 |
| hobbitului drag |
cordonul calaretilor suri despartind lumi
tu de-o parte
eu de cealalta
precum in cer
asa si pe pamant.
numai noaptea-
in adancul visatorului zbor
te vad plonjand prin zidul calaretilor suri si ma gandesc:
Doamne, de unde intr-un suflet mic
asa o indrazneala?!
- nebunie curata! sopteste vantul
si-n frematul lui, bucuria ca visatorul cel treaz
nicicand, pe-al drumulului dor,
nu se lasa intimidat
de-a umbrelor haita.
- nebunie curata!
ciripesc pasarile din nucul stufos.
si iata,
cand e pe cale sa ma tulbure marea ta indrazneala
aud o tacere ca un glas cunoscut:
- Nu te teme!
Ai uitat ca cerul se ia cu asalt
si ca doar cei indrazneti l-au induplecat?!
- am uitat!
de buna seama ca am uitat.
sau poate ca uneori e mai bine sa ai indoieli-
altfel la ce-ar mai fi aparut chipul sufletului meu tocmai acum
sa-mi reaminteasca- faptic-
acest amanunt?!
am uitat.
de buna seama ca am uitat.
sau poate ca aveam nevoie, dincolo de cuvinte si ganduri-
de-o fapta.
cu un gest delicat
chipul sufletului meu mi-a luat bratul strang
mi-a scris ceva acolo
ceva ce nu poate fi vazut decat in lumina solara.
apoi a zambit-
apoi s-a indepartat
rostind cu-o oarecare solemnitate
rugaciunea de seara.
atunci
m-am trezit
soarele era la zenit
si mana stranga mi se-naltase la orizontala
ca o aripa dreapta
de vara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu