Ochi de Caine Albastru- G. G. Marquez

As vrea sa am inspiratia potrivita spre a va convinge sa cititi aceasta nuvela. Mi-am sacrificat cateva minute bune din existenta pentru a o posta in intregime aici :) Dar, pana la urma, va ajunge doar acolo unde trebuie sa ajunga! Lectura placuta!!!

"Atunci m-a privit. Credeam ca ma privea pentru intaia oara. Dar apoi, cand s-a intors ocolind sfesnicul, iar eu ii simteam mai departe pe umar, in spatele meu, privirea alunecoasa si grea, am inteles ca eu eram cel care o privea pentru intaia oara. Am aprins o tigara. Am tras in piept fumul aspru si tare, inainte de a face sa se invarteasca scaunul, tinandu-l in echilibru pe unul din picioarele dinapoi. Dupa o clipa am vazut-o acolo, asa cum statuse in toate noptile, dreapta langa sfesnic, privindu-ma. Pret de cateva minute n-am facut altceva decat sa ne privim. Eu o priveam stand pe scaun, tinandu-l in echilibru pe unul din picioarele dinapoi. Ea, dreapta, cu o mana lunga si nemiscata pe sfesnic, privindu-ma. Ii vedeam pleoapele luminate ca in fiecare noapte. Atunci mi-am amintit de cuvintele dintotdeauna si le-am rostit: "Ochi de caine albastru." Ea mi-a raspuns fara sa-si ia mana de pe sfesnic: "Asa. N-o sa mai uitam niciodata." Iesi din cercul de lumina suspinand: "Ochi de caine albastru. Am scris cuvintele astea peste tot."

Am vazut-o indreptandu-se spre masuta de toaleta. Am vazut-o aparand in oglinda rotunda, privindu-ma acum, la capatul unui dus si intors al luminii socotite matematic. Am vazut-o cum nu-si mai lua de la mine ochii mari de cenusa aprinsa: cum ma privea pe cand isi deschidea pudriera incrustata cu sidef trandafiriu. Am vazut-o cum isi pudra nasul. Cand termina, inchise pudriera, se ridica iar in picioare si se indrepta din nou spre sfesnic, spunand: " Mi-e teama ca o sa viseze cineva camera asta si o sa-mi rascoleasca lucrurile"; si intinse deasupra flacarii aceeasi mana lunga si tremuratoare pe care si-o incalzise inainte de a se aseza la oglinda. Si zise: "Nu ti-e frig?" Iar eu am spus: "Uneori". Ea a mai zis: "Trebuie sa-ti fie acum." Si atunci am inteles de ce trebuie sa stau singur pe scaun. Frigul imi dadea certitudinea singuratatii mele. "Acum imi este- am spus. Si e ciudat, pentru ca noaptea e blanda. Poate mi s-a rasucit cearceaful." Ea nu raspunse. Se indrepta spre oglinda, si eu m-am invartit iar cu scaunul, ca sa ma intorc cu spatele la ea. Fara s-o vad, stiam ce face. Stiam ca se asezase din nou in fata oglinzii, vazandu-mi spinarea, care avusese timp sa ajunga pana in strafundul oglinzii si sa-i atraga privirea, care si ea avusese exact atata timp cat ii trebuia ca sa ajunga in strafund si sa se intoarca - mai inainte ca mana sa aiba timp sa schiteze o a doua miscare- pana la buzele pe care si le daduse cu ruj, cand ridicase prima oara mana in fata oglinzii. Vedeam inainte peretele neted si fara tablouri. Peretele neted parea o alta oglinda oarba, unde n-o vedeam- era asezata in spatele meu-, dar mi-o imaginam unde ar fi stat daca in locul peretelui s-ar fi aflat o oglinda. "Te vad", i-am spus. Si am vazut pe perete de parca ea si-ar fi ridicat ochii si m-ar fi vazut stand pe scaun cu spatele la ea, in strafundul oglinzii, cu fata intoarsa spre perete. Am vazut-o apoi coborandu-si pleoapele, inca o data, si ramanand cu ochii atintiti spre bluza de pe ea, fara o vorba. I-am spus iar: "Te vad." Si ea isi desprinse ochii de pe bluza. "Nu-i cu putinta" spuse. Am intrebat-o de ce. Iar ea, cu ochii plecati din nou spre bluza: "Fiindca stai cu fata la perete." Atunci m-am invartit cu scaunul. Aveam tigara in gura. Cand am ajuns in fata oglinzii, ea se afla tot langa sfesnic. ACum isi tinea mainile deschise deasupra flacarii, ca doua aripi de gaina desfacute, parjolindu-se, iar chipul ii era umbrit de propriile degete. "Cred ca o sa racesc- spuse. Pesemne ca orasul asta-i inghetat." Isi intoarse chipul in profil, si pielea-i de arama dogorata se intrista pe neasteptate. "Fa ceva ca sa nu racesti" i-am spus. Si ea incepu sa se dezbrace, lepadandu-si mai intai bluza. I-am spus: "sa ma intorc la perete". Ea raspunse: "Nu. Ai sa ma vezi oricum, asa cum m-ai vazut cand erai cu spatele". Abia-si sfarsise vorba, si deja se afla aproape goala, cu flacara prelangandu-se pe pielea-i aramie. "Mereu am tot vrut sa te vad asa, cu pielea de pe pantece adancita, de parca ai fi facuta din metal." Si, mai inainte de a-mi da seama ca vorbele mele pareau de prisos in fata goliciunii ei, ramase nemiscata, incalzindu-se la lumina sfesnicului, si spuse: "Uneori cred ca sunt de metal". Pastra o clipa de tacere. Pozitia mainilor ei deasupra flacarii se schimba usurel. I-am zis: "Uneori, in alte vise, am crezut ca nu esti altceva decat o statuie de bronz de prin vreun colt de muzeu. Poate de asta ti-e frig". Iar ea spuse: "Cateodata, cand dorm pe partea inimii, simt cum pielea mi se aspreste, simt cum trupul mi se goleste si pielea mi se face ca o foita de metal. Atunci, cand sangele imi zvacneste inlauntru, simt de parca cineva mi-ar bate cu degetele in pantece si-mi aud sunetul de arama in pat. De parca-as fi asa cum spui tu: din metal laminat." Se apropie si mai mult de sfesnic. "Mi-ar fi placut sa te aud", i-am spus. Iar ea zise: "Daca o sa ne intalnim vreodata, pune-ti urechea in dreptul coastelor mele, cand dorm pe partea stanga, si ai sa mai auzi sunand. Totdeauna mi-am dorit s-o faci, odata si odata." Am auzit-o respirand adanc pe cand vorbea. Si mai spuse ca ani in sir nu facuse nimic altceva decat asta. Viata ei era menita sa ma intalneasca in realitate, cu ajutorul acestor cuvinte de recunoastere: "Ochi de caine albastru". Si pe strada le rostea cu voce tare, caci acesta era un fel de a-i vorbi singurei fiinte de pe lume care ar fi putut sa le-nteleaga: "Eu sunt cea care-ti apare in vis noapte de noapte si-ti spune ochi de caine albastru". Si mai spuse ca se ducea prin restaurante si le zicea chelnerilor, inainte de a da comanda: "Ochi de caine albastru". Dar chelnerii ii faceau o plecaciune respectuoasa, fara sa-si poata aminti vreodata ca ar fi spus asa ceva in visele lor. Scria apoi pe servetele si zgaria cu cutitul pe lustrul meselor: "Ochi de caine albastru." Si pe geamurile aburite de prin hoteluri, gari si cladiri publice, scria cu degetul aratator: "Ochi de caine albastru". Povesti ca odata nimeri intr-o drogherie si dadu peste acelasi miros pe care il simtise in camera ei, intr-o noapte, dupa ce ma visase. "Trebuie sa fie pe-aproape", se gandi, vazand pardoseala curata si noua a drogheriei. Se apropie atunci de vanzator si-i zise: "Visez mereu un barbat care-mi spune Ochi de caine albastru. Si spuse ca vanzatorul o privise in ochi si-i zisese: "De fapt, domnisoara, dumneata ai astfel de ochi" Si ea adaugase: "Trebuie sa-l intalnesc pe barbatul care-mi spune in vis lucrurile astea." Si vanzatorul izbucni in ras si se misca in spatele tejghelei. Ea privea mai departe pardoseala curata si simtea mirosul. Isi deschisese geanta si ingenunche si scrise pe pardoseala, cu litere mari, rosii, cu rujul de buze: "Ochi de caine albastru". Vanzatorul veni langa ea. Ii zise: "Domnisoara, ai murdarit pardoseala". Ii dadu o carpa uda, spunandu-i: "Acum sterge-o". Si ea mai povesti, stand inca langa sfesnic, ca-si petrecuse toata dupa-masa ingenuncheata, frecand pardoseala si spunand: "Ochi de caine albastru", pana cand lumea se stransese la usa, zicand ca e nebuna.
