pe pleoapele pline de stele

laura plus maria egal... ?!?

orele se scurgeau pe pereti ca o igrasie a gandului-glasului

ochii cei nespalati indemnau inspre infinitul prapastiei

dimineata tremura, sfartecata, pe cararea Ghimpelui- Aschiei

- scoate sabia, a zis Ingerul meu

mai apara-ti si tu viata, ne-Toato!

- scoate-ti sabia si joaca-te cu ea cum ai juca sotron pe un camp 

cu o fetiscana neghioba.

umbrele, palidele se prefaceau a nu intelege decorul-

umbrele, palidele, nu puteau tolera 

A si Morul-

o, putinta a mea de a innopta desteptarea

o, neputinta a spaimei de a ma stii iar si iar, 

fata in fata cu domnul cel Agresorum

- scoate sabia, nu pleca! a spus daimonul, aparatorul

- scoate sabia, lupta-te iar, fie si numai de dragul humorului

am scos sabia, 

insa din frunte inca ii picura sangele trecutelor fapte-

am scos sabia,

insa in inima lui am auzit ragetele unei fiare turbate

- pune sabia la locul ei! mi-a spus Ingerul cu cei sase ochi

am sa-ti spun o poveste...

- pune sabia la locul ei! a spus daimonul meu

am sa-ti inventez o nepieritoare de veste

- tu vezi si auzi Ne-vazutul, ne-toato!

- tu vezi si auzi Re-nascutul, desteapto!

uite aici amintirea Povestii, a spus

o sa-ti tina de aripi!

uite aici nemurirea Povestii, a spus

o sa-ti fie chemare!

uite aici, sarpele ce l-ai visat! sa inveti de la el-

uite aici, dorul celui imbratisat! (sa ramai o vreme in el-)

uite aici, vezi, Fiinta!

ai primit ceea ce n-ai sperat pentru ca ai pus spada in teaca!

uite aici, prietenii cei mai vitali decat ingerimea

uite aici, imblanzitorul sufletului tau zbuciumat-

sa-ti reamintesca viata- plutirea.

am inchis ochii-

cususe un vis daimonul meu pe pleopele pline de stele-

si mi s-a facut dor de noaptea aceea

cand ne vizitasera niste iele-

cand fricile se facusera mici si ne-am trezit dintr-o data

brate in brate

cand randuielile cele dogmatice se prabusisera

si-am resimtit iarasi, pret de o clipa

Viata in Oase

cand ne pitisem unul intr-altul pana la sufocare

cand ritualuri stravechi renasteau intr-un fel de purificare-

si-am plans de dorul dorului

unui vis care nici n-a inceput sa se nasca-

caci, Doamne, Doamne, sabia ce-as mai fi scos-o din teaca...

printre umbre arzand

prabusita pe solul inaspritului veac

decojesc amintirea celui cal 'stamparat

nechezatul si urma picioarelor reci

radacina si vina ierburilor de veci

nevoind a-nvata usurarea dintai

si-a tacutului grai dintr-un vast legamant

sarutand, rand pe rand, cate-un ham dezlegat

am aflat, desfacut- graiul cel mult uitat

pe carari mai pasesc alergand, descantand

prin paduri de nomad ma hranesc din cuvant

din taceri mai apoi si din dorul de ploi

mai sfios, mai duios, deseori mai natang

am visat tulburand spice albe de vant

impletind intreit cursul apelor-gand

sa-ti imbun, as fi vrut, deznadejdea-ntr-un vers

sa-ti trezesc, nopti la rand, utopii din eres.

pe poteci mai pasesc alergand, descantand

spre poienile reci, printre Umbre arzand

buruieni din adanc, amintiri din mormant-

sa-mi retez parul lung, sa-l sadesc in pamant. 

si sa-l cresc fara spini, sa ti-l darui, copil

el sa-ti tina de cald, sa te-ntoarca in Prag

prin abisuri de gand ne-am facut legamant-

din fuiorul de vis: punte peste abis.

