ne intalnim in prezent cu viitorul trecutului

De la o vreme, imi imaginez prezentul ca o pe echilibrare a trecutului.

Mi-am imaginat ca noi cand am venit pe lume, am cazut asa, fiecare ca o stea cazatoare intr-un ocean de apa si am facut valuri valuri. Lumea s-a bucurat... mult, poate prea mult. Apoi ne-am facut adolescenti, cat sa le mancam ficatii parintilor si sa re-echilibram bucuria si dragalasenia aia de la-nceput. Dar iar am cam cazut din masura si am inclinat-o intr-o prea pofticioasa mancare de ficati. Am inteles astfel ca a fi o pramatie nu-i chiar atat de greu si neplacut. Apoi- dupa ce am aflat despre noi insine ca am fost cei mai dificili adolescenti din cati au fost pe pamant- ne-a venit gandul ca poate, totusi, suntem mai buni decat altii. Mult mai buni decat altii. O, si macar de-ar fi fost treaz cineva in noi atunci, sa prinda gandul ala la timp, pana nu-si face tron si culcus acolo, in salasul inimii. Si-apoi, venindu-ne gandul asta, ne-am apucat sa-i aratam pe ceilalti cu degetul. Unii ne-am oprit acolo. Cel mai inspaimantator mi se pare iadul asta! Mai inspaimantator decat iadul in care iti vezi propriile napaste si mizerii, desi, recunosc, nici iadul ala nu-i tocmai floare la ureche. Dar macar ai satisfactia unei oarecare trezii. Asa, cat de cat... Cand iti vezi mizeriile, e clar, e o lumina pe-aproape si nu mai e in afara ta, din moment ce-ti lumineaza atat de strasnic adancul. Cand vezi raul in afara ta, e pericol mare, caci proiectezi propriile mizerii in afara, fara sa fii constient macar ca ai luat parte tocmai la acest proces, al inmultirii umbrelor pe pamant. Nu-i nimic, au si umbrele rostul lor, se zice... doar ca in istoria omenirii, parca repetam mereu ceva. Si stim deja prea bine ca, atunci cand isi pune natura in cap sa face niscai curatenie, sa curete mizeria umbrelor invocate de om, omul pierde de fiecare data aceasta batalie. Asa ca da, au si umbrele rostul lor dar nici discernamantul omului nu e dat pe degeaba.

Oricum, de la o vreme, m-am obisnuit sa fiu atenta la gandurile cu care ma trezesc. Uneori zambesc, alteori ma insp aimant... imi dau seama ca ele chiar se leaga de trecut, dar un trecut al prezentului, un trecut de care eu imi amintesc astazi intr-un fel anume. Si desigur, ce-mi mai amintesc din el. Ce a mai ramas din el. Lumina sau intuericul pe care eu l-am hranit. Incep sa constientizez  ce forte am hranit eu ani de-a randul. Nici treaba asta nu-i tocmai floare la ureche, daca ti-a venit intre timp gandul ca nu mai vrei sa fii fariseu. Esti ca un chirurg printre maruntaieile trecutului. Dar, printre abisurile astea, mai gasesti si niste insulite. Nu stiu cum se face, asa lucreaza Dumnezeu. Si pentru asta, din pacate, chiar n-am sa am minte si trezie cat sa pot multumi indeajuns. 

Da, continui sa-mi imaginez prezentul ca pe o reechilibrare a trecutului. Si asta imi da o oarecare speranta. Ne intalnim in prezent cu viitorul trecutului. - spunea parintele Arsenie Boca. Ma gandesc de cativa ani la cuvintele acestea. Dar parca nici astazi nu le-am deslusit cu-adevarat intelesul. 

Si ma mai bantuie niste cuvinte vii:

"Eu am luptat cu duhul lumii si am invins-o pe ea."

Aproape ca imi doresc sa o provoc, ca sa invat, in sfarsit, sa n-o mai iau in seama. Aproape ca imi doresc sa raman o rebela toata viata. Dar nu in sensul ala plicticos al cuvantului. Spunea Alice Cooper ceva de genul: 

Să bei bere e uşor. Să faci mizerie în camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, asta e o provocare dură. Asta e adevărată răzvrătire…” – Alice Cooper

Asa... si-acum speriati-va de Alice Cooper, ca cei care nu va speriati de el, va speriati la sigur de Rafail Noica :))). Dar PACEA, cand o vom dobandi, oare? 

In rest, ajuta-ne Doamne sa unim cu intelepciune contrariile, de care atata ne mai speriem! 
Si desigur, eu, ascultand chiar acest cantec, nu pot sa nu ma gandesc la Cel care a fost mai puternic decat lumea aceasta. N-ai cum sa nu-L IUBESTI, cand ii intelegi LUCRAREA! N-ai cum sa nu-L iubesti! N-ai cum sa nu te gandesti cum ar fi sa poti sa stai de vorba cu El, sa-L intrebi despre tainele acela pe care El le-a-nteles. Asa cum poti tu, la masura care esti. Eu azi il iubesc cu cantecul asta. PUNCT. Si-apoi chiar mai departe... Dar mereu ma gandesc la El cand ascult cantecul asta. Nu stiu de ce... e, o metamorfozare a trecutului sau nu e. Dar de fiecare data ma gandesc la El. Si ma gandesc la cei ce-au fost langa El si-au putut sa il vada, sa il asculte. Uite, asta e momentul ala cand iti pui lumea in cap de dragul Lui ascultand Alice Cooper. Iti pui ambele tabere in cap, sperand sa existe o a treia, a nebunilor- care sa te accepte asa, pur si simplu. Si cu Alice Cooper si cu Rafail Noica. Mai bine asa, decat fariseu sau prefacut, cu invidie, ranchiuna sau spaima. Mai bine asa... invelind trecutul intr-un tainic prezent, care va lucra- numai el stie cum, de ce si inspre ce.
In rest, noapte BUNA!