duminică, 5 februarie 2012

poate daca ai straluci


Povestea asta imi place muuult, pentru ca un pitic pe care il iubesc imi spune Liculici si de fiecare data ma intreba daca stiu ce este acela un liculici. Eu, doar de dragul de a-l auzi vorbind despre asta, ii raspund de fiecare data ca nu stiu si atunci el rade rade rade, intuind cu sufetelul sau curat minciunica cea nevinovata si-mi raspunde: liculici este o insecta cale lumineaza. Si atunci eu il intreb daca sunt cumva o insecta si el rade rade si zice nuuuuu! si cand rade el se deschide Cerul... Asa ca, povestea aceasta ii este dedicata lui si surioarei lui si tuturor copiilor mai mari sau mai mici din intleaga lume. :)

”A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.
Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că, și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză…
Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți. Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse.Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.
Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec…Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
- Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.
-Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!”

De cele mai multe ori, tristețea și panica ne copleșesc în așa masură încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem.Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare. Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.
Nu uitați: CEL MAI MARE DUȘMAN AL OMULUI ESTE EL ÎNSUȘI!

primita pe mail de la Cristina, pe care o imbratisez cu drag :)

8 comentarii:

  1. Si mie imi place foarte mult aceasta poveste. Atat de mult incat doresc sa fac un link pe blogul meu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Uite ca ieri a fost Waitangi Day (zi Noua Zeelanda) un link catre pestera licuricilor din Waitomo,

    http://www.waitomo.com/waitomo-glowworm-caves.aspx

    RăspundețiȘtergere
  3. Calde imbratisari de un licurici care si-a amintit de "stralucirea" sa.

    Cu bucurie, Cristina

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. ce frumos! Bucurie si aici. Sa facem un imperiu al licuricilor care si-au reamintit bucuria! :)

      Ștergere
    2. Daaa, Maria!!! Un imperiu al Luminii ce isi revarsa necontenit, darurile sale, din gingasii licurici scanteietori!

      Fie ca Lumina sa triumfe peste tot si toate!!! Amin.

      Ștergere
    3. Lumina lumineaza-n intuneric si intunericul n-a biruit-o :)
      AMIN. :)

      Ștergere