O stea- ca un ochi deschis intr-o noapteplinadevise. Apoi inca una si inca una si inca una. Apoi zece, apoi nouazecisinoua, apoi osutaunsprezece, apoi mii, milioane. Apoi nesfarsite. Nesfarsitele stele... Apoi o stea-ochi cazu si se prabusi in bezna intunecimii. Un junghi in inima ca o reamintire. Oare acolo, pe locul in care cazuse, se deschise in burta pamantului, in adanc, un alt fel de ochi? Cine stie?!
Dincolo de piscul montan nu se mai auzea nimic. Stelele, ca niste pleoape minuscule, clipeau jucaus, de parca cineva din bezna aceea carunta ar fi avut, in aceasta noapte, chef de sotii, de glume. Inspre sud-est, un ochi fulgera din cand in cand- cateva ore bune. Un fel de Mordor... gandi. Povestile astea sunt peste tot si se repeta mereu. Sau eu sunt astazi doar un personaj dintr-o poveste si nu-mi reaminteste nimeni? Pacat ca nu am ochiul si mintea deschise in a le deslusi dincolo de aparente.
Dar aici, aici, fix in acest loc, o liniste cum rar intalnise in aceasta lume. Nici o frunza nu adia, nici un zgomot nu indraznea sa tulbure aceasta noapte de sanziene. Dar in afara de aceasta liniste- nimic! Nici urme de spiridusi, de pitici sau de zane!
- Or fi toate la mine in suflet... si ce pacat ca inca n-am invatat sa ma scufund mai adanc. Desi linistea asta as putea jura ca ascunde muuuult mai multe decat pot eu pricepe. Si-apoi, dintr-o data ii veni un chef nebun sa danseze. Acolo, singura in padure, cu cerul plin de stele deasupra, cu linistea asta care o impresura de pretutindeni. Parea ca ies din ea atatea si atatea ganduri-idei ce se desferecau sub forma unor varteje. Si incepu sa se invarta si singurul cantec care-i veni in gand in canta si-l canta pana la epuizare, intr-o bucurie nemarginita. Si inca o data si inca o data.
- N-am sa cant in noaptea asta decat cantecul care cere sa improspateze lumea, pamantul. Lumea asta minunata care a invatat sa se piteasca atat de bine. Lumea asta minunata, care se ascunde atat de bine, atat de bine se ascunde printre atatea si atatea iluzii si judecati de tot felul si multe aparente... Si pentru prima oara intelegea de ce e atat de important ca lumea asta minunata sa se ascunda atat de bine. Sa fie tainuita, cumva, sau descoperita doar de cei care au puterea de a transcede o alta lume, o lume acaparata de tristete si multa, multa suferinta. Si se gandi ca poate nici povestea asta n-ar trebui nicicand sa plece in lume. Offf, cate riscuri va trebui sa infrunte aceasta poveste, cate judecati, cate ineptii, cate absurditati. Dar trebuie trimisa in lume, si numai de dragul acelor copii mai mari sau mai mici care au ramas cu zambetul si bucuria in suflet, pastrand si ghimpele acela de imperfectiune, cat sa-i tina treji intr-un discernamant cat mai limpede cu putinta. Si-n plus, toti oamenii aceia frumosi pe care-i cunoscuse, fara de care astazi nici n-ar putea sa danseze, sa cante. Toti oamenii aceia care nu mai cred despre ei ca sunt buni si frumosi doar pentru ca au fost iar si iar pacaliti de iluzoriile umbre. Si daca n-ar fi cunoscut aceste umbre, n-ar zice nimic. Nimic n-ar zice! Dar pe unele le cunostea personal si chiar le strigase candva pe nume.
