și nesimțirea sa, înțelege cine este și alungă gândul, ai înțeles? Și prin osândirea de sine atrage apropierea harului.

(…) Să fiți foarte atenți, căci vă vorbesc puțin și din experiența mea. Vedeți, noi ne-am născut la picioarele unor oameni sfinți și eroi – nu eroi din punct de vedere istoric, nu ca titlu de glorie eroi –, ci la picioarele unor oameni sfinți, plini, încărcați cu Duhul Sfânt, care se aflau într-o stare mai presus de fire, pe care au dobândit-o prin aceste lucruri, prin aceste lucruri de care vă vorbesc acum.

Și cu stăruință este adusă înapoi mintea-nous care necontenit vrea să fugă în rătăcire, ”Hei! Unde te duci, animalule? Nu ți-e rușine, intră înăuntru! Unde te duci acum? Crezi că nu te-aude nimeni? Călugăr ești tu? Ce sunt acestea ce gândești?”. Și în același timp te gândești: ”Preabunule, fie-ți milă, te rog, de făptura Ta, vezi unde mă aflu, Doamne, ridică-mă, trezește-mă din uitarea în care zac, Atotbunule! Ai răbdare cu împietrirea mea!”. Aceasta este rugăciunea mărturisitoare, care este veșmânt al prihănirii de sine. Dacă păziți aceasta, în scurt timp va începe plânsul. Fiindcă, rănită inima de mustrarea prihănirii de sine, începe plânsul. Atunci, acel monah începe să găsească drumul. Acesta este calea de întoarcere la Dumnezeu și de pocăință. Rog dragostea voastră să fiți foarte cu luare aminte la aceasta. Asta e, nimic altceva!

Vedeți, împlinirea dreptății lui Dumnezeu este cu neputință. (…) Dumnezeu nu face greșeli. Pe de o parte pe cei drepți îi iubește, pentru că au dovedit că nu s-au făcut trădători de Dumnezeu, ca noi. Și pe noi, nefericiții, ne primește din nou, dacă însă urmăm aceeași cale. Care anume? Recunoscând prostia noastră, recunoscând că noi am provocat acestea și, deci, noi ce suntem? Niște mârșavi, vrednici de milă, vinovați, păcătoși, vai de capul nostru, animalizați. Când simțim acestea cu adevărat, aceasta este smerenia practică. Și atunci Dumnezeu, ”celor smeriți le dă har”. Atunci începe dinlăuntrul nostru rugăciunea, rugăciunea mărturisitoare, fără nici un efort începe sufletul singur să se roage prin această simțire, și vorbește cu Hristos, vorbește într-alt chip, pentru care mă rog să îl simțiți în fapt.

Atunci și plânsul este provizoriu, atunci acest om a ajuns…, atunci se apropie harul de minte și îi dă puterea de a nu mai fi înșelată cu ușurință. Rămâneți statornici pe această temelie, alungați de la voi gândurile și astfel nu veți mai fi înșelați cu ușurință. Atunci unul ca acesta a aflat înțelesul practicii, se luptă cu vrăjmașul, nu îi mai îngăduie minții să primească ceva de la cel vrăjmaș. Pentru că, de altfel, nici nu ne trebuie nimic aici. Aici avem nevoie de puțină mâncare și de cele care există, nu e nevoie de griji, de nimic altceva nu avem nevoie! Pentru că nimic altceva nu există! Numai Dumnezeu există, toate celelalte sunt trecătoare. Toate ale lumii se vor destrăma într-un timp atât de scurt, deci ele, de fapt, nu există. Cel care există este numai Dumnezeu, Adevărul, Viața.

Atunci când, deci, urmăm această viață practică, stând tari în lupta împotriva vrăjmașului, atunci începe luminarea minții, se trezește mintea și nu mai este ușor înșelată în rătăciri fără scop. Iar când dumnezeiescul har constată că mintea aceasta s-a trezit și și-a asumat poziția aceasta de persoană, (…) atunci harul se supune minții. Taine, taine! Și altă dată v-am spus acestea, dar vi le-am spus cumva amestecate, acestea nu ne sunt străine. Mintea omului este persoană, este chipul și asemănarea, este mai presus de har. Harul lui Dumnezeu este energie-lucrare necreată prin care Dumnezeu le-a făcut pe toate și le chivernisește, dar energia-lucrarea nu este decât un instrument al lui Dumnezeu. Mintea este persoană, cu atât mai mult chipul și asemănarea, de aceea a și purtat-o Dumnezeu Cuvântul și a purtat-o în veșnicia slavei, pentru că și în veacul viitor Îl vom vedea ca Om. Atât de mare valoare are omul! Vedeți, toate acestea să le păziți, ca să nu deveniți cu ușurință trădători ai Lui.

