Colinda pe loc

Aplauze... aplauze... aplauze... sufletul actorului dezvelit, masca scursa de sudoare... de abia acum apare zambetul complet de linistire, de impacare, de relaxare! Acum sufletul lui e deschis la maxim, acum e gata sa primeasca inapoi tot ce a dat... poate ca daca nu s-ar implini acest schimb de energii la final, ar cadea din picioare...

Cine poate lovi scurt si salbatic in astfel de momente? Cine poate urla ca o fiara turbata in mijlocul poeziei? Cine poate cere ca tacerile sa dispara si sa fie acoperite de "sustinere"- tradusa prin urlete de Fiara? Oare teatrul romanesc nu mai are nevoie de POEZIE si TACERE?

Mi-a spus cineva foarte drag, a nu stiu cata oara: "teama n-ai, cata-vor iarasi intre dansii sa se plece..."; continunarea o stiti, nu? :)

Iar altcineva mi-a marturisit ca o sa-si aminteasca ani de zile de-acum cum mi-am dezvoltat eu momentul de oita, de "BEEE!" Asta e replica mea la un moment dat, si sunt tare mandra ca de fiecare data, regizorul, asistentul de regie si regizorul tehnic se prapadesc de ras in sala...

A urlat, cum face de fiecare data... am ras la glumele lui grotesti, am ras pentru ca "rasul a fost daruit oamenilor in locul aripilor! " Cred in asta! Cum cred in forta mea de a sta fata in fata cu el, da exact fata in fata, in timp ce majoritatea ii aleg spatele! Am ras cand un profesor de actorie, auzind ce mi-a spus, a intrebat, sincer si foarte delicat: "e in toate mintile?"

Mai mult nu conteaza! E totusi dureros ca atunci cand ti-ai pus si daruit de buna voie sufletul pe tava, cineva vine cu bocancii plini de noroi si-l calca! E trist, pentru ca "SUNT UN PESCARUS!" Si asta nu am zis-o eu :) a zis-o el, atat de drag sufletului meu! Dar tot el a mai zis: "NO! IT'S WRONG, I AM AN ACTRESS!" Iar daca el a zis asta cand eu asteptam cu totul altceva, asta e tot ce conteaza! Atat as mai arunca in aer:

Astazi stiu cine sunt si ce pot! Si nimeni nu-mi va putea lua asta! Si nu numai ca nu poti face rau acolo unde exista adevar si sinceritate maxima (care e firesc sa te tulbure si sa te inspaimante!), dar mi-ai facut o reala bucurie in acea seara: daca m-ai fi inteles poezia, m-as fi inspaimantat teribil si nu as fi dormit nopti la rand! Dar asa, pot dormi linistita! Caci sufletele nostre deocamdata nu iubesc acelasi gen de teatru si nici 'acelasi' adevar, caci Adevarul e pururi Acelasi. Asa ca, iti multumesc, domnule drag, pentru toate increderea pe care mi-o daruiesti cu fiecare gest al tau brutal, de mitocan!

Semnat, Pescarusu'

"Niciodata nu putem gresi prea mult
din pricina propriilor nostri ochi care vad aceasta.
Si nici minti nu putem prea mult sa mintim
din pricina spaimei de-a ramâne noi însine surzi.

Nici prea mult nu putem sa traim
si nici prea frumos nu putem sa traim.
Altfel am putea sa ne dezamagim stramosii.
Altfel am putea sa ratam sansa de a se naste
cei care nu s-au nascut.

Ne putem bucura numai atunci

când nu ne vede nimeni,
Când nu ne vedem nici macar noi însine.
Nu, noi nu ne multumim cu putin,
dar stim ca mai mult nu ni se cuvine."

Colinda pe loc, Nichita Stanescu

Poezie dedicata tuturor acelora care, atunci cand nu mai pot indura

nedreptatea, mitocania si urletele Fiarei isi amintesc, zambind, de vorbele Parintelui Cleopa:

"RABDARI! RABDARI! RABDARI!"