anamneza

de Ziua PoeZIei

vino, copilul meu, vino, nu ma mai chinui atat-

ma indemna, la facere, mama

cu glasul ei, prin chinurile facerii trecandu-ma

prin botezul apelor din pamant

in forma de paine aburinda gandindu-ma

inca de pe cand imi calculam ora cea inexacta a nasterii
 din pantecul flacarii.

O- voce a dansandei osade de flacari-

O- voce a osandei intarzieri
cu dulceata caldurii mi-am incalzit sufletul
inspaimantatoarea transmutatie prin tunel;

cat pe ce sa ratez iar ora exacta-

inverzirea pamantului
si adierile intarziatelor de primaveri.

O- glasurile cele ingeresti mereu incurajandu-ma.
glasurile hergheliilor arhanghelesti
pazindu-ma, gandindu-ma, creandu-ma.

complet epuizata eram si eu si mama-

pe muchia nebuniei eram.
afara era o poveste de iarna
iar eu spre inceputul primei-veri visam
scanceam, habar n-aveam de-mi pierdusem lumina
si lacrima ma-ndemna iar si iar
sa ard timpul vesnicului intarziat.

ma impingea de pe-atunci, cu viteza luminii
 un dor inspre albastritele mari

spre carul trasurii de foc manat de ilie;

stiam de pe-atunci ca se iveau zorile hergheliei
insa nici moarta nu ma deziceam
de-a ingerescului liturghie.

iesise Toma sa aduca fratilor-inspaimantatilor de-ale gurii
si Hristos- fix in vremea aceea-
prin peretele vamurilor trecea.
cu sufletul meu plangea Toma, Geamanul, InDoitul
si eu cu sufletul Geamanului plangeam.

ma atinea un necunoscut pe carare-
un daimon cu umbra de catifea-
facea un pas spre mine, alti-doi, inapoi, inspre mare-
si nu mai puteam vedea decat a umbrelor umbroasa visare-
chipul Vietii- pret de o rasufare - nu-l mai puteam
revedea. 

stiam ca imperiul dictaturii se prabusise
si oda bucuriei- cerul cel nou o vestea-

vapaia pamantului sfasiindu-mi faptura
interogandu-ma la nesfarsit, iar si iar:

IlEa esti sau Ilea sau ILeah?
sau cine esti, faptura, 
un licarit de stea?
Mai ai inca o viata, sau nu mai ai niciuna-
sau totu-i doar visarea 
prafului de stea?

... si totusi, Cineva, in vis- 
mi-a trambitat 
trezirea.