Carevasăzică, harul se supune minții, iar mintea, atunci, cu stăpânire, simte apropierea demonilor, are înainte-simțirea scopului pentru care îl vor lupta demonii și li se împotrivește cu bărbăție. Urmează adevărata mărturisire și acela aude de la Domnul: ”vino, slugă bună și credincioasă!”. Toate acestea le-am auzit, le-am văzut, le-am pipăit la Părinții lângă care am trăit, întru care se afla din belșug harul Duhului Sfânt și ne proroceau, știau și vedeau și de departe.

Eu eram la Vatoped și munceam ca un călugăraș ce eram; când a venit războiul din ’40, noi, cei de la sihăstrii nu mai aveam ce să lucrăm, sufeream de foame. Cine să ne dea de mâncare? Rucodelii nu mai erau, bani nu erau, alimente nicăieri. Atunci ne duceam pe la mănăstiri, iar călugării de la mănăstiri, din milă, ne primeau pe lângă ei și munceam ceva acolo, și puțina pâine pe care o aveau o mâncau împreună cu noi. Eu, tânăr cum eram pe-atunci, tocmai venisem de-acasă, și nu primeam nimic de la părinții mei – atunci, pe timp de război, s-a umplut locul de atei, de escroci, netrebnici, hoți, și când vedeam toate astea mă amăram, eram cu susul în jos. Și ziceam, nenorocitul de mine: ”Ce fel de călugăr o să ajung eu în felul ăsta?”. Vedea Părintele² din peșterile pe unde se nevoia și îmi scria epistolă. Din mână-n mână, o primeam în vreo 8-10 zile. Îndată ce luam epistola în mână, îndată dispăreau dinlăuntrul meu toate problemele, venea atunci întru mine atâta har de la Dumnezeu, încât nu mai simțeam nici măcar legea gravitației. După multe ore, apoi, de curiozitate, deschideam și epistola, și îmi spunea acolo în amănunt Părintele ce am auzit, ce am pățit, când am pățit cutare și cutare, și de ce.

Acești oameni ai pocăinței și ai căii practice pe care v-am descris-o, au reușit și au lepădat pe omul cel vechi, s-au îmbrăcat în omul cel nou, s-au făcut plini de har, au devenit purtători ai dumnezeieștilor daruri, au dobândit putința de a proroci, străvederea și înainte-vederea. Și aceasta era dovada sfințirii lor și au intrat cu îndrăzneală în spațiul înfierii. ”Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1: 12), au intrat în înfiere, au devenit fii ai lui Dumnezeu. Acest har vă urez să-l dobândiți și voi, frățiorii mei, vă urez din tot sufletul, și nu mă opresc la cuvinte, și acolo unde mă aflu neîncetat mă rog pentru voi, ca să dobândiți acest har. Fiți, dar, cu luare aminte, străduiți-vă, ne aflăm în zilele cele de pe urmă, să nu fim învinuiți ca trădători ai Domnului, ci să rămânem următori ai Tradiției Părinților noștri și să le dăm insuflare și fraților noștri din lume care se pierd în marea întunecată a necredinței, a neorânduielii și a haosului. Ei și-au pierdut orientarea, nu știu ce să mai facă, se întreabă: ”mai este azi cu putință creștinismul?”. A venit acum ceasul, frații noi, doar pentru noi, să spunem lumii: ”Da, fraților, este cu putință, veniți de vedeți cum ținem creștinismul!”.

Deci, iarăși vă zic, eu mă rog din suflet ca dumnezeiescul har, pentru rugăciunile Părinților noștri, să vă dea puterea adevăratei pocăințe, a privegherii, a luării aminte, și astfel, și noi, la rândul nostru, să intrăm întru cele dinăuntru ale catapetesmei, unde este pliroma Sfinților, care ne așteaptă și neîncetat se roagă pentru noi! Amin.