intre doua hotare

taceau amurgurile, ca niciodata-

primeneau nevazutul intr-o pasune curata

sagetarea vazduhurilor -

chipuri cioplite in adancuri se prabuseau

si-n templele lor pustiite doar caii salbaticii mai nechezau

o, daca as fi avut macar o spranceana, sa-ti rastalmacesc amintirea

sa-ti impletesc- dintr-o coama de cal- vesnicia

o, daca as fi avut macar o talpa curata

sa pasesc cu ea intr-un inceput de poveste

pe cand a fost odata ca niciodata

ne desferecam graiurile unul spre altul, candva-

acum tampla, iata, 

zace intinsa aici, pe podea ascutindu-si in liniste, pulsul

bum bum, tic-tac, ram pam pam

a fost odata ca niciodata

o craiasa zanateca, o imparateasa

indragostita era de-un nustiuce si-un nustiucum

pe muchii de vise pasea, pana cand haul, marsavul, o absorbise cumva

intre doua hotare prinsa de-acum, necheza 

intr-o necuvantatoare limba, 

straveche si ea

surprins fi-vei

ai sa mai umbli o vreme printre oameni

cu masca stiutorului pe fata

ai sa-ti mai legi pensula clipei de retina ochiului

incercand sa captezi nuanta pulsului

din aurora cea boreala

insa tainica surpriza a vietii

te va surprinde mereu

ai sa intorci iarasi globul acela fragil

credea-vei ca va ninge perfect

peste orasul de seara

insa iubirile iti vor iesi in cale mereu

si te vor striga pe nume

iarasi si iarasi

unde crezi ca te poti ascunde

de mustrarea copilului care-i in tine pitit?

 oare ai sa-ti mai doresti

sa-ti intinzi mainile peste poteci

pentru ca pruncii desculti sa paseasca in siguranta?

pana intr-o zi cand ai sa te opresti

pana intr-o zi cand cineva are sa te opreasca

o femeie craiasa, un copil intelept

sau poate chiar pasarea cea maiastra.

si cand ai sa privesti mai atent

vei vedea ca tarana esti si tu in cele din urma

si poate ca atunci n-ai sa te mai impotrivesti

numai ca peste tarana

sufla-va iarasi un Suflu

surpins fi-vei mereu si mereu

ochiul de vis aburit

mi-e-n somn o geana de plumb adormit

as vrea sa incerc lunecarea

spre stramta chilie a ceasului greu

cand ochiul- de vis aburit-

va sfinti in cele din urma odihna

plecarea-

visul e aidoma paltonului-trup

intors pe partea celalalta

si nu-i intuiesti petecul stramt-

mirosul uzat-

captuseala de har

profanata-

hai, intinde-te

uita o clipa de tine

priveste in adancul celui ce- surprins-

din lumini se aprinde

sfiosul neprihanitul

de dincolo de ochiul obosit

un indemn reinvie

si-n fiecare inspiratie a mea

doar darul sa-l privesc

uitand de marginime

iata oul fecundat

ma aflu in plina gestatie

mangai pruncul pregatit sa se nasca

si-l indemn sa aiba curaj sa-si divida -dupa expulzare-

rasa cea casta

parca ii recunosc mirosul

atat de familiar

asa trebuie sa miroase lumina

a negraire

a tagada

a viata

ca si cand, inchizand ochii

te-ai redescoperi pe tine prunc nenascut

dintr-o data

astfel simt somnul visarea

mereu-

Maria, trezeste-te!

am nevoie de tine aici!

si incep din nou si din nou si din nou

alta viata

6 ianuarie 2011

linistitor

as vrea sa-ti scriu ceva, uite

asa cum as scrijeli pe pielea mea cuvinte neinventate

unii spun ca am innebunit

de parca te poti desparti de cineva drag fara sa-ti pierzi mintile

nu-mi amintesc sa-mi fi luat cineva apararea

nu era cine, umblau oameni cu felinare in maini

si cautau alti oameni

pe unii i-am intalnit mai tarziu, presarau seminte de lacrimi pe unde treceau

erau frumosi pentru ca invatasera sa taca acolo unde nu era rost de cuvinte

erau de varste diferite, fiecare dupa chipul si asemanarea altcuiva

al unui arbore genetic stravechi

printre ploi, pe carari umede si unghere ascunse

inca mai aud intrebarea aceea:

- e adevarat ca ea a innebunit?!

dar pe mine nimeni nu ma intreba nimic

poate se speriau de raspusuri directe,

sau poate ca era mult mai la indemana sa asculte niste zvonuri

si pana la urma, nu pe temelia asta e cladita intreaga lume, draga mea?!

