cand "all the world is green"

Cantecul asta e curata alchimie...

Ocean avem, conjunctie avem, barbati-pacalici avem (adica tricksteri), argint avem (daca avem o luna),  cer (albastru) avem, avem si oglinzile, avem si putrefactia, avem si re-nasterea, o avem si pe Regina si aurul cel verde il avem! Frumos cand ti se descopera alchimia sufletului printr-un cantec. Dar nu numai... 

aurul verde- veriditas - ne arata ca telul alchimistilor e producerea unui aurum non vulgi (a unui aur care nu e cel comun), aurul filosofic. Cu alte cuvinte, vorbim despre valorile spirituale si problema transformarii psihice. 

Desigur, nu intamplator am citit de curand intr-un articol ca maica Siluana le recomanda tinerilor sa-l citeasca pe JUNG! M-am bucurat nespus sa aud asta. M-am bucurat cu toata fiinta!!! 

"pretend that you owe me nothing" ... frumos asa cum zice cantecul...

Si daca: the question begs the answer, atunci, intr-o zi ca aceasta as indrazni sa zic ca  suntem datori mai ales cu iertarea si cu Iubirea.

Si parca cu totul altfel il inteleg astazi pe Blaga:

"Tata, te iert ca-n adanc, 
m-ai semnat intre brazdele lumii."

SUNT PRINTRE OAMENI UN OM BINECUVANTAT!

despre trairile colective

"Caci asta neglijeaza omul in majoritatea cazurilor. El lasa imaginile sa iasa la iveala, este uimit eventual de ele- si la aceasta ramane. Nu-si da silinta nici macar sa le inteleaga, darmite sa traga din ele consecinte etice. In acest fel, el invoca efectele negative ale inconstientului.
Si cel ce pricepe imaginile intr-o oarecare masura, dar se multumeste cu atat, comite o greseala fatala. Caci cine nu-si priveste stiinta ca pe o obligatie morala cade victima principiului puterii. De aici pot rezulta efecte nimicitoare care nu-i distrug doar pe altii, ci chiar si pe cel care stie. Imaginile inconstientului ii impun omului o grea responsabilitate. Neintelegerea lor, precum si lipsa indatoririi morale priveaza existenta de totalitatea, de plenitudinea ei si confera multor vieti individuale caracterul neplacut al fragmentaritatii."

"Purtam in mine si cu mine ganduri despre care nu puteam vorbi cu nimeni; n-ar fi fost decat gresit intelese. Am resimtit cat se poate de acut contradictia dintre lumea exterioara si cea interioara. Interactiunea dintre cele doua lumi, despre care astazi am cunostinta, inca n-o puteam sesiza atunci. Vedeam doar o opozitie de neimpacat intre interior si exterior. 
Mi-am dat insa de la inceput seama ca as gasi contactul cu lumea de afara si cu oamenii numai daca m-as stradui intens sa arat in ce fel continuturile psihice sunt reale, si anume nu numai ca trairi personale ale mele, ci ca trairi colective, care se pot repeta si la alti oameni. Am facut totul pentru a-i invata pe cei din apropierea mea un nou mod de a vedea lucrurile. Stiam ca as fi fost condamnat la o izolare absoluta daca nu izbuteam."

C. G. JUNG, Amintiri, vise, reflectii

spiritul nu traieste insa in notiuni, ci in fapte si realitati

"Printre pacientii asa-zisi nevrotici din ziua de azi, nu sunt putini la numar cei care pe vremuri nu ar fi ajuns nevrotici, adica in conflict cu ei insisi. Daca ar fi trait intr-un timp si intr-un mediu in care omul era inca legat prin mit de lumea stramosilor si, astfel, de natura traita si nu doar vazuta din exterior, atunci ar fi fost crutati de dezbinarea cu propria lor persoana. Este vorba despre oameni care nu suporta pierderea mitului, nu gasesc drumul spre o lume pur exterioara, adica spre imaginea despre lume furnizata de stiintele naturii, si nici nu sunt satisfacuti de jocul cu cuvintele- joc intelectual al fanteziei care nu are catusi de putin a face cu intelepciunea.

Aceste victime ale sciziunii sufletesti a vremii noastre sunt niste simpli nevrotici facultativi, care scapa de aparentul element patologic de indata ce dispare golul care se cascase intre eu si inconstient. Cine a trait adanc aceasta scindare fata de propria fiinta este si cel mai in masura sa dobandeasca o intelegere mai buna a proceselor psihice inconstiente si sa evite primejdia aceea tipica ce-l ameninta pe psiholog, cea a inflatiei.

Cine nu cunoaste din proprie experienta efectul numinos al arhetipurilor va scapa cu greu de acest efect negativ, daca este confruntat cu el in praxi. El va supraaprecia sau va subaprecia, intrucat poseda acum doar o notiune intelectuala, nu insa si o masura empirica. Aici incep- nu numai pentru medic- acele cai gresite ingrijoratoare, dintre care prima este incercarea de a domina totul prin intelect. El serveste scopului tainic de a se sustrage efectului arhetipal si astfel adevaratei experiente in favoarea unei lumi conceptuale artificiale, aparent sigure, dar numai bidimensionale, care ar dori sa acopere cu niste notiuni asa-zis clare realitatea vietii. Deplasarea catre conceptual ii ia experientei substanta si o confera unui simplu nume, care de acum incolo este pus in locul realitatii. Nimeni nu se simte indatorat fata de un concept, si tocmai acesta este avantajul cautat, care promite protectie contra experientei. Spiritul nu traieste insa in notiuni, ci in fapte si realitati. Nimic nu se obtine doar prin cuvinte si totusi acest procedeu este repetat la infinit. 

Dintre pacientii cei mai dificili si mai nerecunoscatori fac de aceea parte, dupa experienta mea, pe langa mincinosii obisnuiti, pretinsii intelectuali; caci la ei mana dreapta nu stie ce face stanga. Ei cultiva o psihologie a compatiments. Cu un intelect care nu este controlat prin niciun sentiment se poate solutiona orice- si totusi, se instaleaza nevroza. 

Intalnirea cu analizatii mei si confruntarea cu fenomenul psihic, pe care ei si pacientii mei mi i-au prezentat intr-o succesiune inepuizabila de imagini, m-au invatat infinit de multe lucruri, nu doar, de exemplu, o serie de date stiintifice, ci mai ales sa dobandesc o intelegere a propriei fiinte- si asta nu in ultimul rand din greseli si infrangeri. (...)

Conversatiile cele mai frumoase si incarcate de semnificatii si de consecinte pe care le-am purtat in viata mea sunt anonime. "

Carl Gustav Jung- Amintiri, Vise, Reflectii

inflatie. Extindere a personalitatii dincolo de limitele individuale, prin indentificarea cu un arhetip sau, in cazurile patologice, cu o figura istorica sau religioasa. Actioneaza in cazurile normale ca un fel de infumurare, de exagerare a importantei personale, si este compensata de regula prin sentimente corespunzatoare de inferioritate

nevroza. stare de dezbinare cu sine insusi, pricinuita de contradictia dintre necesitatile instinctuale si cerintele civilizatiei, dintre nemultumirile infantile si vointa de adaptare, dintre obligatiile colective si cele individuale. Nevroza este un semnal de oprire ianintea unui drum gresit si un strigat de avertisment care sa incite la procesul personal de vindecare.

numinosum. Concept al lui Rudolph Otto (Sacrul) pentru ceea ce este inexprimabil, tainic, inspaimantator, cu totul altfel, insusire harazita divinitatii si nemijlocit experimentabila.

mireasma unei impliniri

- De ce m-ai privit?
 - Durerea e puternica, dar ochii prietenosi sunt mai puternici."

Exista oameni cu chipuri de copii, in a caror privire sufletul ti se odihneste.
Sunt putini. Nu stiu daca prin ei se manifesta puterile angelice... Stiu doar ca apar de obicei in momentele in care te opresti din a-ti face singur dreptate atunci cand esti agresat sau nedreptatit. Pe profilul lor nu va aparea niciodata o poza care sa le ateste harul acesta nepretuit. Chipul acesta al lor nu se lasa prea usor descoperit si de cele mai multe ori vor trece neobservati printre oameni. Caci ei stralucesc tocmai printr-o anume simplitate care imbraca, de obicei, chipul unui om obisnuit. Numai arareori, in momente binecuvantate, adevaratul lor chip iti va fi descoperit. Ingaduit. Si da, doar acelora care nu se lasa pacaliti de tot felul de stradanii. Caci multi se vor forta sa capete acest har si vor incerca, prin diverse eforturi, sa ne convinga ca l-au si dobandit. Insa harul acesta nu poate fi fortat dintr-un singur motiv: e cel mai sincer si mai curat si mai firesc mod de a fi. E blandetea care ti se daruieste mai ales atunci cand esti convins ca n-o meriti.

In prezenta acestor oameni ritmul inimii bate altfel, amintindu-ti mereu cine esti dar si cine ai putea sa fii. Iar tacerile... tacerile lor sunt cele mai tainice lamuriri.
Cand se departeaza, simti un gol nesfarsit in adancul de suflet.
Dar golul acesta, golul acesta... pastreaza mireasma unei impliniri.
Fericiti cei care i-au intalnit.

Daca crezi cumva ca postarea asta este despre tine... desigur...
Nu ai inteles mai nimic... :)

Fericirile Cuviosului Paisie Aghioritul

1) Fericiti sunt cei care au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii si traiesc departe de lume si aproape de Dumnezeu împartasindu-se de bucurii paradisiace înca de pe pamânt.

2) Fericiti sunt cei care au izbutit sa traiasca ascunsi si dobândind virtuti mari, n-au dobândit nici macar o faima mica.

3) Fericiti sunt cei care au izbutit sa faca pe nebunii pentru Hristos pazindu-si în felul acesta bogatia lor duhovniceasca.

4) Fericiti sunt cei care nu propovaduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o traiesc si o propovaduiesc prin tacerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi tradeaza.

5) Fericiti sunt cei care se bucura când sunt clevetiti pe nedrept, iar nu atunci când sunt laudati pe drept pentru viata lor virtuoasa. Acesta este semnul sfinteniei si nu nevointa seaca a faptelor trupesti si numarul mare al nevointelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie si cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creeaza numai simtaminte false.

6) Fericiti sunt cei care prefera sa fie nedreptatiti decât sa nedreptateasca si primesc netulburati si în tacere nedreptatile, aratând cu fapta ca ei cred “întru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” si de Acesta asteapta sa fie îndreptatiti iar nu de oameni, în felul acesta izbavindu-se de desertaciune.

7) Fericiti sunt cei care fie s-au nascut betegi, fie s-au facut din neatentia lor, dar nu murmura, ci slavesc pe Dumnezeu. Acestia vor avea locul cel mai bun în rai împreuna cu marturisitorii si mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos si-au dat mâinile si picioarele lor spre taiere, iar acum, în rai, neîncetat saruta cu evlavie picioarele si mâinile lui Hristos.

8.) Fericiti sunt cei care s-au nascut urâti si sunt dispretuiti aici, pe pamânt, deoarece acestora, daca slavesc pe Dumnezeu si nu cârtesc, li se pastreaza locul cel mai frumos din rai.

9) Fericite sunt vaduvele care au purtat haine negre în aceasta viata, fie si fara voie si au trait o viata duhovniceasca alba slavind pe Dumnezeu fara sa murmure, iar nu cele care poarta haine pestrite si duc o viata pestrita.