---

1  Mintea (νοῦς) este altceva decât raţiunea (λογική) și intelectul (διάνοια), este o altă facultate a sufletului, pe care omul căzut o confundă cu rațiunea. Este „ochiul sufletului”, atenția cea mai subtilă capabilă să sesizeze prezența lui Dumnezeu și să intre în comuniune cu El. Este instrumentul prin care omul are acces la Dumnezeu. [n. trad.]

2  Gheron Iosíf. [n. trad.]

preluat de pe www.pemptousia.ro

despre tapul ispasitor

"Ceea ce a mai fost, a mai fost, ceea ce este, a mai fost, ceea ce va fi, a mai fost" 

Parintele Arsenie BOCA

perspectiva samanica asupra bolilor mentale

preluat de la Anticariatul de Noapte

In perspectiva samanilor, bolile mentale semnaleaza “nasterea unui vindecator“, explica Malidoma Patrice Somé. De aceea, dereglarile mentale sunt de fapt irumperi spirituale, crize spirituale si trebuie sa fie privite ca atare pentru a ajuta vindecatorul sa se nasca.

Ceea ce in vest este vazut ca boala mentala, poporul Dagara priveste ca “o veste buna din partea lumii exterioare”. Persoana care trece prin criza a fost aleasa ca medium pentru un mesaj pentru comunitate, ce trebuie sa fie adus din taramul spiritului. “Dereglarile mentale, de orice fel, sau de comportament, semnaleaza faptul ca cele doua energii in mod evident incompatibile au fuzionat in cadrul aceluiasi camp“, spune Dr. Somé. Aceste dereglari se nasc atunci cand persoana nu are asistenta atunci cand apare prezenta energiei din taramul spiritului.

un articol extrem de interesant, care poate fi citit pe urmatoarele linkuri:

Ce vede un shaman intr-un spital de boli mintale- partea 1

Ce vede un shaman intr-un spital de boli mintale- partea a doua

Imparatia care imi este interioara

"Vom mai zăbovi, şi în acest articol, asupra posibilelor înţelesuri ale acestui "scandalos" cuvânt al Domnului: "Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu" (Luca 14, 26). Am văzut, în articolul precedent, că "ura" despre care se pomeneşte aici nu este acea atitudine ce se regăseşte la cei ce nu-şi pot iubi semenii şi caută să le facă rău. Nu este vorba despre a face rău cuiva – dimpotrivă, iubirea cristică este una care-i cuprinde şi pe cei mai cumpliţi vrăjmaşi –, ci despre a te desprinde de rudeniile de sânge, rupându-te practic de Adam cel vechi; aceasta este condiţia absolut necesară spre a putea să te uneşti cu Adam Cel nou, cu Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul. În felul acesta te raportezi, finalmente, la ai tăi nu cu iubire omenească, ci cu iubire dumnezeiască, primeşti puterea de a iubi necondiţionat, desăvârşit.

Nu mai reiau aici toată problematica asupra căreia am stăruit săptămâna trecută. Am simţit însă nevoia de a explora ce se întâmplă în momentul în care cineva îşi asumă cuvintele consemnate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, cum anume se manifestă această "ură", la modul concret, în viaţa unui om care doreşte să fie ucenic al Domnului. Pentru aceasta îmi voi lua, în cele ce urmează, ca reper cuvintele unei persoane care mi-a scris un mail zilele trecute, împărtăşindu-mi din trăirile sale, din cele învăţate pe când stăruia să împlinească acest cuvânt al Mântuitorului (am acordul său de a vi le împărtăşi, însă sub adăpostul anonimatului).

A "urî" pe părinţi înseamnă să urăsc ceva ce am dobândit prin învăţare de la mama, de la tata, ce ţine de psihismul meu: scheme, obişnuinţe, tipare de relaţionare, tot ceea ce se bazează pe reciprocitate, pe relaţii numite naturale: "te iubesc pentru că m-ai iubit", "te ajut pentru că m-ai ajutat", "te iubesc după modul în care tu m-ai iubit". Dar de ce spune Evanghelia ca ucenicul lui Hristos să-şi urască "chiar şi sufletul său însuşi"? Dacă mă detaşez de mama şi de tata, de toate rudeniile de sânge, descopăr că tot ce am învăţat de la ei e, de fapt, sufletul meu, sunt eu cel care am învăţat, deprins, înţeles, mimat... Tot ce credeam că sunt ei sau că vine de la ei, de fapt este al meu. Eu am devenit, între timp, ca ei, chiar ei cumva, dar în modul acesta de centrare pe reciprocitate, pe natural/firesc. De asta am nevoie să urăsc sufletul meu, căci în Domnul iubirea nu este înscrisă în firescul reciprocităţii, în ceea ce îmi place şi îmi aduce mie confort, în centrarea pe mine însumi. Or, sufletul meu ajunge să fie tot psihismul acesta bazat pe confort, plăcere, slava lumii, putere... Este, în fapt, egoul crescut şi învăţat să lupte pentru a deveni cineva, pentru a fi apreciat şi iubit, adulat chiar (a se vedea fascinaţia exercitată de vedete). Este gândul care imediat fuge la interesul meu, viaţa mea, imaginea mea, creşterea mea, poate chiar şi desăvârşirea mea. E tot ce cred că poate fi făcut prin efortulmeu, câştigat de mine sau prin contribuţia mea.

Logica lumii acesteia, gândirea umană, firească a omului de după căderea din rai se încadrează, aşadar, în această reciprocitate tradusă prin: să te porţi frumos cu cine se poartă frumos cu tine, să iubeşti pe cine te iubeşte, să fii bun cu cei buni. Adică un soi de comerţ, de schimb permanent, dar mereu într-un acelaşi plan. Această logică a reciprocităţii se "rupe" când Mântuitorul ne vorbeşte despre a ne urî însuşi sufletul nostru, pentru că în logica Lui nu mai există o astfel de reciprocitate, ci survin iertarea şi iubirea necondiţionată, acea iubire ce depăşeşte orice logică omenească. Iubirea desăvârşită se dobândeşte păzind poruncile lui Dumnezeu(Cf. Ioan 14, 15), dar pentru a putea lucra să împlinesc cuvintele Sale am nevoie, mai întâi, să urăsc acest ego identificat cu "înscrisurile" care urlă în mine mereu, cu această obişnuiţă bolnăvicioasă de a mă centra mereu pe mine, de a muta mereu atenţia pe nevoile mele, pe poftele mele, pe ceea ce mi se pare mie că este drept sau că mi-ar aduce satisfacţie.

Şi cum să urăsc toate acestea care mi se par aşa de fireşti de urmat? Prin încrederea nebună în cuvântul şi în logica Domnului, în modelul pe care El mi-l oferă şi care este bazat pe Cruce şi pe Înviere. Chiar dacă în mine urlă un mod lumesc, pământesc, de a trăi, realizez că sunt, în adâncul meu, fascinat de nebunia pe care o propune Mântuitorul, că se aprinde în mine dorinţa de a ieşi din confortul iluzoriu pe care mi-l oferă egoul (sufletul) meu şi de a călători către Împărăţia care îmi este interioară – "înlăuntru" (Cf. Luca 17, 21). Pentru a face saltul de credinţă de la logica acestei lumi, coruptă şi coruptibilă, la logica lui Dumnezeu este însă necesar să mă conving, mai întâi – paradoxal – de totala mea neputinţă în a face această mişcare. Îmi asum şi îmi trăiesc, astfel, durerea/chinul acestui ego plin de neputinţe şi de automatisme, dar o unesc mereu cu încrederea "nebună" că Singurul care mă poate scoate din asta este Domnul. Pe Dumnezeu Îl chem în tot ceea ce văd, gândesc, simt... E nevoie de eroism duhovnicesc în această lepădare de sine care este percepută de egoul meu ca pe o adevărată moarte. A-L alege pe Dumnezeu la modul total cere o doză de nebunie şi mult curaj (fricoşii, pe de altă parte, sunt prima categorie nominalizată între cei ce au parte de "moartea a doua" - v. Apocalipsa 21, 9).

