in curajarile

Vara aceasta mi-am auzit pentru prima data, cu adevarat inima batand. Asta m-a inspaimantat. M-am bucurat cu cutremur, pentru ca mi-era teama ca daca fac ceva gresit, inima va inceta sa mai bata si-i voi pierde pe toti cei care s-au cuibarit acolo, in adanc. Am hotarat sa-mi infrunt teama si sa-mi permit acele greseli necesare, pentru a cauta sa aflu raspunsul care atat de mult ma inspaimanta. 

Poate ca spaima cea mai adanca din aceasta perioada a fost aceea ca as putea sa aleg sa-mi ignor - iarasi si iarasi- aceasta bataie a inimii. Aceasta tacere care, daca se iveste, te calauzeste catre ceva menit. Menirea de a fi si de a ramane om- dincolo de orice alt vis sau inchipuire. E o spaima straveche, pesemne, si habar n-am din ce adancuri vine. Am putea scormoni pana la epuizare dupa raspunsuri, dar adevarul e ca adancul e uneori mai mut decat ne putem imagina. Mutenia unei spaime amestecata cu o culoare a bucuriei... Si deodata spaima se inverzeste si incepi sa simti in suflet putinta unei vindecari, daca te tii bine de padurea cea verde sau de albastrul cel senin. Albastru si verde... dansand in oceanul nebuloasului chin. Bucurie si cutremur, deopotriva... Cer si pamant... vazduh si radacina.

Cutremur ca iata, in orice clipa ai putea alege sa te tradezi iarasi si iarasi si bucuria ca, macar in acest ceas ti-a venit in minte aceasta dorinta, de a amana aceasta tradare - daca e cu putinta. O alegere care atarna, parca de un fir subtire ... o muchie pe care pasesti descult, incercand sa-ti pastrezi treze simturile si bataia din inima care-ti sopteste tainic incotro s-o apuci... Si totusi, drumul nu mai are cale de intoarcere, odata ce ai trecut de rascruce. Dar cand stii cu certitudine ca ai trecut?! Si oare cate rascruci in vor aparea, iarasi si iarasi, pe drum?! Romania e plina de ele... dar macar la fiecare rascruce, acest pamant are cate o icoana, o cruce. Sa ne oprim la rascruci si sa rostim- macar atunci cand ne-amintim- o rugaciune. Sa zugravim locul alegerilor cu un gand bun, simplu, curat si smerit. Un gand care sa-l implore pe Bunul sa ne trimita putinul discernamant de care avem nevoie. Totul pleaca de la intentia cu care facem, gandim si rostim cuvinte. Totul. Inteleg asta atat de tarziu... si uit atat de repede... E nevoie de atat de putin si tocmai acest putin nu indraznim sa-l gandim pentru ca ziua, clipa, momentul sa ne aduca putina pace, liniste, bucurie. Acum, cand pe fereastra danseaza o raza de soare, cand nucul se roaga, tacut, stiind ca-si traieste ultimele zile de viata de care a invatat tocmai acum sa se bucure. A stat atata timp posac, izolat si tacut, nu a dat roade, iar acum, stiind ca va fi taiat, s-a umplut curtea de nuci. Si nucul danseaza, stiind ca mai are cateva zile de trait in aceasta lume. Si e mai frumos ca oricand... Bunica sparge nuci, mama impacheteaza, caci urmeaza sa ne mutam... Si eu ma intreb prin cate tradari va mai trece, oare, sufletul meu, pana cand eu voi intelege ca omul se hraneste si cu Cuvantul lui Dumnezeu, nu numai cu paine. Prin cate tradari si lacrimi va mai trece sufletul meu?! Citesc, subliniez, scriu... si-mi dau seama ca nu inteleg nimic. Ma simt ca un copil tembel... care aude, vede, dar cumva ceva esential ii scapa mereu. Si mereu... si mereu... Pana intr-o zi. O noua zi. Si-n toata nerozia asta care aproape ca m-ar trage catre deznadejde, am ajuns sa ma bucur ca un copil pentru toate clipele in care reusesc sa prind- din aer- incurajarile, poeziile, gandurile bune, cantecele, fiintele care imi ies in cale. Nu stiu incotro s-o apuc, habar n-am ce-mi va aduce ziua de maine. Dar astazi e aici... astazi e bland, e insorit, astazi e o zi care danseaza in vant alaturi de atatea si atatea ganduri si intentii clare. Cand ochiul cel bolnav se vindeca, toti oamenii se transforma in ingeri. 

Curaj- draga inima!  

Curaj- draga nucule!

Curaj- draga omule!