Cand termina de vorbit, eu stateam tot in ungher, pe scaun, tinandu-l in echilibru. "In fiecare zi ma straduiesc sa-mi aduc aminte cuvintele cu care trebuie sa te intalnesc, i-am spus. Acum cred ca pana maine n-o sa le uit. Totusi, mereu spun asa si, cand ma trezesc, mereu uit cuvintele cu care pot sa te intalnesc." Atunci zise: "Chiar tu le-ai nascocit, inca din prima zi". Iar eu i-am raspuns: "Le-am nascocit pentru ca ti-am vazut ochii de scrum. Dar nu mi le amintesc niciodata a doua zi". Si ea, cu pumnii stransi langa sfesnic, trase adanc aer in piept: "De-as putea macar sa-mi amintesc in ce oras am scris cuvintele astea".
Dintii marunti ii stralucira in bataia flacarii. "As vrea sa te ating acum", am spus. Ea-si ridica fata, pana atunci plecata fiindca privea lumina, isi ridica privirea arzatoare, dogorind, ca ea, ca mainile ei: iar eu am simtit ca m-a vazut in intuneric, stand in ungher si leganandu-ma cu scaunul. "Nu mi-ai spus-o niciodata", zise. "Acum ti-o spun si e adevarat", i-am spus. De dupa sfesnic, imi ceru o tigara. Chistocul imi disparuse printre degete. Uitasem ca fumam. Spuse: "u stiu de ce nu-mi pot aminti unde am scris cuvintele". Iar eu i-am raspuns: "Cum nici eu nu stiu de ce n-o sa mi le pot aminti maine". Si ea spuse, trista: "Nu. Uneori cred ca si asta a fost tot in vis". M-am ridicat in picioare si m-am indreptat spre sfesnic. Ea era putin mai inalta, si eu mergeam mai departe, cu tigarile si chibriturile in mana, fara sa trec de sfesnic. I-am intins tigara. Ea o strivi in gura si se inclina pentru a o apropia de flacara, inainte ca eu sa apuc sa aprind chibritul: "In vreun oras din lume trebuie sa stea scrise, pe toate zidurile, cuvintele astea: Ochi de caine albastru, am spus. Daca maine mi le-as aminti, as porni sa te caut". Ea-si ridica din nou capul, si acum avea tigara aprinsa intre buze. "Ochi de caine albastru", suspina, aducandu-si aminte, cu tigara atarnandu-i spre barbie si cu un ochi pe jumatate inchis. Apoi trase fumul in piept, cu tigara intre degete, si exclama: "Acum e altceva. Incep sa ma incalzesc." Rosti asta cu glas cald si sfios, de parca n-ar fi vorbit, de fapt, ci ar fi scris cuvintele pe o hartie si ar fi apropiat hartia de flacara pe cand eu citeam: "Incep- si ea ar fi tinut mai departe foaia intre degetul mare si aratator, intorcand-o, in vreme ce ardea si eu terminam de citit... sa ma incalzesc", mai inainte ca foaia sa arda de tot si sa cada pe podea zbarcita, imputinata, prefacuta, in scrum usor. "Asa e mai bine, am spus. Uneori mi-e teama sa te vad astfel. Tremurand langa sfesnic."
Ne vedem de cativa ani. Uneori, cand eram impreuna, cineva de afara scapa pe jos o lingurita si ne trezeam. Incetul cu incetul am ajuns sa intelegem ca prietenia noastra era subordonata lucrurilor si evenimentelor celor mai simple. Intalnirile noastre sfarseau mereu asa, cu o lingurita ce cadea in zori.