După cum se poate constata şi din această mărturie pe care am adaptat-o spre a v-o putea împărtăşi, "să urâm" pe cei de un sânge cu noi înseamnă, de fapt, să ne luptăm cu noi înşine, cu sinele de care trebuie să ne lepădăm (Cf. Matei 16, 24). Aceasta este cea mai grea luptă pe care o avem de dus pe faţa pământului. Dar când biruim în această bătălie cumplită, dobândim pe Însuşi Dumnezeu şi, prin El, pe toţi şi pe toate. Inclusiv pe ai noştri, inclusiv sufletul nostru."

preot Constantin Surzu.

preluat de pe Doxologia 

tulburand fariseicele iscoade

era o zi oarecare-

oamenii asteptau primavara, erau cu gandul la ce nu fuse rostuit inca-

si-n timpul asta, un pasaroi cu aripe gigantice de vant

un soi de inspiratie cuvanta.

unii aveau alergie, altii isi inventau fel de fel de pre-ocupari-

harul primit risipindu-l in sedinte, in furtisaguri si-n dezmierdari-

prea putini mai luau in seama si
 gandurile cele straBune.

prea putini mai inviau Cuvantului 

o raza transmutata dinspre noroiul vaz-duhului

spre un pamant α-nume.

Ω- dorul straBUNIlor de l-ar mai auzi cineva-

inimile lor batande de dincolo de morMINTE-

lacrimile, inDEMNurile, lipsa sovaielilor-

soAPTele, necuVINtele.

intelegeau unii 

ceea ce nu fuse nicicand rostuit-

altii insa nu puteau patrunde 
dincolo de propriul lor chip.

undeva, o mama punea un nume unui copil-

undeva, un porumbel isi aflase ConSoarta-

undeva cazuse limba unui ceas invechit-

undeva se oprise cerul din plans si-si pieptana de pe-acum

necuvantatoarea zapada.

undeva, dormea un caine neprihanit-

undeva, un suflet era mai putin important decat toate socotelile lumii.

undeva, pe drum ce duce spre nicaieri 
ne-am pierdut fratii, parintii, surorile,
bunii-

undeva, constelatiile cele ceresti si-au regasit steaua orfana-

undeva, inca de la facerea lumii

unii- pentru sfantul soare fost-au rostuiti

altii pentru munca cea istovitoare.

iar altii, visatorii cei neintelesi-

pentru graiurile cele pasaresti.

viata prin celalalt

Aceasta postare se adreseaza numai acelora care isi doresc sa paseasca in Noul An oleaca mai responsabili fata de neam, familie, semeni, frati, straini, eretici, pagani, pacatosi si rautaciosi de toate soiurile si felurile. Eu cred ca am sa ascult aceasta conferinta pana cand am sa pricep si in somn ca de raul pe care-l VAD in jurul meu, in viata mea, in fratii mei, in semenii mei- nu e nimeni vinovat, in afara de mine! 
Avem mult de munca la noi insine, dragii mei. 

Cine are urechi de auzit, sa auda!

"Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca nimeni nu ne poate face niciun rau. 
Si ca nimic nu ne poate face rau. Si spunea el mai departe ca raul vine din raportare. Ca raul din afara sau binele din afara nu ne patrunde magic, nu vine peste noi si intra peste noi in mod automat, fara noi. Si daca exista rau in noi, raul acela nu-i un transfer din afara in interior, ci este o realizare: raul nostru, raul din sufletul nostru ii produsul nostru, noi il producem. Raul altuia ii produsul lui. El nu se transfera la mine. 
Eu pot sa accept raul din afara si plecand de la el, sa-l activez pe al meu si sa produc, sa produc. Dar nu-i un transfer de rau sau de bine, ci se produce inauntru. Si-atuncea, totul tine de raportare. Noi putem, prin credinta, sa introducem numai lucruri pozitive inauntrul nostru, numai lucruri bune, chiar daca din afara ne vin si bune si rele. Asta-i un lucru extraordinar. Treaba nu este sa ajungi undeva unde sa nu mai fie rau. Exista rau peste tot. Sunt demoni si la manastire si vin sa-ti faca rau. Deci nu poti sa scapi! - sa existi undeva sa nu mai fie rau deloc in afara ta si ai scapat! Nu asa se scapa! 
Ci printr-o raportare suprarationala, o raportare duhovniceasca la exterior poti sa convertesti totul in bine.

