sunt gata!

Imi place tare mult ca nu mai am timp de nimic, vreau sa spun, nici timp nici energie. :(

Sunt complet epuizata si de cateva saptamani bune ma tot gandesc daca merita pretul pe care-l platim: viata noastra! Taman acum m-am procopsit si cu o otita externa acuta, in viata mea nu am avut parte de asemenea dureri... Si inca mai astept semne... Intr-un loc in care, cand esti complet stors si gata sa cazi la pamant, de abia daca observa cineva. Hai sa zicem, o singura persoana. In rest, nu ai parte decat de urlete si indiferenta cat incape. Urlete cand nu esti in stare, telepatic vorbind, sa faci la vizionare ceea ce a hotarat domnul regizor cand tu erai in alta parte! Cum in alta parte? La somn, la cafea, unde puteai fii? Pai, pe scena, ca aveai spectacol in timp ce ceilalti repetau si faceau schimbari pentru vizionarea de maine. Si mai ai si neobrazarea sa ai incredere in tine, sa crezi ca stii ce faci si cand colo, cu 5 minute inainte, vine un coleg binevoitor (chiar binevoitor, si pentru asta ii multumesc) si-ti spune: vezi ca nu mai e asa acolo, nici acolo...

Faza e ca habar nu am unde naiba sa mai merg, unde e nevoie de mine? Parca nicaieri...

Ma apropii tot mai mult de momentul in care regret ca nu am ramas in State, unde am primit cel mai puternic feetback- de la niste straini! Cel mai mult insa ma doare ca uite, nu ajung la nuntile prietenelor mele, nu ajung sa trimit ganduri frumoase acolo unde simt si vreau, mai toti cei dragi mie au senzatia ca i-am uitat si ca i-am abandonat... si eu de abia ma tarasc, de la o zi la alta! Asta e adevarul. Traim intr-o societate care a luat-o complet razna. Si daca societatea asta e oglinda noastra, eu incep sa ma inspaimant. Caci durerile fizice prin care am trecut zilele astea nu sunt decat o oglinda clara a durerii sufletului meu. Nu mai stiu cum sa o depasesc... Imi doresc sa regasesc cat mai repede Paradisul Pierdut pe orice cale. Sunt gata sa tai in carne vie, sa le las dracului de egouri si orgolii (ma scuzati, dar chiar ale lui sunt!) si sa plec in cautarea paradisului pierdut. Sa plec departe, ca sa aflu in final ca era in mine, mereu. Nu conteaza!!! Trebuie sa te departezi cat mai mult de Acasa ca sa-ti regasesti Acasa. Asa am invatat... Asa mi s-a spus mereu... Mi-e dor de padurea care ma astepta, de marea pe care o visez in fiecare noapte, de locurile care ma incarca. M-am SATURAT de toata societatea asta care ne suge si ne acapareaza intreaga VIATA, m-am saturat de toti vampirii astia din jurul meu care pur si simplu nu se mai saturaaaa!!! Sa ma ajute Bunul Dumnezeu sa gasesc calea spre pace sufleteasca, credinta si Iubire, atata imi doresc. Si ma ma ajute sa-mi deschid ochii, sa vad drumul clar care duce inspre Paradisul meu... Viata asta intrega e un mare pacalici... si, vorba lui Cioran, "mi se face mila de toti cei care reusesc dupa masura acestei lumi!" Mi-e DOR de Prislop!!! Acolo imi reamintesc de fiecare data cine sunt... Si, inca ceva important:

MI-E TARE DOR DE VOI, DE VOI TOTI! :)