luni, 16 noiembrie 2015

rase iar si iar daimonul meu



ei nu luau pe nimeni la misto 
dintre cei care ii imbratisau seara tarziu cu privirea
stiau sa discearna un lup flamand de un lup credincios
si stiau mai bine decat mine toate intrebarile care-si pierdeau sensul
de-aceea invatasera sa rada de cei ce se luau mult prea in serios.
eu nu stiam sa fac asta!

uitasem, mai bine zis, cum se face asta
atat de mult m-a tulburat o respirare libera a lor
atat de mult m-a cutremurat ceva in adancul fiintei
de parca insasi cruciada copiilor isi facuse culcus in mine
si ma sculpta acum pe interior

acest proces, atat de dureros;

as fi vrut sa le strig in gura mare ca nu au nicio vina-
ca ei nu sunt vinovati de neputinta mea-
ca eu am inmarmurit de-acum, cum se facuse stanca de sare sotia lui Lot
privind inapoi, spre acea cruciada dintre Dumnezeu
si om.

atat de mult as fi vrut sa le pot explica-
sa le pot saruta rand pe rand inimile
asa, intarziati cum sunt, asa, cu lacrimi in ochi-
sa le spun ca nu au nicio vina
ca in mine tocmai se petrece ceva:
o viata de om!
dar ceva mai mare decat mine ma imbratisa si-mi soptea:
prea rece, prea grotesca, prea nu stiu cum 
firava.

nu, nu mai aveau scuze
incaltarile care-si pierdusera rand pe rand amintirile;
nu, nu mai aveau scuze tacerile
care-si dezbracau rand pe rand toate necuvinte;

iar lui nici prin cap nu-i trecea
sa stea de vorba cu mine inainte de a-mi impacheta lucrurile
a pleca era pentru el tot una
el era un fel de tiran respectat de toti
dar inteles numai de cei ca mine.
sau eu eram un fel de tiran care nu invatasem sa ma iubesc indeajuns
cine stie?!

vorbesc de el, nu de el
care a fost acolo, dar nici macar nu stiu daca-a avut habar

- de ce ai venit tocmai astazi?! l-am intrebat

rase iar si iar daimonul meu 
de natanga de mine.


vineri, 30 octombrie 2015

pentru sufletul meu de astazi


Din satul plin de viata de-altadata

"M-am saturat de-atatea evolutii
Durerea mosilor, de bun ramas.
As vrea-napoi odorul cu traditii
Cuvantul sfant rostit fara de glas.

As vrea-napoi iubirea si placerea
Fiorul dulce-al clipelor ceresti
Si cinstea, demnitatea si tacerea
Ce-au fost candva averi imparatesti.

Satul de fiare si prostii moderne
As vrea iar lumea simpla de demult
In linistea frunzarului ce-si cerne
Cantarea fericirii, cer prea mult?

E prea mult, oare, prispa cu-nserarea
Povesti soptite-n taina in pridvor
Magii din spuma lumii cu-ntomanarea
Un susur cald, adanc, linistitor

Din satul plin de viata de-altadata
In care ne-am trait candva iubirea
Ce a plecat pe drum ingandurata
Sa-si caute prin vremuri fericirea.

Bordan

poezie preluata de aici: Era atunci, era frumos...

sâmbătă, 24 octombrie 2015

poetry. just poetry.


Imi suna a Psalm cantecul asta... un anume Psalm care mi-e drag tare mie, asa.

I'd lie down in darkness with devils
And awaken with strangers that I never knew

I'd follow the hoofbeat of heartache

If I thought they'd lead me to you

There's so little magic in morning 

Butterflies in your eyes and a tear drop or two 

I'd run through the dawning with danger

If I could be running to you

If I cry down to God in the morning

'Who am I? Where am I? Why am I still alone?'

He'd probably show me a highway

Leading to you and to home

There's so little magic in midnight

Fireflies in your eyes and a sparkle or two

I'd dance through the darkness with danger

If I could be dancing to you

If love gives you life or takes lifetime

I'll give love or take love to you





joi, 15 octombrie 2015

in afara de faptul ca un singur om...


duminica am vazut o oglinda care ma iubea-
s-a apropiat incet, nici nu stiu cand a ajuns aproape de mine;
in ochii sai n-am indraznit sa privesc mai mult de o secunda
intr-o tandrete nepamanteana m-am zarit
in ochi strain,- pentru prima data
purtatoare de-O taina necunoscuta.

duminica, o oglinda care ma iubea s-a asezat, intr-un final, 
 aproape de mine;
nu cred ca stia ca ma iubea
nu era prilej de tulburare, desi o emotie din vremea copilariei
strabatea, cu viteza luminii
o distanta din ce in ce mai mare.

duminica- ziua nasterii mele-
fix de ziua mamei mele care iata, cum le potrivea-
am vazut, pentru prima oara, in acest oras
un chip strain 
care raspundea tristetii cu o duiosie de invidiat.

e joi, e ora 1 si 11 minute
cand iti scriu tie ce-as vrea sa scriu, de fapt, intregii lumi:
iata, ai fost insultat iar eu ti-am ascutat tacerea 
si in tacere m-am cutremurat.
caci era o tacere, era, cu adevarat.

