cu tremur

A.

am privit mastile din teatrul lumii

si m-a cuprins paranoia-

inspaimantatoarele chipuri mascate

atata au ranjit catre mine

pana cand m-a cuprins fierbinteala-

caldura.

cam repede si-au dat seama ca le privesc altfel-

fix atunci mi-a venit si mie cheful de joaca

pai daca-i joaca, joaca sa fie!

si-am inceput sa fac si eu pe mascariciul:

teatru-n teatru devine brusc, in ochii mastilor-

nebunie curata.

ai rasturnat totul!- plangeau ele.

ai rasturnat totul! - se vaietau ele

care mai de care mai victima decat alta.

nu s-au gandit ca m-am facut si eu oglinda

sa se poata reflecta 

si ele.

apoi, dintr-o data, s-a trezit in mine rasul-

un ras din vremea copilariei.

dupa nopti planse pe malul marii

am inteles, intr-o mutenie clara

ca mereu avem langa noi

o veghere de inger.

mereu fi-vor aproape

cu intentiile lor inCURAJatoare

oricat de la buza scenei ne-am duce.

a fost, cred, noaptea-n care am pierdut ceva din mine

dar, dintre toate-

cea mai inrouata.

m-am regasit apoi intr-o alta lumina-

eram deodata spectator, in sala
scaldat intr-o verde lumina.

nu, nu i-am vazut niciodata 

pe ingeri!

insa am intalnit oameni care mi-au facut bine

atunci cand o meritam cel mai putin.

oameni care m-au calauzit catre mine

cand ma indreptam spre al sirenelor clar suspin.

cam in aceeasi perioada, altii-mi intorceau indiferenti spatele

simtindu-se amenintati de-al sarpelui venin:

nosce te ipsum, omule!

caci cunoasterea de sine

devine brusc o amenintare-pedeapsa.

nu-ti mai cauta scuze, prietene, frate.

shaman e cel care s-a vindecat de-a putregaiului napasta-

daca te crezi vindecat

Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi in lume!

du-te, cauta sa te vindeci intai

si viseaza de-abia apoi 

catre pasarea cea maiastra.

stiu, stiu-

am stat fata in fata cu propria-mi tiranie

cu dorul, cu razboaiele, cu nebuniile

dar am vazut si libertatea cu care ne alegem singuri

visele-

mastile-

chipurile.

am vazut si oglinzile care au inceput dintr-o data-

sa se sfarame-

sa se vaiete-
sa fuga care pe unde-

sa se tulbure.

acum sunt absorbite de propria boala

se simt tradate, sabotate, simt ca jertfa lor nu e primita, 

le pot auzi soaptele-

traiesc cu spaima ca mi-am propus sa le-mblanzesc

si asta numai pentru ca ma confunda pe mine, licuriciul-

cu o Lumina de care n-au invatat
sa se bucure.

pana una alta, a venit toamna-

razele aurii inca lumineaza cotloane

dupa care stau bine pitite cumplitele lighione.

veni-va o alta noapte 

cand lumina stelelor le va chema sa paseasca pe a lunii carare-

insa deocamdata, in aceasta culoare de toamna 

vad in jur doar chipuri impovarate

de-a razelor insemnatate.

am tras cortina!

frunzele aurii mi-au furat ochii 

acolo unde nu mai pot vedea

desertaciunea-

inima imi bate in piept

ca o toaca gata sa-mi aminteasca

ca cineva, undeva, prin crapaturi de pamant

se roaga si pentru a (ba)laurului soarta. 

traiesc-

cant
si ma bucur.

deasupra-

un acoperamant sfant-

dedesupt-

un foc ascuns in adanc.

iar noi?

visul visului, 

lut, tarana, mormant.

ce-ai sa-mi soptesti, inima

cand fi-voi pamant?!

fie sa nu uiti niciodata

ca in valtoarea acestui iluzioriu teatru ti-a fost daruit

sa vezi
sa imbratisezi

sa iubesti

o fiinta vie-

adevarata.