Si cat isi dorea ca in aceste zile oamenii aceia frumosi sa-si amineasca toate cantecele bucuriei si sa le dea incolo de sobrietati si de incalceli mentale si de analize. Si intelegea, in timp ce dansa, ca intr-o astfel de liniste n-ai cum sa te simti singur. Auzea, in liniste si cantecul lui si cantecul ei si cantecul lor... auzea fiecare cantec. Unul trist, unul impovarator, unul neinchipuit de plin de bucurie. Caci fiecare fiinta are cel putin un cantec de suflet. Dar majoritatea sufletelor au atat de multe si de contradictorii. Si numai din aceste contradicitii cate ar putea afla omul despre sine! Si-atunci n-ar mai judeca pe nimeni... Si continua sa danseze pana cand in cantecul ei se dizolvau toate celelalte cantece triste, pana cand culorile se amestecau si formau o nou-nascuta bucurie. Pana cand linistea noptii deveni mai atractiva. Atunci se opri din cantat si dansat si, cu o oarecare tristete, intelesese ca in noaptea aceasta nu va vedea sanziene. Stia, pur si simplu, ca ele nu se lasa vazute asa, cu una, cu doua. Si-n plus, cine era ea sa poata chema sanziene, ele sa i se arate si sa-i vorbeasca asa, pe limba lor iscusita de zane? Si cum de indraznise macar sa-si inchipuie ca ele vor veni si vor dansa fix acolo, unde le astepta ea si unde le pregatise tot felul de surprize?! Dar ce mai conta, cata vreme cantecul acesta invaluise lumea si maine fiecare zare de dincolo de acest munte va simti un strop in plus de bucurie?! Dar oare va fi asa sau nu va fi asa?! Se vor deschide oamenii catre acest gand al bucuriei sau nu se vor deschide?! Poate vor alege iar si iar sa se vaiete, sa-si planga de mila sau se inspaimante pentru ca lumea nu merge in directia in care cred ei c-ar fi cel mai bine! Si cum se vor impiedica iarasi si iarasi de mintea lor incetosata si ingusta. O, si cat de bine cunostea aceasta minte ingusta, caci iata, de ani de zile se crampona, la randul ei, de acesta naluca.
Si de ce, ma rog, sa nu fie cantecul ei mai puternic?! Uite asa se muta muntele din loc, cu un strop de credinta! Si daca credintei ii mai adaugi si putina iubire... Stia asta, stia, desigur ca stia. Dar mai stia si ca povestile astea n-ar trebui spuse si aruncate in lume. Ultima oara cand aruncase o poveste in lume, aproape ca povestea fusese sfasiata in bucati de gurile ... sssstttt!!! Nu spune, nu spune cuvantul acela. Adoarme-l la loc, nu-i da putere, nu-l rosti, nu-i spune pe nume. Si putin de tot se temea, cam cat sa-i arate povestii ca nu-i e tot una daca e primita sau respinsa de oamenii cei cu intentii bune dar cu putin cam multa ratiune si putin cam putina iubire. Oameni care uitau mereu (sau nu aflasera inca) cum ca mintea ar fi bine sa coboare in inima! Dar oare ea nu era mai tot timpul asa?! Si nu se bucura cand primea ajutor - fix atunci cand stia ca-l merita mai putin decat oricine?! Si atunci isi reaminti cata nevoie era in aceste vremuri ca povestile sa fie trimise iarasi si iarasi in lume...
Apoi linistea o invalui si pe nesimtite o inghiti o alt fel de lume. Cazu intr-un somn adanc, cand o ceata de fiinte translucide se apropiara tip-til de corpul ei cazut in iarba incalcita si grea:
- Pai, e toanta rau fata asta, zise una dinte fiinte.
- Pai de ce sa fie toanta?! se auzi o voce pitigaiata.
- Pai, cum sa astepti toata noaptea sa vezi sanziene, sanziana fiind?!
- Pai daca nu stie ca stie ce stie?!?
Cand se trezi, baga de seama ca purta pe cap o coronita inmiresmata de sanziene. Parca-si aminti ca-si impletise una, desi nu era foarte convinsa. In schimb, nu-si mai aminti nimic din ceea ce visase, decat ca cineva, o fiinta cam translucida, o numise toanta! Fain, fain de tot sa te numeasca cineva toanta fix in noaptea de sanziene! gandi. Dar nu se stie de ce, intreaga faptura ii era cuprinsa de o inexplicabila bucurie. Cum sa se bucure o fiinta ca a fost numita toanta fix in noaptea de Sanziene?! O mai fi ceva... sigur am mai primit eu vreo incurajare in vis, o taina ascunsa, ceva ce nu trebuie sa stiu. Fir-ar sa fie, iarasi m-a vrajit careva sa nu-mi mai amintesc ce visez! Si se tranti pe iarba si se cufunda din nou in lumea viselor, in vreme ce soarele rasari. Si in somnul acela adanc se trezi dintr-o data intr-o cu totul alta lume si parca era noapte acolo si stelele-i trageau cu ochiul si-n timp ce dansa si canta si se bucura cineva o prisese de mana... apoi inca o mana si inca o mana si inca o mana... zece... nouazecisinoua... osutaunsprezece... apoi mii, milioane... Apoi nesfarsite... Nesfarsitele stele... prinse in hore-cunune!
