cu tremur

A.

am privit mastile din teatrul lumii

si m-a cuprins paranoia-

inspaimantatoarele chipuri mascate

atata au ranjit catre mine

pana cand m-a cuprins fierbinteala-

caldura.

cam repede si-au dat seama ca le privesc altfel-

fix atunci mi-a venit si mie cheful de joaca

pai daca-i joaca, joaca sa fie!

si-am inceput sa fac si eu pe mascariciul:

teatru-n teatru devine brusc, in ochii mastilor-

nebunie curata.

ai rasturnat totul!- plangeau ele.

ai rasturnat totul! - se vaietau ele

care mai de care mai victima decat alta.

nu s-au gandit ca m-am facut si eu oglinda

sa se poata reflecta 

si ele.

apoi, dintr-o data, s-a trezit in mine rasul-

un ras din vremea copilariei.

dupa nopti planse pe malul marii

am inteles, intr-o mutenie clara

ca mereu avem langa noi

o veghere de inger.

mereu fi-vor aproape

cu intentiile lor inCURAJatoare

oricat de la buza scenei ne-am duce.

a fost, cred, noaptea-n care am pierdut ceva din mine

dar, dintre toate-

cea mai inrouata.

m-am regasit apoi intr-o alta lumina-

eram deodata spectator, in sala
scaldat intr-o verde lumina.

nu, nu i-am vazut niciodata 

pe ingeri!

insa am intalnit oameni care mi-au facut bine

atunci cand o meritam cel mai putin.

oameni care m-au calauzit catre mine

cand ma indreptam spre al sirenelor clar suspin.

cam in aceeasi perioada, altii-mi intorceau indiferenti spatele

simtindu-se amenintati de-al sarpelui venin:

nosce te ipsum, omule!

caci cunoasterea de sine

devine brusc o amenintare-pedeapsa.

nu-ti mai cauta scuze, prietene, frate.

shaman e cel care s-a vindecat de-a putregaiului napasta-

daca te crezi vindecat

Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi in lume!

du-te, cauta sa te vindeci intai

si viseaza de-abia apoi 

catre pasarea cea maiastra.

stiu, stiu-

am stat fata in fata cu propria-mi tiranie

cu dorul, cu razboaiele, cu nebuniile

dar am vazut si libertatea cu care ne alegem singuri

visele-

mastile-

chipurile.

am vazut si oglinzile care au inceput dintr-o data-

sa se sfarame-

sa se vaiete-
sa fuga care pe unde-

sa se tulbure.

acum sunt absorbite de propria boala

se simt tradate, sabotate, simt ca jertfa lor nu e primita, 

le pot auzi soaptele-

traiesc cu spaima ca mi-am propus sa le-mblanzesc

si asta numai pentru ca ma confunda pe mine, licuriciul-

cu o Lumina de care n-au invatat
sa se bucure.

pana una alta, a venit toamna-

razele aurii inca lumineaza cotloane

dupa care stau bine pitite cumplitele lighione.

veni-va o alta noapte 

cand lumina stelelor le va chema sa paseasca pe a lunii carare-

insa deocamdata, in aceasta culoare de toamna 

vad in jur doar chipuri impovarate

de-a razelor insemnatate.

am tras cortina!

frunzele aurii mi-au furat ochii 

acolo unde nu mai pot vedea

desertaciunea-

inima imi bate in piept

ca o toaca gata sa-mi aminteasca

ca cineva, undeva, prin crapaturi de pamant

se roaga si pentru a (ba)laurului soarta. 

traiesc-

cant
si ma bucur.

deasupra-

un acoperamant sfant-

dedesupt-

un foc ascuns in adanc.

iar noi?

visul visului, 

lut, tarana, mormant.

ce-ai sa-mi soptesti, inima

cand fi-voi pamant?!

fie sa nu uiti niciodata

ca in valtoarea acestui iluzioriu teatru ti-a fost daruit

sa vezi
sa imbratisezi

sa iubesti

o fiinta vie-

adevarata.

daca n-ai coborat...

"lumea e trenul către infern

care din vreme în vreme

când călătorii încep să se prindă cam unde-i duce

schimbă mecanicii şi uniformele

însoţitorilor de vagon

muzica din difuzoare

vopseaua şi tapiţeria.

a fost roşu acum e albastru. a fost bouvagon

acum este homovagon.a fost gulag

acum e bordel....

singura staţie în care opreşte

este Crucea.

acolo, Hristos îl aşteaptă

pe cel care vrea

să coboare: ca să-i deschidă uşa vagonului

şi să-i ducă bagajele.... Pentru că

fără El nimeni nu poate

părăsi acest tren.

Cu scrâşnete şi blesteme

promisiuni şi lozinci

lumea porneşte din nou accelerând

până

devine

un urlet:

dacă n-ai coborât la Cruce,

al tău."

pur si simplu

Lui M., care mi-a dat ochi

a venit toamna-

gandurile s-au imbracat in fiinte

unele si-au cumparat paltoane lungi si negre

altele si-au cumparat bastoane gri, de metal.

si-mi amintesc acum de vara lui douamiipaispe'

si de acel moment in care am rostit

ce ar fi trebuit sa tac.

te-ai speriat dintr-o data atat de tare

si cand ma gandesc: Doamne,

te-ai tinut atat de bine o vreme.

imi amintesc exact momentul

in care ti-ai aruncat, pe rand, pieile de sarpe:

-uite, asta e tabacita, nu mai vreau s-o port

asta e imbacsita de amintiri, asta are buzunarele goale.

asta e plina de al tristetilor impovarator rol.

asta-i o soapta care inca arde.

mi-ai ingaduit apoi sa te privesc asa, gol-

fara de masca, lipsit de dorinta, 

fara de neastampar, fara de tulburare.

- multumesc! am spus

- si eu multumesc! ai raspuns.

ne priveam unul pe altul

printre oglinzile unui teatru mai mult decat inspaimantator

ai luat din rulota o carte-

ai inceput sa te joci apoi cu mana dreapta 

in parul cel decolorat de soare

te-am vazut copil, dintr-o data

si din clipa aceea am inceput sa-mi reamintesc tot.

dar, vezi, reamintirea asta a devenit un pericol

pentru mai toate fiintele-ganduri din jurul inimii mele moarte-

n-am inteles niciodata de ce ne simtim atat de amenintati

in prezenta celor care isi dezvelesc, pret de o secunda-

chipul de soare.

n-am inteles de ce ne simtim atat de amenintati

in prezenta sufletelor curate, blande, copilaroase.

apoi am inceput sa-mi aud gandurile-fiinte

care mai de care mai agresive, mai revoltatoare:

- nu pleci nicaieri! spuneau ele.

- esti inchisa aici pe veci, ai sa te stingi aici, ai sa vezi!

- din labirintul acesta nu mai ai cum sa iesi!

apoi ai fugit si tu, intr-o noapte.

si asta numai pentru ca am indraznit sa-ti aud mai intai gandul

cum paseste, talharul, pe usa camerei mele-

totul ar trebui sa se petreaca la timp

nu mai devreme, nu mai tarziu

altfel riscam sa distorsionam cele mai de pret lamuriri.

dar uneori se-ntampla de se-mpletesc timpurile

se ridica cortina inainte de vreme

sau cine mai stie ce naiba se petrece

de intuim ce nici nu se-ntamplase inca.

intr-un tarziu te-ai aratat si tu-

pentru ca totul in viata mea trebuia sa se lege.

ce bine ar fi fost daca m-as fi bucurat si atat-

ce bine ar fi fost sa fi invatat sa tac, sa ascult-

insa traim vremuri in care unii dintre noi trebuie sa vorbim

stiind, in acelasi timp, ca pentru fiecare cuvant, vom fi pedepsiti, 

si poate vom pierde.

nu puteam altfel, iti spun-

habar n-am, poate chiar exista un destin pentru fiecare din noi.

un destin scris cu mult inainte de a ne naste.

poate chiar cu mult inainte de a ne naste

universul stia bine mersi tot ce vom alege.

de buna seama asa E in lumile 

cele fara de timp.

de dor de oameni vorbim-

de dor de iubiri pe care nu mai indraznim sa le traim-

de dor de intamplari vii, care sunt vesnic aici, printre muritorii de rand-

dar frica de iubire e atat de inradacinta in fiecare

incat alegem sa fugim, sa pierim, sa murim

care mai de care, 

sau care pe care.

gandurile-fiinte au cazut in aceasta seara pe ganduri

si-au aprins o tigara, le-am auzit soptind-

pana pun la cale o alta capcana, mi-e ingaduit si mie 

sa ma odihnesc putin. 

noapte buna, suflete al meu.

deschide-ti o umbrela in aceasta noapte

si trimite lumii o amintire vie:

eram copil, 

m-am asezat intr-un leagan-

briza marii imi dezvelea, prin rochita, glezna cea alba,

am alergat apoi, dintr-o data

sa-ti fur locul ce ducea catre marginea lumii.

nu mai tin minte daca te-ai bucurat sau te-ai enervat.

tot ce-mi amintesc e o imbratisare vaga,

am trecut granita, te-ai asezat in spatele meu

(stii, intotdeauna se mai gaseste cate un loc-

exista un loc, chiar exista un loc 

pentru fiecare).

si dincolo, dincolo-

(as vrea sa-ti spun ca nu era nimic)-

insa urcandu-ma pe stranca si lasandu-ma sa cad in gol

am gasit si eu, scufundandu-ma in al sirenelor cor, tara cea aspra 

a minunilor.

as vrea sa-ti spun ca dincolo nu e nimic-

suflete al meu

as vrea sa-ti spun 

ce nu se poate spune.

noapte buna, oriunde ai fi.

sa dormi. sa visezi. sa dansezi. sa-ti fie tarana usoara.

deschide-ti umbrela si pune-ti lacat la ochi.

pentru ca mie-mi ploua zborul cu dor de nesomn. de viata. de iubire amara.

de inima arzanda. de rana necesara. de lectie.

sau, pur si simplu, 

de zbor.

pacostele noastre

 ”Nu fi dulce, căci te vor mînca; nu fi amar, căci te vor scuipa”.

Purtarea cu dulceață cu oamenii aduce multe foloase - toți te cred un om de treabă și ai doar de cîștigat, zice proverbul - totuși vezi ca această îndeletnicire să nu te facă ”prea dulce”, pentru că te vor năvăli toți cei care te cred bun și milostiv (iar tu știi că nu ești) pînă cînd nu vei mai putea face față și atunci vei deveni victima propriei dulceți afișate - te vor mînca chiar cei cărora te-ai străduit să placi. 

De această pacoste poți scăpa printr-un compartament mai sever (amar), dar și această calitate trebuie dozată pentru ca oamenii să nu te evite cu desăvîrșire, căci ”te vor scuipa” și vei rămîne singur, iar omul singur nu poate face mare treabă. 

Morala proverbului este: 

fii atît de dulce cu ceilalți cît poți acoperi prin fapte 

și atît de amar, cît să nu stingi dragostea. 

Parintele Savatie Bastovoi

in curajarile

Vara aceasta mi-am auzit pentru prima data, cu adevarat inima batand. Asta m-a inspaimantat. M-am bucurat cu cutremur, pentru ca mi-era teama ca daca fac ceva gresit, inima va inceta sa mai bata si-i voi pierde pe toti cei care s-au cuibarit acolo, in adanc. Am hotarat sa-mi infrunt teama si sa-mi permit acele greseli necesare, pentru a cauta sa aflu raspunsul care atat de mult ma inspaimanta. 

Poate ca spaima cea mai adanca din aceasta perioada a fost aceea ca as putea sa aleg sa-mi ignor - iarasi si iarasi- aceasta bataie a inimii. Aceasta tacere care, daca se iveste, te calauzeste catre ceva menit. Menirea de a fi si de a ramane om- dincolo de orice alt vis sau inchipuire. E o spaima straveche, pesemne, si habar n-am din ce adancuri vine. Am putea scormoni pana la epuizare dupa raspunsuri, dar adevarul e ca adancul e uneori mai mut decat ne putem imagina. Mutenia unei spaime amestecata cu o culoare a bucuriei... Si deodata spaima se inverzeste si incepi sa simti in suflet putinta unei vindecari, daca te tii bine de padurea cea verde sau de albastrul cel senin. Albastru si verde... dansand in oceanul nebuloasului chin. Bucurie si cutremur, deopotriva... Cer si pamant... vazduh si radacina.

Cutremur ca iata, in orice clipa ai putea alege sa te tradezi iarasi si iarasi si bucuria ca, macar in acest ceas ti-a venit in minte aceasta dorinta, de a amana aceasta tradare - daca e cu putinta. O alegere care atarna, parca de un fir subtire ... o muchie pe care pasesti descult, incercand sa-ti pastrezi treze simturile si bataia din inima care-ti sopteste tainic incotro s-o apuci... Si totusi, drumul nu mai are cale de intoarcere, odata ce ai trecut de rascruce. Dar cand stii cu certitudine ca ai trecut?! Si oare cate rascruci in vor aparea, iarasi si iarasi, pe drum?! Romania e plina de ele... dar macar la fiecare rascruce, acest pamant are cate o icoana, o cruce. Sa ne oprim la rascruci si sa rostim- macar atunci cand ne-amintim- o rugaciune. Sa zugravim locul alegerilor cu un gand bun, simplu, curat si smerit. Un gand care sa-l implore pe Bunul sa ne trimita putinul discernamant de care avem nevoie. Totul pleaca de la intentia cu care facem, gandim si rostim cuvinte. Totul. Inteleg asta atat de tarziu... si uit atat de repede... E nevoie de atat de putin si tocmai acest putin nu indraznim sa-l gandim pentru ca ziua, clipa, momentul sa ne aduca putina pace, liniste, bucurie. Acum, cand pe fereastra danseaza o raza de soare, cand nucul se roaga, tacut, stiind ca-si traieste ultimele zile de viata de care a invatat tocmai acum sa se bucure. A stat atata timp posac, izolat si tacut, nu a dat roade, iar acum, stiind ca va fi taiat, s-a umplut curtea de nuci. Si nucul danseaza, stiind ca mai are cateva zile de trait in aceasta lume. Si e mai frumos ca oricand... Bunica sparge nuci, mama impacheteaza, caci urmeaza sa ne mutam... Si eu ma intreb prin cate tradari va mai trece, oare, sufletul meu, pana cand eu voi intelege ca omul se hraneste si cu Cuvantul lui Dumnezeu, nu numai cu paine. Prin cate tradari si lacrimi va mai trece sufletul meu?! Citesc, subliniez, scriu... si-mi dau seama ca nu inteleg nimic. Ma simt ca un copil tembel... care aude, vede, dar cumva ceva esential ii scapa mereu. Si mereu... si mereu... Pana intr-o zi. O noua zi. Si-n toata nerozia asta care aproape ca m-ar trage catre deznadejde, am ajuns sa ma bucur ca un copil pentru toate clipele in care reusesc sa prind- din aer- incurajarile, poeziile, gandurile bune, cantecele, fiintele care imi ies in cale. Nu stiu incotro s-o apuc, habar n-am ce-mi va aduce ziua de maine. Dar astazi e aici... astazi e bland, e insorit, astazi e o zi care danseaza in vant alaturi de atatea si atatea ganduri si intentii clare. Cand ochiul cel bolnav se vindeca, toti oamenii se transforma in ingeri. 

Curaj- draga inima!  

Curaj- draga nucule!

Curaj- draga omule!

celor care m-au trezit intr-o alta lume

 Am citit ieri intr-o carte de povesti ca cea mai puternica arma impotriva goblinilor sunt versurile, caci ei urasc poezia de orice fel, iar pe unele nu le pot suferi deloc. Se pare ca le displac atat de mult versurile pentru ca nu sunt in stare sa le compuna ei insisi. :) Imi amintesc, de cand am citit pasajul acesta, de multe momente in care le raspundeam celor care ma enervau, cu cate o poezie sau un vers... "Nu stii ca numa-n lacuri cu noroi pe fund cresc nuferi?!" sau "Din bube, mucegaiuri si noroi, iscat-am frumuseti si preturi noi" sau "Cand nu te vad, ce nu ti-as spune iar cand te vad vreau sa te-ascult..." sau "De dor de tine vad iarba inverzind" sau "Ea il privea pe Dumnezeu, eu il vedeam prin ochii ei si cerul devenise mai albastru"... Versuri, versuri, versuri de inspaimantat goblinii din adancul muntelui din inima, din suflet... Pentru ca "viata insasi este cheia inaltarii noastre", dupa cum spunea un drag frate.

"Nu frumosul, o nascocire omeneasca intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand ai reusit sa inchizi in cuvinte cateva clipe de viata adevarata, ai savarsit o opera mai pretioasa decat toate frazele din lume... " (Liviu Rebreanu)

„! şi acest cîntec este numai pentru tine
(şi este numai pentru bunătatea ta)
care din somnul morţii mă trezeai pe mine
cum maica mea din somnul morţii mă trezea,
care din somnul morţii mă trezeai pe mine
cum maica mea din somnul morţii mă trezea !

! tu-mi aminteai trezindu-mă că înviasem,
că înviasem şi că-n veci voi învia,
mă-nduioşai precum demult mă-nduioşasem
cînd maica mea deasupra mea îngenunchea,
mă-nduioşai precum demult mă-nduioşasem
cînd maica mea deasupra mea îngenunchea !

! tu-mi aminteai trezindu-mă că înviasem,
că înviasem şi că-n veci voi învia,
uitai să-mi spui că-n somn de tine-adînc uitasem,
uitasem tot ceea ce-n veci nu poţi uita,
uitai să-mi spui că-n somn de tine-adînc uitasem,
uitasem tot ceea ce-n veci nu poţi uita !”

Cezar Ivănescu, Rosarium (Legenda aurea)

intre mine si mine

pentru ca nu-mi pot imagina spatiul meu

fara aceste cuvinte

habar n-am de ce...

si nici viata 

fara aceste "cuceriri" ...

as vrea sa scriu un poem despre fluturii albi

care imi deslusesc potecile

dar inca nu, inca nu

nu e vremea potrivita

albe zapezile daca vin

sau tigrul in zapada, 

nametii pufului de papadie

yemayu cel mirat, alb si senin

lupii albi prin padurile copilariei

caii cei albi cu fruntea in stea

gandurile curate, fara de tina sau 

fara de tine

trandafirul alb- arta arcului

nisipul alb si padurea de clestar

ce-ar mai fi?!

poate gaura neagra

in care aflam iarasi si iarasi

ca totul e vis, un vis al visului

o fantezie

asta in cazul in care uitam

sa iubim.

"Behind the dreams of mastery

Love dies silently..."

Vreau sa raman un novice!

Am zis...! 

Nu ZIC! Ci: am zis!

Am ales si am zis! 

Amin.

Asa sa fie!

Sau mai bine sa fie cum vrea Dumnezeu

caci El e IUBIRE!

noi- 

licurici

astazi, tic-tracul

sa te iei de mana

ca un copil care a invatat dansul ploii

sa primesti cum poti judecata lumii

dar fata sa ti-o-ndrepti mereu catre sfantul soare

sa-ti faci minune dintr-o zi oarecare

minunea de a fi acolo unde cei mici iti graiesc:

- sa nu mai pleci, laula, niciodata!

cand eu stau cu gandul acolo unde

vazduhul, inpins spre straduinta zambetului stramb

inca imbie la sfada.

- sa nu mai pleci niciodata, 

spun ei.

si eu as vrea sa promit ca nu mai plec niciodata-

dar astazi simt ca, cel putin deocamdata

nu mai pot promite 

nimic.

astept un semn ca o incurajare.

- omule, gandesc

atat de schimbator esti

toamna, primavara, iarna

trec prin sufletul tau

cum ar trece un pescarus

printr-o zi oarecare.

atat de schimbator esti, omule

incat nici nu mai stiu

daca esti.

trec duhurile prin tine

cum trec obsesiile unui autor

printr-o carte impovarata

cum trec zgomotele sinelor de fier

printr-o gara insingurata.

macar de n-ai mai promite, nimic, niciodata-

macar daca-ai tacea si ti-ai asculta al inimii tainic indemn:

- fa-ti minune din noapte, din zi, din frica, din bucurie, din moarte

fa-ti minune si fa-ti rai din ceea ce ai, suflete al meu

asa graieste Gura de Aur a pamantului meu-

tese-ti o inseninata bucurie

dintr-o amintire amara

tese-ti un nou rasarit

dintr-un nou: bun gasit!

si poate ca intr-o buna zi

invata-vei si tu

sa vrei 

si sa fii.

nouale

sau sarpele

adusu-mi-au in dar

botezul batjocorii?!

sunt om-

si nimic din ce-i omenesc 

nu mi-e strain! 

dar ce mi-este astazi veacul

decat o clipa a vesniciei

de care s-a cutremurat

insasi dracul?

astazi 

tic-tacul nu-i al timpului-

e-al secundei-

al clipei-

al inimii.

viitorul prezentului trecut

septembrie-

frunze mute ce cad dintr-un nuc

ce stie de cand s-a nascut data la care 

fi-va cazut.

mai aproape de tine c-o spaima,

pamantule-

mai departe de tine c-o sfada,

cerule, visatorule-

mai departe de tine c-o neneascuta iubire, 

pamantule

mai aproape de tine c-o negraita durere vie,

omule.

pentru greselile ce le-am facut

am fost pusa iarasi cu fata catre zidul cel mut

oamenii si-au intors iarasi privirile

si doar in ochii curatiti de ale lacrimilor virtuti

pot sa-mi descopar, iata, si chipul

cel nestiut.

sa izolam nebunii-n care ni se oglindesc

viciile-

sa izolam nebunii care ne striga pe numele

de care n-avem habar-

sa izolam nebunii care ne scot la iveala mizeriile, 

chinurile-

sa respingem verdele, albastrul si mai ales

vindecarile.

ii iubim pe vindecatori, pe shamani

dar sa arate asa cum vrem noi-

poate mai obtinem de la ei ceva in plus-

poate reusim sa-i legam de patima noastra-

hahaha

ce mai vis nobil, 

fermecator!

sa-i infieram pe nebuni, ziceti voi

cei sanatosi.

sa le punem o eticheta in frunte

sa le acoperim steaua de pe cerul mintii plapande

sa le scuipam coroana de vita

ce le-a fost asezata

pe tample.

poate asa o sa dormim si noi mai bine!

poate asa mizeriile sufletesti sau tainele sufletului

vor sta bine ascunse

si nu le vor mai rosti in gura mare

nebunii!

ah! iubiri de-o viata, de-o clipa sau de-o secunda!

prieteni de-o viata care n-ati invatat sa rupeti in doua

painea primita

care va-ntoarceti acasa cu portofelul inca plin de bani

fara sa fi impartit, din inima, 

un ceai sau o tigara,

macar-

plecati de la mine, 

umbre bolnave  si otravite!

plecati din sufletul meu si din sufletele celor dragi -

plecati, voi, umbrelor, care primiti, dar n-ati invatat nici macar 

o cearta sa suportati

cum se cuvine!

plecati de la mine, cei care credeti care credeti ca a imparti 

din putinul sau multul pe care-l ai

te compromite.

cine in grija cui este?!

cand te indeamna cineva:

ai grija de ea!

inca n-ai inteles ce-ti spune:

ai grija de ea

ai grija de tine!

bolnavi suntem toti, va spun.

bolnavi cu sufletele putedre, 

mucegaite.

atata ca unii privim catre cerul albastru si catre iarba cea verde

cautand al vindecarilor aprig rost

iar altii scormonim mereu in acelasi egoism si aceeiasi mizerie

sperand sa-L mai fentam pe Dumnezeu

pret de un zlot.

pe drumul ce duce catre noi insine

singuri ne vom sfarsi,

fiecare-

singuri-

sau poate in bratele Dumnezeului mut

ce graieste copiilor Sai

viitorul 

prezentului 

trecut.