cine rade la urma

pasind pe iluzionara prapastie a lumii

arhetipala fiinta isi cauta un raspuns

pierdut, gasit, regasit-

niciodata inteles 
indeajuns

vis al visului suntem

incalciti in prea multe iluzii-

gata sa ne inhatam, sa ne sfaramam, sa ne subjugam
pana la refuz.

as vrea sa fug;

dar unii spun ca nu te poti ascunde.

desi eu cred ca exista un loc-

un lacas secret unde te poti adaposti

de tot zumzetul, de toata flecareala desarta a unei lumi

atat de dragi si atat de obositoare

deopotriva.

eu cred-

asa m-am nascut.

A FI
 in locul secret si in mijlocul lumii, deopotriva-

o tacere, o odihna a sufletului meu de copil

pe care- de cand m-am nascut- am pierdut-o

si nu stiu cand am s-o mai regasesc

strain tie?!

sau strain lumii?!

n-am invatat Iubirea-

sunt inca mult prea departe de aceasta taina- 

si totusi, in cate o zi 
in care stau de vorba cu toate gandurile si indoielile

care colinda prin gradina vaz-duhului meu

uit de mine mereu si mereu-

si mereu-

razi! spun ei

trebuie sa razi!

viata e o joaca! e un vis! e un vis al visului si atat.

razi! regaseste-ti simtul umorului!

dar eu, vai mie!

cat de nebun trebuie sa fii sa vrei sa afli cum gandeste Dumnezeu.

e singurul sens pe care-l mai pot regasi

in aceasta ruina.

Dumnezeu rade, Dumnezeu canta, 

Dumnezeu danseaza-

asa spun ei, cei care spun ca L-au vazut
pe Dumnezeu.

numai eu nu stiu nimic

stiu ca nu stiu nimic.

si totusi, cred!

cineva a sters toate amintirile mele legate de El

si acum nu-L mai pot imagina

in schimb, incep sa-L simt cu lacrima din ochiul inrosit

cam cat sa se dezghete din mine sloiul de gheata-

bucurati-va- spun ei.

veselie- spun ei.

da, asa e, de buna seama.

dar cei ca mine nu-L pot afla

decat cu pretul unei lacrimi care a inteles 
ca nicicand n-a iubit.

si oricum

cine rade la urma, rade mai bine!

probabil va dura o viata intreaga acest dezghet

caci sunt un iceberg

de care se sfarma toate corabiile indraznete-

pana una alta

nu mai vreau sa-mi tradez melancolia-

e singurul adevar pe care mi-l mai amintesc despre mine

la aceasta ora tarzie din noapte.

am luat totul mult prea in serios

si maine am s-o iau de la capat-

ma voi indragosti pana in pragul nebuniei

caci masura mea e departe de a fi una echilibrata.

voi crede la fel de mult in oameni, 

indiferent de ceea ce aleg sa faca ei-

si daca intreaga lume s-ar prabusi in visul visului celui din urma

eu am sa-mi reamintesc iarasi de duiosia visului celui dintai-

si-am sa raman cu el aici, impreuna

eu si inca alti cativa nebuni;

cine indrazneste sa vina, sa vina, e primit-

desi- spun unii- e timpul cel de pe urma.

 De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare...

Tristetea mea aude nenascutii caini

pe nenascutii oameni cum ii latra...

pret de cateva zile, de cateva saptamani

am ascultat gandurile lumii-

ele nu mi-au spus nimic nou despre noi, despre mine-

aceleasi indoieli, aceleasi neputinte.

aceleasi infricosatoare spaime,
aceleasi nelamuriri-

aceleasi traume ale copilariei

ca poti fi ori prea mult ori prea putin-

si arareori esti indemnat

doar Sa Fii.

Eu sunt cel ce Sunt.

iata, prin aceaste vorbe

ai aflat ca tu esti moarte, omule.

Si acum, inspaimanta-te, tacere

inspaimanta-te si fugi si tu de mine 
pentru ca indraznesc sa-ti spun astazi cine sunt.

Moarte sunt. Si deocamdata
atat.

ai sa fugi si tu, nu-i asa?

cine ar sta locului auzind astfel de vorbe?

eu.

eu am sa stau locului-

am sa stau locului si poate am sa-mi aprind o tigara

sau poate n-am s-o aprind, cine stie?!

Dar poate ca as imbratisa un om gandind ca poate-i
cea de pe urma imbratisare.

Poate as da un telefon 
gandind ca-i ultimul glas pe care il aud.

am sa stau locului o vreme-

trebuie sa fii nebun sa stai locului, nu?!

sa nu alergi, sa nu ai nimic de demonstrat

nimic de castigat, nimic de pierdut.

Sa stai locului o vreme, pur si simplu-

sa stai locului.

astazi, acum, nu-mi mai doresc nimic altceva-

Sa cada, rogu-va, cortina!

Vreau sa-mi sterg masca asta cat mai curand

sa-mi las parul lung, cat mai lung

si sa-l impart apoi zarilor, in vantș

nu-mi mai soptiti nimic-

nu-mi mai amintiti nimic-

nu-mi mai tot dictati unde este si unde nu este
destinul meu.

maine oricum habar n-avem unde vom fi

daca vom fi, daca vom fi.

Dar acum, in aceasta clipa

cand pentru toti viata pare ca merge inainte la fel de firesc,
de natural, de sublim

ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat

ca si cand totul ar fi

ce-ar fi daca-ar fi

in aceasta clipa

am si eu o rugaminte:

ce-ar fi daca-ar fi tacere?

cum ar fi?

ar putea avea tacerea chipul lui

daca-ar fi ce ar fi?!

va rog din suflet-

pret de o secunda sa tacem cu totii

intreg pamantul sa taca pret de o secunda;

sa-L auzim pe Dumnezeu cum respira adanc

sa-I odihnim si Lui mintea

pret de o secunda!

va rog din inima, pret de o secunda

sa tacem, va rog
si atat.