Mă simt cuprins câteodată de o tristeţe, de o melancolie atât de sfâşietoare!... Pentru că, în acele momente, încep să cred că niciodată nu voi mai fi în stare să trăiesc o viaţă adevărată, că am pierdut de mult orice măsură, orice senzaţie a concretului, că nu mai am simţul realităţii; pentru că, în sfârşit, m-am blestemat de atâtea ori eu însumi, pentru că, după nopţile mele fantastice, îmi revin la momentele de luciditate, care sunt ucigătoare.
Prin ce chinuri groaznice am trecut, cât m-a costat şi cât mă costă încă această sete de a crede, care e cu atât mai puternică în sufletul meu, cu cât se găsesc mai multe argumente potrivnice. Şi cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvârşire liniştit. În aceste momente eu îi iubesc pe alţii şi găsesc că şi alţii mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credinţă în care totul pentru mine este limpede şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai raţional, mai bărbătesc şi mai desăvârşit decât Hristos. Şi nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aş prefera să rămân mai bine cu Hristos decât cu adevărul.- F.M. Dostoievski
multumesc,Calator in Timp.Si tuturor care ati inteles ideea. ...
Unii prieteni sunt aici- sa-ti reaminteasca mereu de lumina dupa care tanjesti. Altii incearca din greu sa starneasca furtuni, invocand doar greseli natangi si omenesti, din trecut... Mi-e foarte greu sa decid cu care din ei sa raman... :)
"Nu exista iubire reala fara cunoastere." - Konstantin Zorin
"Singuratatea, pentru unii dintre noi, este una dintre cele mai grele poveri. O percepem adesea ca pe o pedeapsa pe care o primim, pentru ca “nu suntem indeajuns de buni” sa meritam compania cuiva sau sa fim acceptati intr-un colectiv. In piramida lui Maslow, nevoia de a fi “integrati” intr-un anumit colectiv se afla la mijlocul nevoilor unui individ. Daca ne oprim la ea, ramanem ancorati intr-o realitate care nu este sanatoasa evolutiei noastre, nu vom ajunge sa atingem cele doua nevoi din varful piramidei: recunoasterea si realizarile.
Ce se intampla, de fapt, in momentele de singuratate? Ne confruntam intr-un mod dureros cu propria noastra fiinta. Ne punem intrebari de genul: Ce imi lipseste? Cu ce gresesc? Unde gresesc? Nu arat indejauns de bine? Si continuam sa cautam raspunsuri in exteriorul nostru, raportandu-ne la celalalt sau la cei aflati in grupul in care am vrea sa intram. Si incepem sa ne faurim niste masti fantastice care sa corespunda acelor “sabloane” pe care ni le imaginam ca fiind esentiale pentru acceptare.
Percepem singuratatea ca fiind ceva care ne aduce lipsuri. Si punem atat de tare accentul pe aceste lucruri, incat, atunci cand suntem acceptati de o anumita persoana sau un anumit colectiv, devenim singuri “in doi” sau “in grup”. Pentru ca am uitat de noi. Ne-am pierdut in procesul de ”fabricatie” al unui nou EU!
Exista o treapta superioara, ca vibratie, a singuratatii, si anume solitudinea. Solitudinea este o stare a sufletului care cere uneori sa-si refaca structurile, sa se reconfigureze dupa o perioada de acumulat experiente. Solitudinea, traita in starea de obseravtor a propriei evolutii, are capacitatea fantastica de a transforma interiorul nostru emotional, de a intelege desfasurarea evenimentelor si experientelor prin care tocmai am trecut. Solitudinea este o stare de reverie care da sufletului si spiritului capacitatea de a renaste, de a se regasi in alte forme, in alte grade de vibratie interioara, de traire emotionala.
La baza, singuratatea si solitudinea sunt aceeasi energie. Acest lucru il confirma si defintiile date in dictionare. Forma pe care o dam face diferenta. Un calugar aflat in pustie, intrebat cum poate trai in singuratate, ar raspunde, probabil, in modul cel mai firesc posibil: “Dar sunt inconjurat de atata bogatie! Cum as putea sa fiu singur?!” preluat de pe Portal Spiritual
De la o vreme, imi imaginez prezentul ca o pe echilibrare a trecutului.
