intr-o directie grava

cand calc stramb pe cate o vocala

 imi reamintesc timbrul unui glas inventat intr-o 
calimara;

mi-ai spus ca esti un fel de shaman

ca tatuajul tribal nu inseamna nimic

cata vreme mirosul trandafirului de pe bratul meu strang 

ar apune;

- nu am niciun tatuaj pe bratul strang, ti-am raspuns!

- totusi, daca privesti mai atent, ai sa vezi acolo o pecete, o iscalire. 

priveste cu ochii spre soare si cu coada ochiului spre bratul cu care ai caligrafiat

din frageda-ti pruncie, prima scrisoare.

despre ce era ea, iti mai amintesti?

- era despre copilarestile zapezi.

- cand ai sa vezi ceva pe bratul tau strang, sa nu zici nimic, 

sa surazi si atat.

- si iubirea, te-am intrebat.

unde mai incape acolo unde exista dreptate?!

- iar schimbi subiectul intr-o directie grava, mi-ai spus.

nu vezi ca habar n-avem de nimic?!

nu vezi ca inca mai credem ca le stim pe toate

cand habar nu avem de nimic?

nu vezi ca e doar un vis al visului creatiei in care 
ne-am prins?!

- si cum sa scap lucida din visul asta? te-am intrebat.
cine si cand a visat intaiul vis?

te rog, raspunde-mi! macar la asta intrebare.

dar clopotul batea intr-un fel anume

si ti-a acoperit familiara voce iar

si-am inteles cum ca absenta argumentului e astazi

 dintre toate, cea mai de neinteles minune

si am ales sa imi raman cu visul si-a nimanui; 

sau poate doar a mea.

tu ce mai faci? esti fericit? mai esti?

sau totu-i doar poemul ce l-am scris cu 2000 de ani in urma

noi toti, pe scoarta inasprit-a unui cosmos

mult prea impovarat de-atatea ganduri

taiati si despicati pana la os.

ori poate cosmosul ne e mormantul

iara poemele, cheite- de-a evada din cand in cand

in gandul unui strasnic necuvant

in gandul gandului Cuvantului

celui Dintai, sau celui 
de pe Urma.