astfel zise mititica...

 In dorinta de a ne raspunde daca ne aflam in adevar sau in eroare, avem mereu tendinta de a ne eticheta fie de-o parte, fie de alta, si de a declara, prin prisma propriei oglindiri, ca si cel din fata noastra s-ar situa fie doar in adevar fie doar in eroare. Uitam adesea tocmai de importanta de a o cunoaste pe una prin prisma celeilalte. Uitam adesea ca omul e puntea de legatura dintre adancul pamantului si inaltul cerului. Uitam adesea ca omul e tocmai campul de lupta. Avem mereu tendinta de a ne proiecta propriile etichete si neputinte asupra celorlalti si astfel a-i determina sa se priveasca prin prisma trairilor noastre. Cel mai adesea- invinsi. Uneori- luptatori. Arareori- posibili invingatori.

Ieri am observat trei pasari topaind inspre mine, sprintene, vesele , vioaie. Topaiau pe pamant. Si am privit-o si pe a patra, care, in solitudinea ei s-a asezat la o oarecare inaltime, mult deasupra pamantului, cercetandu-le de acolo, de sus, pe toate. Nu era nici sprintena, nici vesela, nici vioaie. Era un fel de observator. Pasarile saltau in jurul ei, incercau sa o traga cu de-a sila intr-un fel de topaiala, in bucurie dar ea nu vroia nicicum sa se desprinda din starea ei de observator. Statea acolo, cocotata pe gardul acela de sub nuc si privea in jur. Si privea altfel. Privea nu stiu cum. Privea ca si cum le pricepea pe toate cu mintea si inima ei de pasare. Sau poate se impacase cu gandul ca toate sunt o taina. Habar n-am ce era in mintea ei de pasare, dar imi parea a fi o pasare inteleapta. Si tacea pasarea asta, a patra, tacea si nu ciripea, si nu facea niciun fel de zgomot. Tacea si observa. Si orice fel de zgomot se departa de la ea. Pentru ca ea nu era, pur si simplu, dispusa sa primeasca cu fiinta ei niciun fel de zgomot. Si pesemne astfel intelegea ce intelesese candva si poetul lacrimilor din Lancram.

Cand am privit cele trei pasari, sufletul mi s-a umplut de multa bucurie si de amintirea pierduta a copilariei. Sufletul salta, tresarea, topaia. Cand am privit pasarea aceea singuratica, linistita foarte, a coborat in inima mea un soi de duiosie, o caldura sufleteasca, apoi niste lacrimi dulci si fierbinti mi-au curatit ochii si fata. Am inteles, intr-o secunda, care e pretul cunoasterii. Am inteles ca el nu poate fi inteles. El poate fi doar experimentat. Trait. 

Apoi m-am gandit iar si iar la Floarea cea Albastra. Totul e la trecut in poezia aceea: si reprosurile si bucuria. Mai putin revelatia poetului. Mai putin invitatia: hai! Semn ca invitatia inimii catre sufletul insetat de cunoastere al poetului e mereu prezenta, e acum, e aici. Interesant, dar revelatia poetului vine o data cu pierderea iubirii: 

"Inca-o gura si dispare... Ca un stalp eu stam in luna!
Ce frumoasa! Ce nebuna e albastra-mi, dulce floare!

Oare gura sa fie un sarut sau o chemare? Oare n-ar putea fi amandoua?!

Si iata si revelatia alegerii: impietrirea. 
Da, sufletul isi intelege greseala. Si intelege si ce a respins: 

"Astfel zise mititica, dulce netezindu-mi parul.  
Ah! ea spuse adevarul. Eu am ras, n-am zis nimica."

Ce ramane? Ramane o concluzie. Si poate ca daca am stii ce sa facem cu acesta tristete, a inocentei pierdute, de-abia de-aici ar incepe adevarata munca in gradina inimii fiecaruia... Cine stie?!

"Si te-ai dus, dulce minune
Si-a murit iubirea noastra
Floare albastra! Floare albastra!
Totusi, este trist in lume!"

Nu-i judecati pe oameni nici pentru bucuriile lor mai mari sau mai mici, nici pentru impietrirea sufleteasca. Caci nici unii dintre cei ce judecam nu cunoastem momentul in care Dumnezeu se gandeste sa-i trimita omului pe care-l judecam- revelatia clipei. Si pesemne ca revelatia n-ar fi venit niciodata, daca n-ar fi existat inainte o necesara alegere, numita de unii - greseala...



Atentie mare si la timpul viitor. 
Ca nu zice degeaba ce zice, cum nimic nu e degeaba in poezia fratelui Eminescu.