eu nu stiu sa tac in felul acesta-
cand tac, mii de ganduri ma dau de gol
mii de microexpresii isi fac culcus in negraitele-mi vorbe
dar tu, tacand in felul acesta
ai fost, pret de o clipa, cel mai frumos nemuritor;-

iata, un gest, si ti-ai castigat vesnicia!

de lespedea tristetii cand te-ai apropiat-
as fi vrut, cat as fi vrut sa pot invia bucuria.
dar iata, m-am ales in schimb cu un poem ratat
caci duminica e ziua data spre odihna
gandului mult prea impovarat.

de fapt, abia acum imi dau seama ca totul s-a petrecut intr-o
interesanta zi de sambata
cand copiii dansau pe ringul de dans
cand priveam nedumerita in jur si nu intelegeam mai nimic
in afara de faptul ca un singur om, un singur om mi-a confirmat 
ca-n ochii lui as putea parea un om 
cat de cat normal;

a fost cel mai frumos dar primit
de cand m-am reintors in acest oras.
nu ca l-as fi meritat, n-am oferit nimic la schimb
decat o searbada zi de sambata posomorata
transformata intr-o vesnica duminica
de neuitat.

si pe cuvant:
 nimic nu-i mai frumos pe lumea asta
decat sa poti sa ii privesti pe unii dintre cei indreptatiti
sa se indreptateasca-

cum TAC.


sâmbătă, 10 octombrie 2015

acest altcumva vis


- ce mai vezi?! m-a intrebat
gandul gandului care se furisa pe nestiute
- ce mai vezi, tu, zaneteco, ametita pamantului
ce mai vezi dincolo de visul visului celui trufas?!

- vad o mama invelindu-si pruncul
si un prunc imbratisandu-si mama
vad un prunc certandu-si unul
si pe unu dezvelindu-i taina

vad albina cautand petala 
Margaretei care n-are chip-
un Pilat din Pont dialogand pe drumul 
unui rosiatic clar de luna 
din al vagabondului sange ivit

mai vad felinare stinse-n noaptea nuntii
imbratisate, insa, de-un arbore stravechi
un gingas si sfios de felinar mai vechi
si-o buburuza vie si rosie ca vantul.

mai vad un tanar brun ce a-nteles ideea-
mai vad ceva ce-as vrea si n-as mai vrea sa spun
mai vad, din cand in cand si 
cate-un aspru span
.....

si dincolo si-n toate astea
eu
fara de voie, fara Dumnezeu

dormind sau suspinand sau retezindu-mi parul
si incercand sa nu-ti tot tulbur somnul
cu fiecare zgomot de foarfeca ivit
dintr-un natang cosmar, pe cand eram un chip
cu doua, patru fete si inca si mai multe

daca-ntr-o buna zi le-as tot simti pierdute
n-as mai visa cosciugul in care, despletita
adoarme chipul aspru de fata obosita
ce n-a facut nimica, decat sa-si aminteasca
cum ca a fost odata
a fost ca niciodata.

si-n pulsul de poveste sa-ti bata Dumnezeu
si sa iti aminteasca ca ai trait ateu
desi ai vrut sa rupi gardul ghimpat de ganduri
mult prea ucigatoare, mult prea mult multe randuri

tacerea ce-altadata odihna iti parea
sa se prefaca-n ganduri astazi pana si ea
pana si ea sa stie ca vremea e aceea
ca insasi ea, tacerea sa-si freamate durerea

si de n-as fi nebuna mai ca as adormi-
dar uite, rasul asta ma-ndeamna iar a FI-

ales a fost, se spune, cu mult mai dinainte
ca fiecare suflet ce naste din cuvinte
sa fie potrivit cu vremea-n care vine
sa nu se poate plange, sa nu poata apune-

ci sa-si invinga spaima de a se sti-n sicriu
sa rada si de-acolo, sa strige: inca-s viu!

o, nebunie sfanta, ai coborat in noapte
si cat o sa dureze acest altcumva vis?
sunt sau nu sunt faptura, sunt viata sau sunt moarte?-

dar iata ca-n mormantu-mi zac vise fermecate
dar iata ca-n mormantu-mi
surade un suras
care nu-i nici sirena si nu-i nici verde fata
e doar a celui Singur-

Firescului proscris.


joi, 8 octombrie 2015

Fraternitate



"Nu trebuie confundata Crucea lui Hristos cu "Crucea Rosie" si crestinismul cu militantismul social... Cu siguranta, "Crucea Rosie" este o ramura importanta a Arborelui lui Hristos, dar nu este Arborele insusi!

Numai contactul cu interioritatea cea mai profunda si nasterea omului nou in noi schimba radical raportul nostru cu lumea si cu ceilalti. Doar la acest nivel poate fi celalalt perceput ca frate pe cale, in constientizarea ca suntem una in fiinta."

"Acceptarea inaceptabilului este CHEIA care deschide USA spre MISTER!"

Karlfried Graf Durckheim, Dialog pe calea initiatica

sâmbătă, 26 septembrie 2015

how do you observe?


Ce m-a determinat sa ma apropii de acest om? Am citit cate ceva despre viata lui si m-a impresionat cel mai mult faptul ca a fost denumit "omul care nu vrea sa devina zeu". Apropo, s-a mai intrebat cineva recent de ce unul dintre cele mai geniale filme ale acestor timpuri pe care le traim se numeste Mr. Nobody?! 

In rest, sa ne fie noaptea cat mai luminata cu putinta si ziua cat mai impacata cu ea...

joi, 17 septembrie 2015

cautand raspunsuri...



"The individual loses his guilt and exchanges it for infantile innocence; once 
more he can blame the wicked father for this and the unloving mother for that, 
and all the time he is caught in this inescapable causal nexus like a fly in a 
spider's web, without noticing that he has lost his moral freedom. But no 
matter how much parents and grandparents may have sinned against the child, 
the man who is really adult will accept these sins as his own condition which 
has to be reckoned with. Only a fool is interested in other people's guilt, since 
he cannot alter it. The wise man learns only from his own guilt. He will ask 
himself: 

Who am I that all this should happen to me? To find the answer to this fateful 
question he will look into his own heart."


C. G. Jung, Collected Works, vol. 12, par. 152




luni, 14 septembrie 2015

...


Pentru ca zilele trecute am avut un vis... 
Pentru ca sunt vise care nu mai vor sa iasa in lume, desi as vrea sa le povestesc lumii intregi! De la facerea lumii au fost mereu luate in ras si batjocorite pentru ca oameni naivi ca mine n-au invatat sa taca la timp. Am facut, poate, multe greseli in aceasta lume. Habar n-am, Dumnezeu stie si ma rog Lui sa mi le descopera la timp. Dar, daca as fi invatat mult mai devreme sa tac si sa nu-mi tot arunc tainele sufletului in lume, acum as fi fost un om mult mai linistit, impacat si ceva mai intelept.
A fost un vis... un fel de cosmar. Dar la final s-a transformat intr-o rugaciune.

joi, 10 septembrie 2015

in contradictii fara iesire


Una dintre cele mai frumoase si sincere rugaciuni la care sufletul meu a ajuns.
Multumesc lui Dumnezeu (si) pentru aceasta incurajare!

"Cu inima indurerata, ii arata starea jalnica in care se afla:

Tu mi-ai dat porunca Ta- sa iubesc, si eu o primesc cu toata fiinta mea; dar iata, eu nu aflu intru mine insumi puterea de a dobandi aceasta dragoste... Tu esti dragoste; vino Tu Insuti si te salasluieste intru mine si savarseste tot ceea ce ne-ai poruncit, deoarece porunca Ta este mai presus de puterile mele. Duhul meu se istoveste in cautarea Ta. Nu poate duhul meu sa patrunda in tainele vietii Tale... vreau ca intru toate sa savarsesc voia Ta, dar zilele mele se scurg in contradictii fara iesire. Ma inspaimant la gandul ca Te voi pierde pentru aceste ganduri rele care se incuibeaza in inima mea; iar aceasta frica ma rastigneste."

S-A DUS SA-L VADA PRECUM ESTE


marți, 1 septembrie 2015

un loc de trecere, un loc de intalnire


"Iadul e inlauntrul meu. Am uitat sa va spun: Imparatia Cerurilor este in interiorul meu. Am pornit intr-acolo si am ajuns in iad, si acolo L-am intalnit pe Hristos cel viu pentru mine. Pentru ca El S-a intrupat luand tot ce e in trupul meu, tot ce am mostenit, tot ce am facut, tot ce e in trupul meu de la Adam incoace. Acesta este Adam ipostatic de care vorbeste Parintele Sofronie. Ce este important, este ca sa nu intram in iad ca sa ramanem acolo. Cineva spunea ca iadul este un loc de trecere. Pentru mine este un loc de intalnire. Si am avut o mare bucuire cand Parintele Rafail Noica a spus ca “omul, Adam, l-a pierdut pe Dumnezeu in Rai, si L-a regasit in iad”. Orice alta intalnire cu Dumnezeu este acolo unde mi-a zis mie Parintele ca mi se pare ca sunt. Putem medita, putem sa cultivam bucuria, si pacea, si virtutile, atat cat e posibil omului – pentru ca este posibil, caci omul este dupa chipul lui Dumnezeu – dar pana nu coboram in iadul din noi, ca sa ne asumam omenitatea, nu ma intalnesc cu Hristos care a coborat sa se intrupeze. Nu a venit sa-mi dea sentimente si nici sa ne spuna ideologii."

minunate-pilde-si-invataturi-ale-maicii-siluana-vlad-pentru-noi



vineri, 28 august 2015

the others

photo: Beautiful Minds

Ati vazut filmul "The Others"?!
Genial!!!

Si as mai zice ca si poza asta e faina...

Si-n rest... a fost o data ca niciodata o Poveste fara Sfarsit- din care fiecare isi lua hrana de unde si cum ii era ingaduit. 


marți, 25 august 2015

notificare-gand

sar prin baltile colorate ale viselor
cum saream in copilarie prin patrate, sotronul

mai era un joc
ca o spirala de casa de melc
il jucam in curtea scolii de muzica, unde se afla astazi
o bisericuta de lemn

baltile viselor de altadata
in care uneori se piteste cerul
uite, pe fundul alteia insusi soarele
ascuns intr-un adanc de noroi si namol
ai putea cunoaste trezia privind o astfel de imagine-simbol
daca nu te-ai teme ca odata cu ea ai putea vedea si acel altceva:
mastile schizofreniei sau ale paranoiei
de care toti am vrea sa ne dezicem
stau si pazesc hotatul vietii si-al mortii
si toti vom trece, mai devreme sau mai tarziu
prin acel hotar la care am pus caramida dupa caramaida
si-apoi inca una 
si inca una

si inca as spune 
ca dincolo de toate astea exista un chip al copilului
de dincolo de zidul asta plangand sau razand sau tipanand sau zbenguindu-se
dar mai exista unul
despre care n-am sa spun mai nimic
decat ca e un copil care n-a mai vrut sa ramana, cu mintea, copil
si a imbatranit si-n rest 
nu mai stiu nimic despre el.

ar trebui sa tac, de cate ori vorbesc
se deschide o rana si din ea tasnesc rosii-cuvinte
si mi-e frica, am ajuns sa inteleg ca fiecare cuvant are o culoare
si fiecare nuanta zideste altceva

uneori ne intalnim la timp cu propria regie-
turnul babilonului, iata, de-abia ne mai intelegem
am ajuns sa iubesc tacerea mai mult ca orice-
ori de cate ori imi deschid gura, tot mai scapa niste pietre
si am nevoie de prea multe lacrimi, ca sa le transform in pasari
si nici nu cred ca am puterea-
nici cred ca am avut-o candva-
(Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!)

am fost doar un copil curios, mult prea curios
oamenii mi-au aparut mereu ca taine, taine de nepatruns
si ori de cate ori m-am apropiat mai mult decat s-ar fi cuvenit
am platit un pret mult prea mare si am primit in schimb
cate o notificare-gand
pe care scria- de fiecare data- numele unei boli
mintale, pulmonare, spirituale
etc etc etc

am creat temple de nepatruns-
am invocat giganti, ciclopi, titani
de-abia mai putem vedea altceva dincolo de zidul asta inflational
de-abia mai putem vedea cate o pasare albastra
sau cate o cuvantatoare

toti vom trece intr-o buna zi prin zidul acesta, al creatiei de ciment si otel
suntem parte din zidul acesta
nici glasul Anei zidite nu-l mai putem auzi
aripi de foc nu mai suntem in stare a primi-
simturile transparentei de alta data au devenit ziduri si ele
visele nu mai prorocesc astazi nimic
au ajuns doar iluzii desarte

si ma rog numai sa se nasca cineva, sa se mai poata naste cineva
care sa poata topi cu propriile lacrimi
si fortareata asta de aramacandva
cat mai curand




"Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va afla."

duminică, 23 august 2015

Fii lui Dumnezeu



Fericitul întru pomenire Gheronda Iosíf Vatopedinul (†2009) explică înțelesul cuvântului evanghelic: ”Le-a dat putere lor să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1: 12).



Mă bucur că ne aflăm din nou împreună aici, pentru a da mărturie de dorirea noastră, de țelul și de menirea noastră, de faptul că rămânem neclintiți în locul la care ne-a atras Domnul nostru, că rămânem statornici în lucrarea pocăinței cuprinzătoare. Aș dori însă să trasam liniile învățăturilor în tainele Proniei lui Dumnezeu, așa încât fiecare, la locul unde se află, să fie mulțumitor. Pericopa evanghelică de azi (Luca 18: 18-27) ne oferă acest prilej prin parabola pe care v-o amintiți prea bine:

Și s-a apropiat un tânăr și I-a zis Domnului nostru: ”Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. Iar Domnul nostru îi zice: ”Știi legea, nu ai auzit? Păzește cutare și cutare și cutare, și toate astea te vor mântui”, iar acela a zis: ”Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Ce îmi lipsește, ca să devin desăvârșit?”. Și aici începe învățătura, teoria: Cu adevărat, deși acest tânăr avea cunoștință de aceste porunci sub înrâurirea legii mozaice, totuși, din fire, sufletul său de ființă rațională simțea nevoia de desăvârșire. Care desăvârșire? De restaurarea personalității, restaurarea chipului și asemănării. Și îi zice Domnul nostru: ”Bine, toate acestea pe care le-ai împlinit sunt legi naturale care îl țin pe om într-un echilibru, însă, dacă vrei să ajungi la desăvârșire, așa cum însuți spui, care desăvârșire este scopul și menirea omului, vinde tot ce ai, dezlipește-te de tot, ia crucea, adică asumă-ți deplina iubire de pătimire, și vino de-Mi urmează Mie”. Acela, însă, nu a fost în stare, nu a putut să facă asta, de aceea, Domnul nostru, cu amărăciune, îi spune: ”Vezi, cei care vor să se sprijine pe cele materiale în această lume își pierd mântuirea. Este foarte greu”, spune, ”să treacă odgonul prin urechile acului”. De ce? Iată, de ce!

Aici, frații mei, trebuie să știți că ”voi nu sunteți ai voștri” (I Corinteni 6: 19), că nu ne aparținem nouă înșine, și asta încă de la începutul creației și, apoi, cu atât mai vârtos, după Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. De-acum nu mai avem personalitate –, iar când spun personalitate, nu mă refer la personalitatea firească, – nu mai avem voie proprie și putere proprie asupra nici unei mișcări, deci, nu mai există la noi preferință personală. De câte ori încolțește aceasta în tine, te dezrădăcinează, te rupe din Viță, atunci nu Îi mai aparții lui Dumnezeu.

Uitați acum, să vedeți ce se-ntâmplă aici, să vedeți cum se săvârșește mântuirea. Auzim, deci, spunându-se: ”Dumnezeu pe cei drepți îi iubește, iar pe cei păcătoși îi miluiește”. Vedeți, acest cuvânt, la o primă auzire este mulțumitor, este plăcut, dar dacă îl tâlcuim în adâncime, este o mare taină aici. ”Bine, Doamne, pe aceștia îi iubești. De ce nu ne-ai iubit și pe noi? Este cumva la mijloc vreo părtinire? Pe aceștia i-ai iubit, bine, i-ai luat, pe noi ne miluiești, de ce nu ne-ai pus și pe noi de partea celor iubiți ai Tăi?”. Uitați-vă, să vedeți adâncimea pe care o are aici cuvântul acesta! Dumnezeu îi iubește pe cei drepți, pentru că drepții s-au așezat pe calea absolută a mărturisirii, de vreme ce căderea omului a avut loc în chip practic, nu abstract. Ființă rațională, omul după chip și asemănare, acea ființă desăvârșită față de care și-a arătat bună plăcerea Dumnezeirea Treimică, bună plăcere pe care nu a arătat-o nici față de îngeri, nici față de paradisuri, nici față de veacuri, nici în altă parte. A arătat-o numai la facerea omului.

Ce sens are acum acest lucru? Și după ce i-a dat omului toată puterea și l-a numit chip și asemănare a lui Dumnezeu, i-a dat porunci, care porunci i-au oferit lui prilejul să-și arate desăvârșita credincioșie, pentru că, da, pe de o parte, au fost create toate și au urmat linia, legea, pe care o țin, dar nu o țin prin ele însele, pentru că toate sunt cauzate. Nimic nu există în lume, și nici nu poate să existe altfel, care să nu fie cauzat, acestea care există sunt rezultate ale voinței dumnezeiescului Cuvânt. Deși, ca ființe, au fost produse de Dumnezeu, iar în continuarea, ființarea, existența și-o iau tot din Dumnezeu. Această cauză a primirii ființării le face pe făpturi dependente, ascultătoare de Dumnezeu. Atât timp, de pildă, cât crengile sunt unite cu trunchiul, trăiesc, au viață în ele, iar dacă sunt tăiate, oricât le-ai îngriji, le-ai uda, nu mai trăiesc, au fost tăiate de la viață, de la viața în sine.

Așadar, omul a provocat căderea cu de la sine putere, cu voință rea, cu gând rău și hotărâre rea, la care nu avea dreptul, însă a făcut-o ca unul ce era persoană liberă. Vine acum Dumnezeu și, în loc să… Căci ce ar fi fost acum pentru Dumnezeu, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El este Făcătorul nostru – Persoanele Sfintei Treimi sunt unite, dar Făcătorul, Mijlocitorul și Proniatorul a toate este Cuvântul, El este… Ce ar fi fost, deci, acum pentru El să mai ia o mână de țărână, să sufle din nou în ea, să fac un alt om, iar pe cel dintâi să-l arunce? Dacă ar fi făcut așa, însă, ar fi însemnat că greșeala se datora creației, dar ea nu se datorează creației, ci prostiei omului. Dumnezeu însă, arătându-i omului dragostea Sa mai presus de orice măsură, îi arată și calea de întoarcere la El. Cei care, deci, au luat foarte în serios calea aceasta a întoarcerii practice la Dumnezeu, adică rigoarea mărturisirii și urmării preasfintei voințe, lepădarea de orice lucru vrăjmaș și fărădelege, și au rămas în aceasta statornici luptători întru desăvârșita iubire de pătimire și lepădare de sine, aceștia neîncetat atrag dumnezeiescul har asupra lor. Deci, pe aceștia îi iubește Dumnezeu, nu așa, pe degeaba –, ci pentru că au făcut ofranda supunerii față de dumnezeiasca voie, ofranda jertfirii de sine și a lepădării lor de sine.

Păcătoșii, despre care se vorbește că sunt miluiți, sunt cei care nu au reușit să rămână acolo, nu au reușit să urmeze desăvârșit calea practică a mărturisirii și a întoarcerii la Dumnezeu, ci s-au pogorât întru cele de jos, s-au pogorât în stricăciune. Milostivirea lui Dumnezeu însă s-a pogorât și la aceștia și le-a dat prilejul, și pot și aceștia acum, deși sunt jos din pricina slăbănogirii și trădării lor, dacă vor, și aceștia, să intre în Împărăție. Și, deci, păcătoșii, care sunt miluiți de Dumnezeu – care pe unii îi iubește, iar pe ceilalți îi miluiește – în ce chip îi miluiește? Acum, păcătoșii, de pildă, vor spune: ”Noi, deși suntem în starea asta jalnică, însă așa precum cei dinainte, drepții, prin desăvârșita lepădare de sine, prin desăvârșita lor iubire de pătimire și supunere, au atras astfel milostivirea Lui, o atragem și noi acum în felul următor: dacă aceia au făcut strădania lepădării de sine și toate celelalte, noi acum Îi aducem smerenia și lacrimile. Deci, oferim și noi acum lui Dumnezeu, întru simțire, mărturisirea că suntem vinovați și întinați și vrednici de judecată și, deci, pierduți. Dacă arătăm acest lucru în chip practic, ne primește și pe noi Dumnezeu. Deci, noi, acum, întru simțirea vinovăției noastre, începem acum tânguirea, lacrimile, simțirea adâncului smereniei, ne spovedim foarte în profunzime, strigând: Milostivește-Te, Mângâietorule, iertare, și-a râs vrăjmașul de noi, Doamne, mărturisim că noi suntem de vină, nimeni altul nu este pricina decât propria noastră trădare”. Și spunând acestea, începem și plânsul, care este o pecetluire a simțirii pocăinței. Și acum ce facem?

Vezi, deci, că ambele părți, și drepții, și păcătoșii, oferă lui Dumnezeu ceva și astfel intră în Împărăție? Dacă nu ar fi oferit și ei ceva, ar fi rămas nemiluiți de Dumnezeu și nu s-ar fi îndreptat. Dacă, deci, păcătoșii nu vădesc întru-un fel sau altul pocăința lor și ar fi miluiți de Dumnezeu pe degeaba, și demonii ar fi îndreptățiți să ceară miluirea. Ar intra și demonii în Împărăție, căci ar zice: ”De ce nu și noi, de vreme ce pe aceștia i-ai primit? Și pe noi să ne primești!”. Aceștia însă nu vor putea să intre, pentru că nu au putere, nu au capacitate, nu există la ei vrere ca să arate dovezile întoarcerii lor la Dumnezeu. De aceea, nouă, celor ce suntem în pocăință, care avem și noi dreptul la aceeași pocăință, ni se cer obligatoriu, frații mei, aceste două lucruri.

Deci, unul dintre aceste două lucruri este simțirea smereniei, anume că, într-adevăr, noi, întru nevrednicia noastră, am trădat fără nici un motiv pe Dumnezeul și Tatăl nostru, ne-am lepădat de El, L-am trădat, am fost amăgiți, L-am amărât, însă El nu ne-a aruncat încă, ne-a mai dat o amânare de timp. Acum, cu această simțire, începem să Îl rugăm: ”Milostivește-Te, Mângâietorule, nu ține seama, noi suntem de vină, iartă-ne, te rugăm, Tu Care ai venit să le înnoiești pe toate, în timp ce noi ne-am predat stricăciunii, nu avem ființă, nu avem viață în noi, Tu însă ești viața, Tu ești plăsmuirea din nou, înnoirea, învierea, nu vei înnoi Tu în scurtă vreme fața pământului? Nu vei plăsmui Tu din nou firea cea stricată?”. Și ne rugăm: ”Dă-ne Tu putința aceasta, pentru că acum prin cădere ne-am pierdut simțurile duhovnicești, nu putem să ne ridicăm singuri”, și lacrimile se unesc cu durerea. Atunci ajungem să fim pe aceeași linie cu aceia pe care îi iubește Dumnezeu, pentru că aceștia, prin desăvârșita lor iubire de pătimire, s-au lepădat cu totul de ei înșiși și de orice lucru le-ar fi adus satisfacție pe lumea aceasta și au purtat neclintit crucea până la cea din urmă suflare a vieții lor, fără să trădeze, și au atras astfel harul să vină asupra lor.
Prin urmare, Dumnezeu, iubindu-i pe cei drepți și miluindu-i pe păcătoși nu o face pe degeaba, ci în schimbul pocăinței omului, al mărturisirii sale, pentru că, dacă nu ar fi fost așa, atunci greșeala s-ar fi datorat creației, ar fi însemnat că Dumnezeu nu a făcut lucrurile așa cum trebuie. Aceasta este o învățătură, pe care, dumneavoastră, monahii, să nu o uitați!

Și acum, deci, așa cum v-am spus și zilele trecute, pornim pe calea aceasta practică având ca bază mintea-nous1. Pentru că ceea ce îl definește pe om, personalitatea omului este mintea-nous. În afară de mintea-nous nu există nimic altceva care să-l diferențieze pe om de animale, tot restul se regăsește și la animale. În rest, și animalele sunt ca noi. Ceea ce definește chipul și asemănarea, ceea ce definește personalitatea despre care spune Dumnezeu că este asemănare cu El, copie a Lui, este mintea-nous.
Deci, urmând calea practică a întoarcerii la Dumnezeu, datoria noastră este paza minții-nous. Nu spun Părinții că adevăratul monah este ”cel ce-și păzește mintea”? Monah este cel care-și păzește mintea. Deci, permanent suntem atenți să ne păzim mintea, să o prindem și să o aducem înapoi, căci altfel rătăcește liber în deșertăciunea și prostia lumii, și în cele ale trecutului, și ale prezentului, și ale viitorului. Dar întrebându-ne noi ”Ce suntem noi? Și de ce suntem aici?”, cugetând noi la scopul nostru care este de a ne întoarce cu orice preț la Dumnezeu, pentru că avem dovezi, pentru că avem modelul, Arhetipul Care a venit și ne-a arătat acest lucru, avem milioanele de eroi, de înaintași ai noștri, care au suferit martirii sângeroase și nesângeroase și au ținut mărturisirea cea adevărată și s-au întors la Dumnezeu.

Deci, acum, și noi, ne păzim mintea, o controlăm, însă ea mai pleacă, mai prinde vreo imagine prostească, și atunci îndată punem în lucrare ceea ce se numește împotrivire, care este manifestare a mâniei. Mânia este o putere a sufletului, pentru că mânia este cea care păstrează integritatea persoanei. E vorba de acea mânie care este împotriva mâniei absurde, lipsite de sens. Atunci prindem mintea din rătăcirea ei și zicem: ”Hei! Ce este aceasta?”, prin așa-numita putere împotrivitoare. Îndată ce se întâmplă aceasta, automat gândul se pierde, dispare, se șterge cu totul, nu poate să mai rămână, pentru că această mărturisire adevărată este cea care atrage prezența harului. Atunci omul se trezește cu adevărat din uitarea și nesimțirea sa, înțelege cine este și alungă gândul, ai înțeles? Și prin osândirea de sine atrage apropierea harului.
(…) Să fiți foarte atenți, căci vă vorbesc puțin și din experiența mea. Vedeți, noi ne-am născut la picioarele unor oameni sfinți și eroi – nu eroi din punct de vedere istoric, nu ca titlu de glorie eroi –, ci la picioarele unor oameni sfinți, plini, încărcați cu Duhul Sfânt, care se aflau într-o stare mai presus de fire, pe care au dobândit-o prin aceste lucruri, prin aceste lucruri de care vă vorbesc acum.

Și cu stăruință este adusă înapoi mintea-nous care necontenit vrea să fugă în rătăcire, ”Hei! Unde te duci, animalule? Nu ți-e rușine, intră înăuntru! Unde te duci acum? Crezi că nu te-aude nimeni? Călugăr ești tu? Ce sunt acestea ce gândești?”. Și în același timp te gândești: ”Preabunule, fie-ți milă, te rog, de făptura Ta, vezi unde mă aflu, Doamne, ridică-mă, trezește-mă din uitarea în care zac, Atotbunule! Ai răbdare cu împietrirea mea!”. Aceasta este rugăciunea mărturisitoare, care este veșmânt al prihănirii de sine. Dacă păziți aceasta, în scurt timp va începe plânsul. Fiindcă, rănită inima de mustrarea prihănirii de sine, începe plânsul. Atunci, acel monah începe să găsească drumul. Acesta este calea de întoarcere la Dumnezeu și de pocăință. Rog dragostea voastră să fiți foarte cu luare aminte la aceasta. Asta e, nimic altceva!
Vedeți, împlinirea dreptății lui Dumnezeu este cu neputință. (…) Dumnezeu nu face greșeli. Pe de o parte pe cei drepți îi iubește, pentru că au dovedit că nu s-au făcut trădători de Dumnezeu, ca noi. Și pe noi, nefericiții, ne primește din nou, dacă însă urmăm aceeași cale. Care anume? Recunoscând prostia noastră, recunoscând că noi am provocat acestea și, deci, noi ce suntem? Niște mârșavi, vrednici de milă, vinovați, păcătoși, vai de capul nostru, animalizați. Când simțim acestea cu adevărat, aceasta este smerenia practică. Și atunci Dumnezeu, ”celor smeriți le dă har”. Atunci începe dinlăuntrul nostru rugăciunea, rugăciunea mărturisitoare, fără nici un efort începe sufletul singur să se roage prin această simțire, și vorbește cu Hristos, vorbește într-alt chip, pentru care mă rog să îl simțiți în fapt.
Atunci și plânsul este provizoriu, atunci acest om a ajuns…, atunci se apropie harul de minte și îi dă puterea de a nu mai fi înșelată cu ușurință. Rămâneți statornici pe această temelie, alungați de la voi gândurile și astfel nu veți mai fi înșelați cu ușurință. Atunci unul ca acesta a aflat înțelesul practicii, se luptă cu vrăjmașul, nu îi mai îngăduie minții să primească ceva de la cel vrăjmaș. Pentru că, de altfel, nici nu ne trebuie nimic aici. Aici avem nevoie de puțină mâncare și de cele care există, nu e nevoie de griji, de nimic altceva nu avem nevoie! Pentru că nimic altceva nu există! Numai Dumnezeu există, toate celelalte sunt trecătoare. Toate ale lumii se vor destrăma într-un timp atât de scurt, deci ele, de fapt, nu există. Cel care există este numai Dumnezeu, Adevărul, Viața.
Atunci când, deci, urmăm această viață practică, stând tari în lupta împotriva vrăjmașului, atunci începe luminarea minții, se trezește mintea și nu mai este ușor înșelată în rătăciri fără scop. Iar când dumnezeiescul har constată că mintea aceasta s-a trezit și și-a asumat poziția aceasta de persoană, (…) atunci harul se supune minții. Taine, taine! Și altă dată v-am spus acestea, dar vi le-am spus cumva amestecate, acestea nu ne sunt străine. Mintea omului este persoană, este chipul și asemănarea, este mai presus de har. Harul lui Dumnezeu este energie-lucrare necreată prin care Dumnezeu le-a făcut pe toate și le chivernisește, dar energia-lucrarea nu este decât un instrument al lui Dumnezeu. Mintea este persoană, cu atât mai mult chipul și asemănarea, de aceea a și purtat-o Dumnezeu Cuvântul și a purtat-o în veșnicia slavei, pentru că și în veacul viitor Îl vom vedea ca Om. Atât de mare valoare are omul! Vedeți, toate acestea să le păziți, ca să nu deveniți cu ușurință trădători ai Lui.
Carevasăzică, harul se supune minții, iar mintea, atunci, cu stăpânire, simte apropierea demonilor, are înainte-simțirea scopului pentru care îl vor lupta demonii și li se împotrivește cu bărbăție. Urmează adevărata mărturisire și acela aude de la Domnul: ”vino, slugă bună și credincioasă!”. Toate acestea le-am auzit, le-am văzut, le-am pipăit la Părinții lângă care am trăit, întru care se afla din belșug harul Duhului Sfânt și ne proroceau, știau și vedeau și de departe.
Eu eram la Vatoped și munceam ca un călugăraș ce eram; când a venit războiul din ’40, noi, cei de la sihăstrii nu mai aveam ce să lucrăm, sufeream de foame. Cine să ne dea de mâncare? Rucodelii nu mai erau, bani nu erau, alimente nicăieri. Atunci ne duceam pe la mănăstiri, iar călugării de la mănăstiri, din milă, ne primeau pe lângă ei și munceam ceva acolo, și puțina pâine pe care o aveau o mâncau împreună cu noi. Eu, tânăr cum eram pe-atunci, tocmai venisem de-acasă, și nu primeam nimic de la părinții mei – atunci, pe timp de război, s-a umplut locul de atei, de escroci, netrebnici, hoți, și când vedeam toate astea mă amăram, eram cu susul în jos. Și ziceam, nenorocitul de mine: ”Ce fel de călugăr o să ajung eu în felul ăsta?”. Vedea Părintele2 din peșterile pe unde se nevoia și îmi scria epistolă. Din mână-n mână, o primeam în vreo 8-10 zile. Îndată ce luam epistola în mână, îndată dispăreau dinlăuntrul meu toate problemele, venea atunci întru mine atâta har de la Dumnezeu, încât nu mai simțeam nici măcar legea gravitației. După multe ore, apoi, de curiozitate, deschideam și epistola, și îmi spunea acolo în amănunt Părintele ce am auzit, ce am pățit, când am pățit cutare și cutare, și de ce.
Acești oameni ai pocăinței și ai căii practice pe care v-am descris-o, au reușit și au lepădat pe omul cel vechi, s-au îmbrăcat în omul cel nou, s-au făcut plini de har, au devenit purtători ai dumnezeieștilor daruri, au dobândit putința de a proroci, străvederea și înainte-vederea. Și aceasta era dovada sfințirii lor și au intrat cu îndrăzneală în spațiul înfierii. ”Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1: 12), au intrat în înfiere, au devenit fii ai lui Dumnezeu. Acest har vă urez să-l dobândiți și voi, frățiorii mei, vă urez din tot sufletul, și nu mă opresc la cuvinte, și acolo unde mă aflu neîncetat mă rog pentru voi, ca să dobândiți acest har. Fiți, dar, cu luare aminte, străduiți-vă, ne aflăm în zilele cele de pe urmă, să nu fim învinuiți ca trădători ai Domnului, ci să rămânem următori ai Tradiției Părinților noștri și să le dăm insuflare și fraților noștri din lume care se pierd în marea întunecată a necredinței, a neorânduielii și a haosului. Ei și-au pierdut orientarea, nu știu ce să mai facă, se întreabă: ”mai este azi cu putință creștinismul?”. A venit acum ceasul, frații noi, doar pentru noi, să spunem lumii: ”Da, fraților, este cu putință, veniți de vedeți cum ținem creștinismul!”.
Deci, iarăși vă zic, eu mă rog din suflet ca dumnezeiescul har, pentru rugăciunile Părinților noștri, să vă dea puterea adevăratei pocăințe, a privegherii, a luării aminte, și astfel, și noi, la rândul nostru, să intrăm întru cele dinăuntru ale catapetesmei, unde este pliroma Sfinților, care ne așteaptă și neîncetat se roagă pentru noi! Amin.



1  Mintea (νοῦς) este altceva decât raţiunea (λογική) și intelectul (διάνοια), este o altă facultate a sufletului, pe care omul căzut o confundă cu rațiunea. Este „ochiul sufletului”, atenția cea mai subtilă capabilă să sesizeze prezența lui Dumnezeu și să intre în comuniune cu El. Este instrumentul prin care omul are acces la Dumnezeu. [n. trad.]
2  Gheron Iosíf. [n. trad.]

preluat de pe www.pemptousia.ro