Hai sa va dau un exemplu: proorocul David, cand a fost dat jos de pe tron de fiul lui, Abesalom, a ramas cu o armata mai mica, cu conducatorul oastei lui Ioab si mergeau, se retrageau. Au trecut pe langa casa cuiva si acel om care locuia acolo a inceput sa il huleasca, sa vorbeasca urat la adresa lui David. Si atunci Ioab, conducatorul oastei lui i-a zis: 
- Porunceste sa ma duc sa-i tai capul! Cum vorbeste el asa cu regele lui Israel? 

Si David a zis: 
- Nu, lasa-l, ca pentru pacatele mele i-a poruncit Dumnezeu sa ma huleasca! 

Deci vedem doua tipuri de raportare: a lui Ioab- rationala, critica si a lui David- suprarationala, prin credinta duhovniceasca! Si cum el a intors acel rau in bine! Plecand de la raul ala si raportandu-se asa, suprarational, duhovniceste, el a inceput sa-si vada pacatele, sa intre in sfera pocaintei, sa se caiasca pentru pacatele lui si sa se inalte! Deci iata raul din afara cum s-o transformat in bine in launtrul lui. Pentru ca s-o raportat duhovniceste la el. 

In schimb nu s-o-ntamplat acelasi lucru la Ioab- care s-a raportat rational. 

Deci, dintr-o raportare duhovniceasca la tot ce te-nconjoara, poti sa intorci totul in favoarea ta. Totul iti pooate deveni mantuitor daca te raportezi duhovniceste. Deci asta presupune credinta, asta presupune relatia cu Dumnezeu. Deci iata cum putem sa intoarcem totul in favoarea noastra. Si daca ceva din afara totusi ne vatama, ne face rau launtric, asta inseamna ca nu ne-am raportat cum trebuie la realitatea respectiva sau poate ca avem corespondent inauntrul nostru cu raul din afara. Si raul si binele din afara trebuie sa gaseasca corespondent in noi ca sa ne influenteze intr-un fel sau altul. Daca nu exista acest corespondent nu ne poate influenta. Deci iata: curatirea vietii noastre si raportarea noastra duhovniceasca la tot ce ne-nconjoara intoarce totul in favoarea noastra. Zicea Avva Antonie ca de la aproapele vine si viata si moartea. 

Si am putea spune ca viata si moartea vine din noi, dar intr-adevar, prin aproapele. Dar tine de noi asta. Deci tine de noi ca sa vina Viata de la aproapele sau sa-mi vina moartea de la aproapele. Zicea el... pentru ca daca il dobandim pe fratele, pe Dumnezeu il dobandim si daca gresim fratelui lui Dumnezeu gresim. Deci ce-l face pe aproapele mantuitor pentru mine sau distrugator? RAPORTAREA MEA.

Iar ca eu sa am mereu o raportare duhovniceasca- o raportare care sa converteasca raul in bine, raul cel din afara care vine spre mine sa-l converteasca in bine, asta inseamna ca eu sa fiu mereu intr-o lucrare de convertire, de sfintire si de indumnezeire. 

Parintele Iustin Miron, Manastirea Oasa

tamaduirea tristetii

ganduri bune

Un părinte spunea:

Hai să construim o fabrică de gânduri bune. Dacă o fabrică produce gloanţe şi o aprovizionăm cu fier, va face gloanţe. Dacă o fabrică face potire şi o aprovizionăm cu aur, va produce potire din aur. Dacă o aprovizionăm cu fier, va face potire din fier. Ce gânduri vom pune în minte, aceea vom obţine.

(Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 184)

dar cand vine iubirea...

 "Iesi din cort, prietene, sa stam fata in fata,
privindu-ne, sa tacem impreuna, mereu intrebandu-ne
in sine celalalt daca e,
si cum pe sine insusi se simte."

Nichita Stanescu

 

 

"Judec dupa mine insumi: daca Domnul m-a iubit atat, aceasta inseamna ca pe toti pacatosii El ii iubeste ca si pe mine."

