Holderlin- partea a treia

"ceea ce-i sfant ramane mereu sfant, chiar daca oamenii n-o apreciaza."

Talentul originar al lui Holderlin nu este filologic masurabil nici in sensul largimii, nici in cel al profunzimii: Holderlin este inainte de toate, o problema de intensitate; alaturi de Goethe, de Schiller, stiutorii si multilateralii, impetuosii si puternicii, el sta atat de modest si aparent slab, ca Francisc de Assisi, blandul sfant ignorant, alaturi de stalpii uriasi ai bisericii, alaturi de Toma d'Aquino, alaturi de mari arhitecti ai catedralei din Evul Mediu. Ca si Francisc, el nu era decat, afectiunea ingeresc de clara, decat extaticul simtamant fratern pentru element, dar si acea forta eminamente franciscana, forta blandetei si entuziasmului. Ca si Assisi, el devine artist fara mijlocirea artei, numai prin credinta evenghelica in lumea superioara, numai printr-un gest de daruire asemanator de eroic ca acela a tanarului Francisc pe piata targului din Assisi.

Niciodata in literatura germana, inainte sau dupa el, poezia nu a fost atat de inaripata, atat de ridicata deasupra pamantului. De aceea toate fapturile dintr-insa apar asa cum le vezi in vis, misterios liberate de forta lor de gravitatie, oarecum ca sufletele fiintarii lor. El nu coboara niciodata in pamantecul cotidian al vietii, ci se avanta in zbor intr-o lume mai inalta, care este adevarata sa patrie. El nu cunoaste realitatea, dar are o sfera proprie, a sa sonora lume de dincolo: "O, melodii deasupra mea, din infinit/ spre voi/ spre voi!" Mereu se sloboade ca o sageata din arcul intins, spre ceresc, spre invizibil. Ca un asemenea temperament e fatal sa fie mereu incordat, ba chiar intr-o stare primejdioasa de exaltare idealista, o dovedesc deja marturii din primele timpuri. Dar pentru Holderlin, acele "inspiratii nespuse, in care viata pamanteasca dispare si timpul nu mai exista, iar spiritul dezlantuit devine zeu"acele stari spasmodice ale iesirii din sine, sunt elemetul esential. Starea primitiva a oricarei productivitati este simtamantul crepuscular, fara bucurie si fara suferinta, al contemplarii launtrice, al visului meditativ: "Norocosul umbla/ in propria sa lume; in liniste zeiasca merge/ printre florile sale, si adierile/ se sfiesc pe fericit sa-l tulbure." El nu simte lumea inconjuratoare, numai din transul tasneste forta tainica a exaltarii: "Lui lumea-i tace si din el insusi naste/ In bucurie crescanda inspiratia/ Pana ce din noaptea incantarii creatoare/ Ca o scanteie tasneste gandul."

"De neuitat se abatu peste noi nesperatul geniu/ Zamislitor divin, incat simtirea noastra/ deveni muta, si ca lovit de trasnet/ trupul se cutremura."

Insiratia este iluminare venita de sus, flacara nascuta din fulger. "A fi una cu totul, aceasta e viata divinitatii, acesta e cerul omului."

Dar un asemenea popas in sfera de foc, privirea aceasta aruncata in sanul misterului lui Dumnezeu, participarea la ospatul nemuritorilor, este ingaduit numai in treacat muritorilor. Si, cunoscandu-si destinul, el il exprima:

" Numai cateodata suporta omul belsug divin
Si el plateste cu viata visul sau."

Holderlin se prabuseste in jos din starea poetica ca din inaltul cerului si ramane ranit, zdrobit. Trezirea sa din entuziasm e totdeauna un soi de moarte sufleteasca, cel prabusit percepe imediat viata reala- o vede mohorata si vulgara: "zeii mor cand moare inspiratia. Pan e mort cand moare Pshyche." Viata in stare de trezie nu merita a fi traita; in afara extazului, totul e fad si fara suflet."

De aceea, as numi melancolia lui Holderlin, nu o tulburare patologica a spiritului, ci un nespus simtamant de izolare, tristetea unui inger care si-a pierdut cerul, un dor jalnic dupa caminul nevazut. Fara extaz, dansul rataceste ca un mort prin lumea dezeificata. Poet al aurorei, el ramane mut in crepuscul.

Zeii ii pedepsesc pe acei care cuteaza sa se apropie de ei prea mult: ei zdrobesc trupul lor, le orbesc privirea si-l zvarle pe indrazneti in prapastia destinului. Dar in acelasi timp ei ii iubesc pe cutezatorii care le ies navalnic inainte, si le aseaza apoi numele, ca imagine pura, printre stelele lor eterne.

"Valul inimii nu s-ar inalta spumegand atat de frumos, si n-ar deveni spirit, daca batrana stanca moarta, destinul, nu i s-ar pune in cale."

Zeii nu-i ingaduie sa implineasca nimic in intregime. Dar ingaduie ca el insusi sa se-mplineasca.

"Stii tu dupa ce jelesti? Nu-i ceva care a raposat cu ani in urma, nu s-ar putea spune precis cand a fost, nici cand a plecat- dar a fost, este inca, se afla in tine. Ceea ce cauti e o epoca mai buna, o lume mai frumoasa. " Diotima catre Hyperion

"... si limpezi, ca pasnicele stele/ chipuri pure se ivesc din lungi indoieli."

"Ah, ne cunoastem prea putin/ caci un zeu carmuieste in noi."

"Precum ziua pe oameni cu lumina-i impresoara
Si cum lumina ce din culmi is are izvorul
Uneste fenomenele crepusculare
Asa e stiinta care patrunde adanc in spiritualitate."

din Stefan Zweig, "In lupta cu demonul"