care a fost, fi-va si este

poem dedicat spiridusului Speelee

capatul unui fir de aur l-am prins

tinandu-ma de el am pornit pe carare

dar apoi, din neant, o voce severa astfel mi-a soptit:

- poate ca ne-am incalcit, suflete!

poate ca demult, candva, cineva- si-a tradat propriul suflet

si poate va dura o vesnicie aceasta dez-legare!

poate ca intalnindu-se pe drum cu a sa jumatate

va deslusi sufletul ca acea jumatate candva, si ea

pe sine insasi s-a tradat
intr-o negandita visare.

mieii plangeau in noapte, plangeau

ca si cand stiau de la nastere gustul amar-

am luat lacrima, am dus-o la gura-

gura amutise de spaima unui gand turbat!

am luat lacrima, am incercat sa mi-o pun pe tampla cununa

dar tampla mi-a trezit creierul 

si din el, amintirea a sangerat 

si-a tot sangerat

pe fir daca-as merge, 

pe fir inapoi daca-as merge

as innebuni de durere, de spaima, de dor-

- nu privi inapoi! a spus atunci daimonul meu

inapoi viata nu este!

inapoi e doar plansul, deznadajduitul de miel

inapoi e mereu o straina poveste.

inapoi e pestera umbrelor-

inainte e cararea cununilor.

nu te inspaimanta, mi-a spus daimonul meu!

ai sa vezi, inainte e o vestire de veste.

ce e acest altceva, am intreabat eu?!

ce e acest altceva?

dar tu cine esti? - a intrebat daimonul meu.

cine esti tu, care nu-mi dai pace sa dorm?!

eu sunt fata care l-a visat nascandu-se pe Nichita- i-am spus eu.

Eu sunt nebuna din viitor

care l-a visat- nascandu-se- pe Nichita.

Bine, fie, atunci am sa-ti raspund, a zis daimonul meu

am sa-ti raspund pentru ca iti asumi nebunia fiintei care si-a gasit rostul:

torsul fuiorului descalcirii incalcirilor timpului.

ce e aceea sinceritatea fiintei, l-am intrebat?

n-am stiut niciodata...

ce e aceea sinceritatea fiintei?!?

cand unu plus unu egal unu

cand unu plus unu egal trei

cand unu plus unu nu e niciodata doi

aceea e sinceritatea fiintei! mi-a spus

si acum, du-te!

imbratiseaza-ti fratii si bucura-te cat mai e timpul bucuriei!

bucura-te cat mai e timpul bucuriei.

mai mult nu mi-e ingaduit sa-ti spun.

si a plecat ingandurat daimonul meu

si am murit de dorul lui-

si-am inviat de dorul lui-

si el o vreme nu mi-a mai raspuns.

si m-am facut mica, din ce in ce mai mica- 

si el s-a facut tot mai mare

pana cand l-a rapus dorul de propria visare-

si m-a ranascut iarasi din dorul lui.

cine esti tu? m-a intrebat el.

sunt eu, Nichita- 

care i-am scris Laurei un poem de poveste!

i-am raspuns.

si-a plecat confuz daimonul meu

pe cand eu zambeam fericita de nebunia visului meu.

care a fost, fi-va si este.