Grea este viata fara iubirea de Dumnezeu; sufletul este intunecat si posomorat, dar cand vine iubirea, bucuria sufletului e cu neputinta de descris."

"Din iubire sufletul doreste fiecarui om mai mult bine decat pentru sine insusi si se bucura cand vede ca altii stau mai bine decat el si se intristeaza cand ii vede ca sunt chinuiti."

Cuviosul Siluan Athonitul, "Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei"

Prietene, intelegi ca trebuie sa plang? 

aripa vointei

Vreau sa fiu o faptura peste care Sfintii vegheaza! 

Vreau sa fiu o faptura peste care Sfintii vegheaza!

Vreau sa fiu o faptura peste care Sfintii vegheaza!

in tara aspra a minunilor

omului albului Ionut

voua, cainilor 

credinciosilor care va trageti din lup- 

dar ati ales sa slujiti omul, 

nu haita-

voua, pacatosilor

care ati invatat sa va priviti sufletul la microscop

in timp ce toti inteleptii acestei lumi

nu-si mai vad nici macar 

lungul nasului-

in barca voastra vreau sa trec

cainilor, pacatosilor-

primiti-ma, primiti-ma si n-o sa va para rau

ma doare stomacul de la atata cruzime

si vorbele mele goale ma dor mai mult ca oricand

caci nu vadesc nicio fapta, nici una.

ce dar! ce paradox!

sa te poti vedea la un asemenea microscop

nu pot sa scap nicicum de aceasta oglinda, de aceasta pacoste-

astazi e peste tot!

primiti-ma la voi, 

cainilor, animalelor, fratilor de pretutindeni

primiti-ma si ajutati-ma sa ma redescopar dincolo de aprigul sange

acolo, unde degetul aratator, nasul ascutit, 

trufia sau privirea piezisa a fiarelor

nu ma poate ajunge

acolo, cu picioarele desculte si cu genunchii goi

vreau sa invat de la fluturul albastru 

pe care l-am vazut intr-o dimineata senina

sa-mi inchid aripile si sa ma transform

intr-o molie plina de tina

invata-ma, 

invata-ma arta ta, albastrule flutur

cum te tineai cu piciorusele tale de floarea aleasa

si vantul nu reusea sa te arunce in gol

iti inchideai aripile si nimeni nu-ti intuia praful cel auriu 

erai atat de cenusiu si de comun pe din afara

ca nu te mai baga nimeni in seama-

nimeni nu se mai gandea 

cum sa te prinda si sa-ti infiga un ac cu gamalie

in aripioara cea aurie

si-ti dezveleai minunata faptura

numai cand raza din cer cobora-

caci soarele insusi

in aripa ta aurie

se oglindea.

invata-ma, invata-ma, fluture drag

sau roaga-L, mai bine, sa ma preschimbe intr-un gandac

nu am experienta necesara 

pentru a face fata atator invinuiri

si acuze.

vreau sa fiu mai bine un caine-

numai sa se linisteasca o data aceasta lume!

Nosce te ipsum! Nosce te ispum!

naroada fata, naroada fata-

de indata ce-am parasit caprioarele si cerbii

si am revenit in lumea mea, lumea noastra-

nu mai pot auzi nici un cantec de suflet

in schimb simt haitele, 

pregatite iarasi sa ma inhate 

intr-o secunda.

si daca n-ati fi voi -

cainilor, animalelor, norilor de pretutindeni

tapilor ispasitori-

sa ma invatati coborasul cel lin

fara prabusiri, fara graba

aproape ca aripa grea 

mi s-ar frange.

asa ca pe voi-

cainilor, animalelor,  norilor de pretutindeni

va rog sa ma primiti in ceata voastra

vreau sa fiu o faptura peste care Sfintii vegheaza-

nu mai vreau sa fiu nimic altceva

decat umbra care alearga cu cerbii si cu caprioarele

care se bucura, care danseaza.

toti inteleptii lumii

plece de la mine:

nasurile ascutite-

privirile piezise- 

si lipsa compasiunii.

ramana nebunii-

iubitorii Cuvantului

animalele si copiii

de pretutindeni. 

Vantule-

Cuvantule-

auzi-ma

si indura-Te!