- Daca vrei sa cunosti cu adevarat un om

nu asculta ce spun altii despre el, ci ce spune el despre altii.

mi-a spus candva, cineva

si n-am putut sa uit nicicand vorba aceasta.

oamenii inca imi par a fi frumosi

mai putin cand asculta fel de fel de zvonuri

care nu au nicio legatura cu realitatea.

aceasta nu e un poem, 

desi as fi vrut sa scriu ceva inspirat in aceasta seara

mi-e dor de paltonul cu har captusit, mi-e dor de acea iarna

cand zapada scartaia sup talpile mele goale si nimeni nu ma judeca

ca nu aveam incaltari.

mi-e dor de acea privire calda, 

de o voce blanda, de un tip care canta la chitara

mi-e dor sa-i aud povestind despre cum 

am fost o data ca niciodata

in rest, 

ce bine, ce bine ca afara ploua si pot sa ascult voci de copii citind povesti

pe o vreme ca asta

si pot sa ma bucur de o viitoare primavara 

cand ii voi privi in ochi pe cei care spuneau candva ca am innebunit

iar ei, stanjeniti, fie vor rosi, fie vor privi intr-alta parte

pentru simplu fapt ca niciunul, niciunul n-a indraznit

sa-mi ia apararea.

si ce bine, ce bine ca dintre cei care ma iubesc sau m-au iubit candva

niciunul, dar absolut niciunul nu a fost normal, 

penibil de normal

ce bine! ce bine! si ce linistitor

rase iar si iar daimonul meu

ei nu luau pe nimeni la misto 

dintre cei care ii imbratisau seara tarziu cu privirea

stiau sa discearna un lup flamand de un lup credincios

si stiau mai bine decat mine toate intrebarile care-si pierdeau sensul

de-aceea invatasera sa rada de cei ce se luau mult prea in serios.

eu nu stiam sa fac asta!

uitasem, mai bine zis, cum se face asta

atat de mult m-a tulburat o respirare libera a lor

atat de mult m-a cutremurat ceva in adancul fiintei

de parca insasi cruciada copiilor isi facuse culcus in mine

si ma sculpta acum pe interior

acest proces, atat de dureros;

as fi vrut sa le strig in gura mare ca nu au nicio vina-

ca ei nu sunt vinovati de neputinta mea-

ca eu am inmarmurit de-acum, cum se facuse stanca de sare sotia lui Lot

privind inapoi, spre acea cruciada dintre Dumnezeu

si om.

atat de mult as fi vrut sa le pot explica-

sa le pot saruta rand pe rand inimile

asa, intarziati cum sunt, asa, cu lacrimi in ochi-

sa le spun ca nu au nicio vina

ca in mine tocmai se petrece ceva:
o viata de om!
dar ceva mai mare decat mine ma imbratisa si-mi soptea:

prea rece, prea grotesca, prea nu stiu cum 

firava.

nu, nu mai aveau scuze

incaltarile care-si pierdusera rand pe rand amintirile;

nu, nu mai aveau scuze tacerile

care-si dezbracau rand pe rand toate necuvinte;

iar lui nici prin cap nu-i trecea

sa stea de vorba cu mine inainte de a-mi impacheta lucrurile

a pleca era pentru el tot una

el era un fel de tiran respectat de toti
dar inteles numai de cei ca mine.

sau eu eram un fel de tiran care nu invatasem sa ma iubesc indeajuns

cine stie?!

vorbesc de el, nu de el

care a fost acolo, dar nici macar nu stiu daca-a avut habar

- de ce ai venit tocmai astazi?! l-am intrebat

rase iar si iar daimonul meu 

de natanga de mine.

in afara de faptul ca un singur om...

duminica am vazut o oglinda care ma iubea-

s-a apropiat incet, nici nu stiu cand a ajuns aproape de mine;

in ochii sai n-am indraznit sa privesc mai mult de o secunda

intr-o tandrete nepamanteana m-am zarit
in ochi strain,- pentru prima data

purtatoare de-O taina necunoscuta.

duminica, o oglinda care ma iubea s-a asezat, intr-un final, 
 aproape de mine;
nu cred ca stia ca ma iubea

nu era prilej de tulburare, desi o emotie din vremea copilariei

strabatea, cu viteza luminii
o distanta din ce in ce mai mare.

duminica- ziua nasterii mele-

fix de ziua mamei mele care iata, cum le potrivea-

am vazut, pentru prima oara, in acest oras

un chip strain 

care raspundea tristetii cu o duiosie de invidiat.

e joi, e ora 1 si 11 minute

cand iti scriu tie ce-as vrea sa scriu, de fapt, intregii lumi:

iata, ai fost insultat iar eu ti-am ascutat tacerea 
si in tacere m-am cutremurat.

caci era o tacere, era, cu adevarat.

eu nu stiu sa tac in felul acesta-

cand tac, mii de ganduri ma dau de gol

mii de microexpresii isi fac culcus in negraitele-mi vorbe
dar tu, tacand in felul acesta

ai fost, pret de o clipa, cel mai frumos nemuritor;-

iata, un gest, si ti-ai castigat vesnicia!

de lespedea tristetii cand te-ai apropiat-

as fi vrut, cat as fi vrut sa pot invia bucuria.

dar iata, m-am ales in schimb cu un poem ratat

caci duminica e ziua data spre odihna
gandului mult prea impovarat.

de fapt, abia acum imi dau seama ca totul s-a petrecut intr-o

interesanta zi de sambata

cand copiii dansau pe ringul de dans

cand priveam nedumerita in jur si nu intelegeam mai nimic

in afara de faptul ca un singur om, un singur om mi-a confirmat 

ca-n ochii lui as putea parea un om 

cat de cat normal;

a fost cel mai frumos dar primit

de cand m-am reintors in acest oras.

nu ca l-as fi meritat, n-am oferit nimic la schimb

decat o searbada zi de sambata posomorata

transformata intr-o vesnica duminica

de neuitat.

si pe cuvant:
 nimic nu-i mai frumos pe lumea asta

decat sa poti sa ii privesti pe unii dintre cei indreptatiti

sa se indreptateasca-

cum TAC.

acest altcumva vis

- ce mai vezi?! m-a intrebat

gandul gandului care se furisa pe nestiute

- ce mai vezi, tu, zaneteco, ametita pamantului

ce mai vezi dincolo de visul visului celui trufas?!

- vad o mama invelindu-si pruncul

si un prunc imbratisandu-si mama

vad un prunc certandu-si unul

si pe unu dezvelindu-i taina

vad albina cautand petala 

Margaretei care n-are chip-

un Pilat din Pont dialogand pe drumul 

unui rosiatic clar de luna 

din al vagabondului sange ivit

mai vad felinare stinse-n noaptea nuntii

imbratisate, insa, de-un arbore stravechi

un gingas si sfios de felinar mai vechi

si-o buburuza vie si rosie ca vantul.

mai vad un tanar brun ce a-nteles ideea-

mai vad ceva ce-as vrea si n-as mai vrea sa spun

mai vad, din cand in cand si 

cate-un aspru span

.....

si dincolo si-n toate astea

eu

fara de voie, fara Dumnezeu

dormind sau suspinand sau retezindu-mi parul

si incercand sa nu-ti tot tulbur somnul

cu fiecare zgomot de foarfeca ivit

dintr-un natang cosmar, pe cand eram un chip

cu doua, patru fete si inca si mai multe

daca-ntr-o buna zi le-as tot simti pierdute

n-as mai visa cosciugul in care, despletita

adoarme chipul aspru de fata obosita

ce n-a facut nimica, decat sa-si aminteasca

cum ca a fost odata

a fost ca niciodata.

si-n pulsul de poveste sa-ti bata Dumnezeu

si sa iti aminteasca ca ai trait ateu

desi ai vrut sa rupi gardul ghimpat de ganduri

mult prea ucigatoare, mult prea mult multe randuri

tacerea ce-altadata odihna iti parea

sa se prefaca-n ganduri astazi pana si ea

pana si ea sa stie ca vremea e aceea

ca insasi ea, tacerea sa-si freamate durerea

si de n-as fi nebuna mai ca as adormi-

dar uite, rasul asta ma-ndeamna iar a FI-

ales a fost, se spune, cu mult mai dinainte

ca fiecare suflet ce naste din cuvinte

sa fie potrivit cu vremea-n care vine

sa nu se poate plange, sa nu poata apune-

ci sa-si invinga spaima de a se sti-n sicriu

sa rada si de-acolo, sa strige: inca-s viu!

o, nebunie sfanta, ai coborat in noapte

si cat o sa dureze acest altcumva vis?

sunt sau nu sunt faptura, sunt viata sau sunt moarte?-

dar iata ca-n mormantu-mi zac vise fermecate

dar iata ca-n mormantu-mi

surade un suras

care nu-i nici sirena si nu-i nici verde fata

e doar a celui Singur-

Firescului proscris.

notificare-gand

for the Love, for the Death and the Poetry

sar prin baltile colorate ale viselor

cum saream in copilarie prin patrate, sotronul

mai era un joc
ca o spirala de casa de melc

il jucam in curtea scolii de muzica, unde se afla astazi

o bisericuta de lemn

baltile viselor de altadata

in care uneori se piteste cerul

uite, pe fundul alteia insusi soarele

ascuns intr-un adanc de noroi si namol

ai putea cunoaste trezia privind o astfel de imagine-simbol

daca nu te-ai teme ca odata cu ea ai putea vedea si acel altceva:

mastile schizofreniei sau ale paranoiei

de care toti am vrea sa ne dezicem

stau si pazesc hotatul vietii si-al mortii

si toti vom trece, mai devreme sau mai tarziu

prin acel hotar la care am pus caramida dupa caramaida

si-apoi inca una 
si inca una

si inca as spune 

ca dincolo de toate astea exista un chip al copilului

de dincolo de zidul asta plangand sau razand sau tipanand sau zbenguindu-se
dar mai exista unul
despre care n-am sa spun mai nimic
decat ca e un copil care n-a mai vrut sa ramana, cu mintea, copil
si a imbatranit si-n rest 
nu mai stiu nimic despre el.

ar trebui sa tac, de cate ori vorbesc

se deschide o rana si din ea tasnesc rosii-cuvinte

si mi-e frica, am ajuns sa inteleg ca fiecare cuvant are o culoare

si fiecare nuanta zideste altceva

uneori ne intalnim la timp cu propria regie-

turnul babilonului, iata, de-abia ne mai intelegem

am ajuns sa iubesc tacerea mai mult ca orice-

ori de cate ori imi deschid gura, tot mai scapa niste pietre

si am nevoie de prea multe lacrimi, ca sa le transform in pasari

si nici nu cred ca am puterea-

nici cred ca am avut-o candva-
(Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!)

am fost doar un copil curios, mult prea curios

oamenii mi-au aparut mereu ca taine, taine de nepatruns

si ori de cate ori m-am apropiat mai mult decat s-ar fi cuvenit

am platit un pret mult prea mare si am primit in schimb
cate o notificare-gand

pe care scria- de fiecare data- numele unei boli

mintale, pulmonare, spirituale
etc etc etc

am creat temple de nepatruns-

am invocat giganti, ciclopi, titani

de-abia mai putem vedea altceva dincolo de zidul asta inflational

de-abia mai putem vedea cate o pasare albastra
sau cate o cuvantatoare

toti vom trece intr-o buna zi prin zidul acesta, al creatiei de ciment si otel

suntem parte din zidul acesta

nici glasul Anei zidite nu-l mai putem auzi
aripi de foc nu mai suntem in stare a primi-

simturile transparentei de alta data au devenit ziduri si ele

visele nu mai prorocesc astazi nimic
au ajuns doar iluzii desarte

si ma rog numai sa se nasca cineva, sa se mai poata naste cineva

care sa poata topi cu propriile lacrimi
si fortareata asta de arama, candva

cat mai curand




"Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va afla."

imbratisand o umbra

gura i se umpluse de pietre care mai de care

lua gandul fara discernamant, ascutea cu gandul ala- pietre

apoi arunca pietre in lume.

am deschis o carte si cartea asta si-a deschis intr-o buna zi- gura:

vorbirea de rau e ucidere!

apoi, de la o vreme

varsa ganduri deja impietrite, erau atat de ascutite si de tari

n-am inteles niciodata de ce le arunca cu atata dezinvoltura in lume.

noroc cu calugarii- ma gandeam

nu stiu cum se face dar ei dibuiesc parte din pietre la timp

si le transforma in pasari

una  cate una.

vorbirea de rau e ucidere!-

soptea cineva cu o gura care avea o forma de carte.

o, daca as fi reusit sa te conving la timp ca nu sunt nebuna-

daca as fi reusit sa nu te tulbur intr-atat cu joaca mea.

dar cine te poate tulbura, intreba cel cu gura de carte

in afara de propria-ti minte stramba sau tulburata 
chiar de vina ta?!

- nu stiu, am raspuns, cuvintele sau gandurile crima

de care ne (pre)facem ca nu avem habar

................

- conteza teatrul lumii sau glasul constiintei?

- conteaza amandoua, caci suntem vinovati!

- ai sa te poti ierta stiind ca ai hranit atatia ani- o umbra? 

- am sa ma pot, imbratisand o umbra 
ce nu-i numai a mea 

dar este-mi pe masura.