Hai sa ne vindecam recunoscundu-ne, in primul rand, ranile trecutului, caci numai in felul acesta ne putem alchimiza: acceptand ca avem rani si ca ele mocnesc si dor ingrozitor...
Hai sa ma vindec si eu, recunoscand in cele din urma ca uneori mi-e atat de dor de tine incat as putea jura ca-ti intuiesc gandul strigandu-ma pe nume si agresand pseudolinistea noptii. Mi-e dor de tine, si imi dau voie sa-mi amintesc de asta doar cand intamplator aud cantecele pe care le fredonam mai mereu in drumul nostru catre tarmul oceanului, la propriu si la figurat.
Poate ca ai fost mereu acelasi barbat, venit in fata mea sub diferite chipuri si infatisari. Poate ca de fiecare data am baut acelasi vin rosu si am dansat acelasi tango.
Dar, dintre atatea chipuri pe care le-ai avut, unul singur s-a lasat descoperit... chiar si acum, cand au trecut sase ani de atunci, inca continui sa o faci- si esti singurul, din tot teatrul acesta de oglinzi, care imi marturisesti cum compui cantece si inveti sa canti la chitara doar pentru a le povesti astfel oamenilor despre mine. De fiecare data acelasi, cu chitara, si cu ea ma ameninti mereu, chiar de la prima iubire, de parca ar fi sageata ta si arcul care sa te apare de marea confruntare cu mine... Cred ca asta e: vrei sa fi altul, iti schimbi mereu infatisarea, culoarea ochilor, numele, parul, zambetul si mai ales glasul si totusi nu ma poti pacali. Mi-e dor de tine... vino cand esti pregatit- atat mai vreau sa stii...
In rest, numai de bine! :)
"Ah, curajul, curajul curajul... daca l-am avea intotdeauna! Poate ca atunci viata asta ar merita sa fie traita..." zicea odata Hedda Gabler!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu