Cu fiecare vis pe care il daruim celui care ne raneste, ranim o alta parte din noi. Iata importanta fortei de a alege, a stii ce sa alegi, a invata pe orice cale a alege.
Dar, somnambuli fiind, ne indreptam mereu acolo, intocmai ca fluturele- atras de foc si lumina; pentru ca suntem dornici si capabili de transformare. Insa dormind/ ORBecaind, nu vom reusi sa ne depasim frica, spaima, obsesia, dorinta de (auto)distrugere. Iar pentru a reveni la trezire, e necesar tocmai acest proces alchimic al arderii; e necesar sacrificiu de sine, munca asidua, continua. sa nu mai adormim niciodata. O nebunie, nu-i asa? Sau cel putin asta am gandit eu cand l-am auzit spunandu-i asta. O nebunie! Trebuie sa fii nebun sa-ti imaginezi ca nu ai nevoie de somn si ca poti ramane treaz o viata. :) Si concluzia vine: nu se poate faca asta, decat daca mori. Dar moartea nu ca un capat de drum, nu ca infrangere ci ca o transformare.
In focul aprig si in flacara inchizitorie in care arde semenul nostru, in cuvantul rostit al celuilalt, in pumnul incasat, in vanataia ochiului, suntem noi insine privindu-ne in oglinda. Minunata scena acesta din film, a schimbarii rolurilor privitor/ act(or). A privi sau a actiona e acelasi lucru daca ai suficient curaj sa te privesti in afara ta, pe tine. Am trecut pe acolo, am fost acolo, in acest VIS, 'ranindu-ma, mereu imputinandu-ma, mereu murind, cu vorbe de buzele mele spuse".
Am trecut pe acolo, am fost si victima si calau, si asupritor si asuprit, si iubit si mai putin iubit. Am trecut si eu prin visul acesta si am visat intr-o noapte ca intr-o alta viata am fost un fluture pe insula Rhodos. Am cautat a doua zi pe internet mai multe despre insula Rhodos si am descoperit ca acolo, undeva, exista o insula a fluturilor .
Si din acea noapte s-a schimbat TOTUL. Si intr-o zi am murit iar... iar acum chiar nu mai stiu daca 'sunt un om care a visat ca e fluture, sau un fluture care a visat ca e om.' Dar imi amintesc perfect ziua aceea in care am murit... Si nimeni din aceasta lume- in afara de mine, nu poate depune marturie. DA, filmul asta este o nebunie. Intocmai cum cei curajosi cu adevarat sunt 'nebuni intru Hristos'.
E inspaimantator de frumos cu se leaga totul. Poate de aceea spune Ingerul: ' nu va temeti, caci va aduc vesti bune!'. Frumusetea e ingaduitoare cu noi si vine in doze suportabile tocmai ca sa nu ne spulbere, ca sa nu explodam in mii de bucatele, decat atunci cand STIM incotro sa ne indreptam, stele fiind. Atunci explodam de Fericire spre folosul nostru si al intregului Univers... Dar pana acolo ... 'drumul ne e pavat cu bune intentii'. Si uneori duce stim noi unde. Mai ales asta sa ne amintim... :)
Si pentru ca Nichita a vorbit intocmai, mai am ceva sa va spun, ca sa intelegeti si mai bine:
"A murit Enghidu, prietenul meu
care ucise lei cu mine."
( din poemul Ghilgames )
I
Priveşte-ţi mâinile şi bucură-te, căci ele sunt absurde,
Şi picioarele priveşte-ţi-le, seara, drept cum stai,
atârnând spre lună.
Poate că sunt mult prea aproape ca să mă vezi,
dar şi aceasta e altceva decât nimic.
Mă voi face departare, ca să-ţi încap în ochi,
ori cuvânt, cu sunete de mărimea furnicii,
ca să-ţi încap în gură.
Pipaie-ţi urechea şi râzi şi miră-te că poţi pipăi.
Pe mine însumi mă dor, în scurta trecere.
Mi-am întins privirea şi ea a întalnit un copac,
şi el a fost!
Umerii priveşte-mi-i, şi spune-ţi că sunt cei mai
puternici pe care i-ai văzut, după iarbă si bivoli,
căci fără pricina sunt asa.
Cu ei mut depărtarea, ca pe un sac de piele
la moara de vânt.
De-aceea când mă ard ân străfundul ochilor
niciodată atinsele de mine lumini,
suava durere albastră-mi întind peste creştet,
să-mi ţina loc de cer.
Şi dacă mă dor pe mine însumi, cu râuri,
cu pietre, cu o dungă de mare,
atât cât să-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncăpător gândului meu
în veşnica creştere, o, n-am să ştiu că şi tu
te dori pe tine asemeni, şi nu eu sunt acela
cu care vorbesc!
II
Ca să fie ceva între noi, altcineva - sau eu
însumi - am botezat ceea ce eu însumi făcusem,
rănindu-mă,
mereu împuţinându-mă, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Şi pentru durerea cea mare, albastru i-am zis,
tot fără pricină, ori numai pentru că aşa mi-au
surâs buzele.
Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând,
carei alte dureri ai spus astfel?
Desigur, înălţimea pe care-am azvârlit-o din ochi,
ca pe o suliţa fără întoarcere,
tu altcum ai mângâiat-o, pentru că mâinile tale,
gemene cu ale mele, sunt absurde, şi-ar trebui
să ne bucurăm de aceste cuvinte trecând
de pe o gură pe alta ca un râu nevăzut,
căci ele nu există.
O, prietene, cum este albastrul tău?
III
Joc de treceri, mai iuţi, mai încete,
pentru ochiul meu odată cu mine creându-i pe
arbori, pietrele şi râul,
deasupra mai încetului meu trup
atârnându-se de gând, asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
şi după aceea.
IV
Şi când toate se şterg, ca într-o scoică marile,
nimic nemaifiind, decât în ochii celor
ce nu sunt, trecerea durerii în trecerile
timpului, o, prietene, asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi, căci un lucru asemenea altuia
nu există.
Ceea ce e unic el însuşi se doare pe sine, măsurând ca la toance,
în munti, trecerea timpului,
ştiindu-se singur,
schimbând cu jur-imprejurul lui nume de lucruri.
V
Ceea ce nu e fără de margini este,
pretutindenea călătoreşte, pete mari îmtâlnind
cărora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este, picioarele
mi le soarbe până la genunchi, colţul inimii
mi-l izbeste, pe gură îmi dansează.
Ceea ce nu e fără de Timp este, ca amintirea.
E asemenea văzului mâinilor, asemenea
auzului ochilor.
VI
Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului, cu privirea;
fiecare umbră pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai puţin mi-l rămâne, gândul
mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
îl privesc cum aş privi moartea, rareori
uit aceasta, şi-atunci, din nimic fac dansuri
şi cântece, împuţinându-mă şi smulgându-mi
bătaia tâmplelor, ca să fac din ea coroane de mirt.
VII
Ieşi din cort, prietene, să stăm faţă în faţă,
privindu-ne, şi tăcem împreună, mereu întrebandu-ne
în sine celălalt dacă e,
şi cum pe sine însuşi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stârnite, spre altundeva."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu