Holderlin- partea a doua

"Astfel, Josul aspira spre Sus, Superiorul spre Inferior, spiritul spre viata si viata se inalta spre spirit:toate lucurile naturii nemuritoare sunt fara sens, atata timp cat nu-s recunoscute de muritori, atata timp cat nu-s iubite de pamanteni. Trandafirul devine cu adevarat trandafir abia atunci cand soarbe intr' insul o privire contemplatoare, crepusculul dvine splendoare abia cand se reflecteaza in retina unui ochiu muritor. Precum omul are nevoie de divinitate ca sa nu se stinga, la fel diviniatea are nevoie de om pentru a fi adevarata. De aceea ea isi creaza martori ai puterii sale, gura care s-o cante, pe poet care abia el o face cu adevarat dumnezeire:

"Si mut si singuratec ar fi
in intunerecul sau Tatal sfant
care totusi destule semne si fulgere
si puhoaie are in puterea sa,
ca tot atatea ganduri
Si nicaieri nu s-ar regasi cu adevarat printre cei vii
Daca pentru cantec, comunitatea n-ar avea o inima."

ARTA, aici dam de sanburele ideolodiei holderliniene, e o necesitate universala, ea nu e doar o creatiune inlauntrul Cosmosului, ci chemarea la viata a insusi Cosmosului. Zeii nu-l trimit din joaca pe poet in lume, ci din necesitate: ei au nevoie de el, de "mesagerul cuvantulu torential."

In ei, in poeti, curg amandoua, elementul superior si cel inferior, ei dezvolta dezacordul dualismului in armonia necesara, in totalitate, caci

"Gandurile spiritului unanim
Isi fac drum in sufletul poetului."

Astfel paseste, ales si blestemat in acelasi timp, intre singuratatea zeilor si singuratatea oamenilor, faptura aceasta a poetului, pamantesc creata si divin inzestrata, menita sa contemple divin divinitatea si s-o faca simtita de pamanteni sub forma de imagine pamanteasca. De la oameni vine poetul, de zei e cerut el: existenta sa e o misiune, el e treapta sonora pe care "ca pe oscara coboara cele divine."

Pentru ca se atinge de fortele elemetare, de fortele uriase, poetul e in vesnica primejdie: el e ca paratrasnetul, la care un singur varf ascutit prinde intr-insul descarcarea zvacnitoare a infinitului, caci el, mijlocitorul, "invaluit in cantec" trebuie doar "sa aduca pamantenilor focul ceresc". Cu un curaj admirabil el, singuratecul, paseste in fata fortelor primejdioase si potentialul sau atmosferic, incarcat cu tata concentrarea focului divin, e aproape ucigator de violent. Caci el nu trebuie nici sa inchida intr-insul flacara vie, proorocirea arzatoare, caci- "s-ar mistui/ si i-ar fi fatal lui insusi/ caci niciodata focul ceresc/ nu suporta captivitatea- nici sa spuie in intregime ceea ce nu trebuie spus: trecerea sub tacere ar fi un sacrilegiudin partea poetului, la fel ca destainuirea completa, revelarea totala prin cuvant. El trebuie sa caute vesnic printre oameni sublimul, eroicul si in acelasi timp sa suporte josnicia lor, fara ca din pricina aceasta sa-si piarda increderea in omenire- el trebuie sa-i glorifice pe zei si sa fie vestitorul maretiei lor, pe zeii care-l lasa pe dansul singur in mizeria sa pamanteasca. Dar atat vorbirea, cat si tacerea, devin obligatie sfanta pentru el: cei consacrati sunt marcati.

Noi poeti! a noastra-i datoria
cu capetele goale in vijeliile Domnului sa stam,
Raza Parintelui Etern, cu proprie mana
s'apucam, si poporului sa'ntindem
Cerescul dar, invesmantat in cantec.
Caci cu inima curata suntem, precum copiii,
Si mainile ne sunt nevinovate,
Raza Parintelui, curata raza, nu ne va arde
Si, deci adanc zguduita de suferinta zeiasca
Inima vesnica ramane totusi tare.- Holderlin

din Stefan Zweig, "In lupta cu demonul" (Der Kampf mit dem Damon)