Mi-am imaginat ca noi cand am venit pe lume, am cazut asa, fiecare ca o stea cazatoare intr-un ocean de apa si am facut valuri valuri. Lumea s-a bucurat... mult, poate prea mult. Apoi ne-am facut adolescenti, cat sa le mancam ficatii parintilor si sa re-echilibram bucuria si dragalasenia aia de la-nceput. Dar iar am cam cazut din masura si am inclinat-o intr-o prea pofticioasa mancare de ficati. Am inteles astfel ca a fi o pramatie nu-i chiar atat de greu si neplacut. Apoi- dupa ce am aflat despre noi insine ca am fost cei mai dificili adolescenti din cati au fost pe pamant- ne-a venit gandul ca poate, totusi, suntem mai buni decat altii. Mult mai buni decat altii. O, si macar de-ar fi fost treaz cineva in noi atunci, sa prinda gandul ala la timp, pana nu-si face tron si culcus acolo, in salasul inimii. Si-apoi, venindu-ne gandul asta, ne-am apucat sa-i aratam pe ceilalti cu degetul. Unii ne-am oprit acolo. Cel mai inspaimantator mi se pare iadul asta! Mai inspaimantator decat iadul in care iti vezi propriile napaste si mizerii, desi, recunosc, nici iadul ala nu-i tocmai floare la ureche. Dar macar ai satisfactia unei oarecare trezii. Asa, cat de cat... Cand iti vezi mizeriile, e clar, e o lumina pe-aproape si nu mai e in afara ta, din moment ce-ti lumineaza atat de strasnic adancul. Cand vezi raul in afara ta, e pericol mare, caci proiectezi propriile mizerii in afara, fara sa fii constient macar ca ai luat parte tocmai la acest proces, al inmultirii umbrelor pe pamant. Nu-i nimic, au si umbrele rostul lor, se zice... doar ca in istoria omenirii, parca repetam mereu ceva. Si stim deja prea bine ca, atunci cand isi pune natura in cap sa face niscai curatenie, sa curete mizeria umbrelor invocate de om, omul pierde de fiecare data aceasta batalie. Asa ca da, au si umbrele rostul lor dar nici discernamantul omului nu e dat pe degeaba. Oricum, de la o vreme, m-am obisnuit sa fiu atenta la gandurile cu care ma trezesc. Uneori zambesc, alteori ma insp aimant... imi dau seama ca ele chiar se leaga de trecut, dar un trecut al prezentului, un trecut de care eu imi amintesc astazi intr-un fel anume. Si desigur, ce-mi mai amintesc din el. Ce a mai ramas din el. Lumina sau intuericul pe care eu l-am hranit. Incep sa constientizez ce forte am hranit eu ani de-a randul. Nici treaba asta nu-i tocmai floare la ureche, daca ti-a venit intre timp gandul ca nu mai vrei sa fii fariseu. Esti ca un chirurg printre maruntaieile trecutului. Dar, printre abisurile astea, mai gasesti si niste insulite. Nu stiu cum se face, asa lucreaza Dumnezeu. Si pentru asta, din pacate, chiar n-am sa am minte si trezie cat sa pot multumi indeajuns. Da, continui sa-mi imaginez prezentul ca pe o reechilibrare a trecutului. Si asta imi da o oarecare speranta. Ne intalnim in prezent cu viitorul trecutului. - spunea parintele Arsenie Boca. Ma gandesc de cativa ani la cuvintele acestea. Dar parca nici astazi nu le-am deslusit cu-adevarat intelesul. Si ma mai bantuie niste cuvinte vii: "Eu am luptat cu duhul lumii si am invins-o pe ea." Aproape ca imi doresc sa o provoc, ca sa invat, in sfarsit, sa n-o mai iau in seama. Aproape ca imi doresc sa raman o rebela toata viata. Dar nu in sensul ala plicticos al cuvantului. Spunea Alice Cooper ceva de genul: Să bei bere e uşor. Să faci mizerie în camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, asta e o provocare dură. Asta e adevărată răzvrătire…” – Alice Cooper Asa... si-acum speriati-va de Alice Cooper, ca cei care nu va speriati de el, va speriati la sigur de Rafail Noica :))). Dar PACEA, cand o vom dobandi, oare? In rest, ajuta-ne Doamne sa unim cu intelepciune contrariile, de care atata ne mai speriem! Si desigur, eu, ascultand chiar acest cantec, nu pot sa nu ma gandesc la Cel care a fost mai puternic decat lumea aceasta. N-ai cum sa nu-L IUBESTI, cand ii intelegi LUCRAREA! N-ai cum sa nu-L iubesti! N-ai cum sa nu te gandesti cum ar fi sa poti sa stai de vorba cu El, sa-L intrebi despre tainele acela pe care El le-a-nteles. Asa cum poti tu, la masura care esti. Eu azi il iubesc cu cantecul asta. PUNCT. Si-apoi chiar mai departe... Dar mereu ma gandesc la El cand ascult cantecul asta. Nu stiu de ce... e, o metamorfozare a trecutului sau nu e. Dar de fiecare data ma gandesc la El. Si ma gandesc la cei ce-au fost langa El si-au putut sa il vada, sa il asculte. Uite, asta e momentul ala cand iti pui lumea in cap de dragul Lui ascultand Alice Cooper. Iti pui ambele tabere in cap, sperand sa existe o a treia, a nebunilor- care sa te accepte asa, pur si simplu. Si cu Alice Cooper si cu Rafail Noica. Mai bine asa, decat fariseu sau prefacut, cu invidie, ranchiuna sau spaima. Mai bine asa... invelind trecutul intr-un tainic prezent, care va lucra- numai el stie cum, de ce si inspre ce. In rest, noapte BUNA!
