luni, 14 noiembrie 2016

sufletul din CENTRU cu chip neasteptat de frumos sau despre nebuniile viselor noastre neintelese



L-am visat, in sfarsit... Era acolo, in centru. Am privit spre dreapta mea si l-am vazut. Privea in fata, eram colegi intr-un spectacol de teatru. Stateam in linie, era momentul aplauzelor si... am privit spre dreapta. Era acolo, in linie cu mine, in CENTRU. Spectatorii aplaudau, am privit in dreapta mea si l-am vazut acolo, pe aceeasi scena cu mine. Foarte aproape de mine. De multa vreme nu mai tin cont de vise. Dar astazi m-am trezit iarasi, dupa mult timp, altfel... M-am trezit aproape convinsa ca am revazut un prieten drag, de suflet. Poate totusi, aceste lumi paralele chiar exista, desi e clar, nu am niciun fel de certitudini. Cu cat inaintez in viata, imi dau seama ca exista tot mai putine certitudini. Deci, nici acest vis nu poate fi interpretat altfel. Poate nu inseamna nimic. Poate inseamna multe. Habar n-am de nimic. 

Inainte de aplauze, un coleg de scena a venit la mine si mi-a pus un mic diamant pe frunte, in zona celui de-al treilea ochi. Dar ca sa-l poata atasa acolo, a fost necesar sa-mi faca o gaura acolo, in frunte. Mi-am dat seama ca frica de durere, uneori e mai parsiva decat durerea in sine. Mi-a fost foarte frica... dar apoi mi-am dat seama ca mi-a fost frica de NIMIC, caci s-a dovedit ca nu am simtit niciun fel de durere. Mi-a fost frica inainte, ca sa realizez dupa ca mi-a fost frica de ceea ce nu exista, de o iluzie... A fost un vis interesant. Nici macar nu am vrut sa-l mai postez aici. Nu mai cred in vise, dar uneori parca sunt mai puternice decat mine. Astazi, cand m-am trezit am avut senzatia ca aceea realitate parea mult mai adevarata si mai fireasca decat realitatea in care m-am trezit. Vorbesc de ceea ce a simtit sufletul, de intensitatea si acuratetea acestui vis, care parea ca aduce o ordine in chaosul acesta pe care nu-l mai inteleg de la un timp, desi ma straduiesc, pe cuvant! 

Apoi colegii de scena au inceput sa-mi spuna ca in realitate e un om rau si egoist. Am zambit. Cunosc aceasta eticheta, o cunosc foarte bine. Si, nici macar acolo, in vis, sufletul meu nu s-a lasat convins in a accepta aceste etichete. Asta chiar ma bucura. Parca as fi trecut un fel de proba. Si rasplata a fost pe masura. M-am retras in culise, si acolo ma astepta el- Tim. A intins bratele spre mine si mi-a spus pe nume. M-a mirat in vis aceasta re-cunoastere. Am avut o conversatie interesanta, calda, scurta. Din nou, senzatia clara ca m-am intalnit cu un om de suflet, senzatia ca uneori lumile astea paralele chiar comunica. E prima oara cand il visez... sau cel putin prima oara cand imi amintesc. 

Nu, nu mai cred in vise asa cum am crezut odinioara. Sfintii spuneau sa nu ne incredem in ele. Dar astazi m-am trezit altfel cumva, cu o pace draga in suflet, nici urma de tulburare. Ca si cand acolo, in launtrul meu ceva s-a reasezat in matca, ca si cand cineva din adancul meu a vrut sa faca ordine pe acolo. Ca si cand viata de acolo, de dincolo e uneori mai reala, mai normala. 

Nu, astazi nu mai cred in vise. Dar poate ca visele, (i)ele(le) continua sa creada ele in mine. Multumesc, suflete, si pentru aceasta intalnire! Simt o alt fel de ordine acum, in adancul meu. Si mai ales pentru asta, iti multumesc. 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu