Sfintele Lemne Sunatoare

Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor intalni trei feluri de toaca: toaca mare de lemn (fixa), toaca mica de lemn (mobila) si toaca de metal (tochita, fixa).

Toaca nu este o creatie pur estetica sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins intr-un act liturgic, este o rugaciune, este un mijloc de inaltare a omului cu Dumnezeu, este ceea ce marcheaza trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cantecul toacei face legatura intre pamant si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste.



Toaca nu este o simpla scandura, taiata ca o uluca si pusa in biserica, ci ea este un lucru sfintit, un obiect de cult, o rugaciune. Precum icoanele, sculptura bisericeasca si sfintele vestminte nu se fac la intamplare, ci numai dupa un anumit tipic, si cu multa rugaciune, tot asa se face si toaca. Doar cu rugaciune si gand curat se cauta lemnul special ales, lucrandu-se cu migala, spre a fi perfect neted si drept, fara nici un nod pastrat din vechiul copac. Toaca se face, dupa obiceiul pastrat din traditia crestina din lemn de paltin sau de cires, pe cand ciocanelele se fac intotdeauna din lemn de esenta tare (corn, salcam, carpen, etc).

In perioada persecutiilor impotriva crestinilor, chemarea la sfintele slujbe se facea personal, fiecare chemand pe cei ai sai, la ora si locul hotarat in mod ascuns. Dupa ce persecutiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a inceput sa se faca prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora.

Preluand unele dintre instrumentele evreilor, ca legatura cu neamul lui Hristos, crestinii au intrebuintat, pentru o perioada instrumentul numit "tuba", care era un fel de trambita mai mica. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost inlocuita, in scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocanele se lovea in usile crestinilor, intr-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bataia in usa fiecaruia s-a ajuns, in chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele crestinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numita "toaca".

Sfantul Sofronie al Ierusalimului in anul 638, vorbeste despre doua tipuri de toaca, toaca de lemn si toaca de fier, dand toacai si o semnificatie simbolica, de "trambita a ingerilor". In actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea in anul 787, se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita "Sfintele Lemne Sunatoare".

Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa intarim strazile, sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.



Parintele Constantin Galeriu spune: "Toaca se dezavaluie ca o chemare vie la rugaciune, dar si ca un cantec de durere si de bucurie, vestind odata cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Inviere" La prima bataie de toaca incepe si prima bataie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Incepe slujba!

Biserica Ortodoxa pastreaza toaca, folosind-o ca insasi pe o rugaciune curata a naturii, inaltate lui Dumnezeu, printr-o bucata de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacai si a clopotului. Toaca vesteste crestinilor inceputul celor Sapte Laude Bisericesti, al Sfintei Liturghii si al unor Ierurgii. Crestinul, atunci cand loveste lemnul toacai cu ciocanelul de lemn, e dator sa spuna in sine o scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."

www.crestinortodox.ro/toaca-cantec-lemnului