Acum, langa sfesnic, ma privea. Eu imi aminteam ca si inainte ma privise astfel, din visul acela indepartat in care rotisem scaunul pe picioarele dinapoi si ma pomenisem fata in fata cu o necunoascuta cu ochii cenusii. In visul acela am intrebat-o pentru prima oara: "Cine esti?" Si ea mi-a raspuns: "Nu-mi amintesc". I-am spus atunci: "Dar cred ca ne-am vazut inainte". Si ea zise, nepasatoare: "Cred ca o data te-am visat, am visat chiar camera asta". Iar eu i-am spus: "Asa-i. Incep sa-mi aduc aminte". Si ea mai spuse: "Ce curios! Precis ne-am mai intalnit in alte vise."
Trase de doua ori din tigara. Eu stateam tot in picioare in fata sfesnicului si deodata am ramas cu ochii la ea. Am privit-o din cap pana in picioare si era inca aramie; dar nu mai parea de metal dur si rece, ci de arama galbena, moala, supla. "As vrea sa te ating", i-am spus inca o data. Iar ea raspunse: "Ai strica totul". Eu am adaugat: "Acum nu mai conteaza. Ar fi de-ajuns sa intoarcem perna pe partea cealalta ca sa ne intalnim din nou". Si i-am intins mana pe deasupra sfesnicului. Ea nu se clinti. "Ai strica totul, spuse iar, mai inainte ca eu s-o pot atinge. Daca te intorci prin spatele sfesnicului, poate ne vom trezi speriati, in cine stie ce parte a lumii." Eu am insistat, insa: "Nu mai conteaza". Si ea spuse: "Daca am intoarce perna, ne-am intalni din nou. Dar tu, cand ai sa te trezesti, vei fi uitat totul." Am facut cativa pasi spre ungher. Ea ramase in urma, incalzindu-si mainile la flacara. N-am apucat sa ajung la scaun cand am auzit-o spunand in spatele meu: "Cand ma trezesc la miezul noptii, ma rasucesc in pat de pe o parte pe alta, cu marginile pernei arzandu-mi obrazul, si repetand pana-n zori: "Ochi de caine albastru."

Am ramas cu fata la perete. "Se face ziua, am spus fara s-o privesc. Cand a batut de doua, eram treaz, si de atunci a trecut mult." M-am indreptat spre usa. Cand pusesem deja mana pe clanta, i-am auzit vocea egala, neschimbata: "Nu deshide usa, spuse. Coridorul e plin de vise intortocheate". Iar eu -am zis: "Cum de stii?" Mi-a raspuns: "Pentru ca acum o clipa am fost acolo si-a trebuit sa ma intorc cand m-am pomenit dormind pe partea inimii". Tineam usa intredeschisa. Am mai miscat-o putin, si o adiere rece si gingasa imi aduse un miros reavan de pamant vegetal, de camp umed. Ea vorbi din nou. M-am intors, deschizand inca putin usa, ale carei balamale nu faceau nici un zgomot, si i-am spus: "Cred ca nu-i nici un coridor pe aici. Simt miros de camp". Iar ea, parca de departe, imi zise: "Stiu asta mai bine ca tine. Dar acolo, afara, e o femeie care viseaza campul". Isi incrucisa bratele peste flacara. Vorbi mai departe: "Este femeia aceea care si-a dorit intotdeauna o casa la tara si n-a putut niciodata sa plece de la oras". Imi aminteam ca femeia imi aparuse intr-un vis anterior, dar stiam, stand asa, cu usa intredeschisa, ca intr-o jumatate de ora trebuia sa cobor la gustarea de dimineata. I-am spus: "oricum, trebuie sa ies de aici ca sa ma trezesc".
Afara vantul falfai din aripi o clipa, apoi de domoli se se auzi respiratia unei femei dormind, care tocmai se intoarse pe partea cealalta, in pat. Vantul de pe camp se opri de tot. Nu se mai simtea nici un miros. "Maine am sa te recunosc dupa asta, am zis. Am sa te recunosc cand am sa vad pe strada o femeie care scrie pe ziduri: Ochi de caine albastru.Iar ea, cu un zambet trist- un zambet cu care deja se incredinta imposibilului, necuprinsului- spuse: "Totusi, ziua n-ai sa-ti aduci aminte de nimic". Si puse din nou mainile pe sfesnic, cu chipul adumbrit de o negura amara: "Esti singurul om care, cand se trezeste, nu-si mai aminteste nimic din ce a visat".

G. G. Marquez, 1950