10) Fericiti si de trei ori fericiti sunt orfanii care au fost lipsiti de afectiunea parintilor lor, deoarece unii ca acestia au izbutit sa-si faca pe Dumnezeu tata înca din aceasta viata, având în acelasi timp depusa în casieria lui Dumnezeu afectiunea parintilor lor, de care s-au lipsit si care creste cu dobânda.

11) Fericiti sunt parintii care nu folosesc cuvântul “nu” pentru copiii lor, ci îi înfrâneaza de la rau prin viata lor sfânta, pe care copiii o imita si, bucurosi, urmeaza lui Hristos cu noblete duhovniceasca.

12) Fericiti sunt copiii care s-au nascut sfinti “din pântecele maicii lor”, dar mai fericiti sunt aceia care s-au nascut cu tot felul de patimi mostenite, însa s-au nevoit cu sudori si le-au dezradacinat dobândind împaratia lui Dumnezeu “întru sudoarea fetii” lor.

13) Fericiti sunt copiii care de mici au trait într-un mediu duhovnicesc si astfel, fara osteneala, au sporit în viata cea duhovniceasca. Dar de trei ori mai fericiti sunt copiii cei nedreptatiti care nu au fost ajutati deloc, ci dimpotriva, au fost îmbrânciti spre rau, dar care, îndata ce au auzit de Hristos, au tresaltat în inima lor si întorcându-se cu 180 de grade, si-au înaripat sufletul iesind din sfera de atractie a pamântului si miscându-se în orbita duhovniceasca.

14) Mirenii îi numesc norocosi pe astronautii care se misca în spatiu, câteodata în jurul lunii, alteori pe luna. Însa mai fericiti sunt nematerialnicii lui Hristos, zburatorii prin rai, care urca la Dumnezeu si adeseori umbla prin rai, în adevarata lor locuinta, cu mijlocul cel mai rapid si fara mult combustibil, ci doar cu un posmag.

15) Fericiti sunt cei care slavesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi lumineaza si îi ajuta sa mearga noaptea, însa mai fericiti sunt cei care au priceput ca nici lumina lunii nu este a lunii si nici lumina lor duhovniceasca nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Caci zidirile, fie ca lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conserva, daca însa nu vor cadea razele soarelui peste ele, nu este cu putinta sa luceasca.

16) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care traiesc în palate de cristal si au toate înlesnirile, însa mai fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata lor si s-au eliberat de lantul acestei evolutii lumesti a multor înlesniri (de fapt a multor greutati) si astfel s-au slobozit de nelinistea înfricosatoare a epocii noastre.

17) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care pot sa dobândeasca bunatatile lumii. Dar mai fericiti sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos si se lipsesc de orice mângâiere omeneasca aflându-se astfel langa Hristos zi si noapte în mângâierea Sa dumnezeiasca, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: “Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multa si nu încape în inima mea cea mica”.

18) Mirenii îi numesc norocosi pe cei care au functiile cele mai înalte si casele cele mai mari, deoarece acestia au toate înlesnirile si duc o viata tihnita. Dar mai fericiti sunt cei care au numai un cuib în care se adapostesc si putina hrana si îmbracaminte, dupa cum spune dumnezeiescul Pavel. În felul acesta ei au izbutit sa se înstraineze de lumea cea desarta folosind pamântul doar ca reazem picioarelor lor, ca niste fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lânga Dumnezeu, Bunul lor Parinte.

19) Norocosi sunt cei care devin generali si ministri, dar si cei care devin si pentru câteva ore, atunci când se îmbata si se bucura pentru aceasta. Dar mai fericiti sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat si au izbutit prin Duhul Sfânt sa devina îngeri pamântesti. Unii ca acestia au aflat caneaua paradisiaca prin care beau si se îmbata mereu de vinul paradisiac.

20) Fericiti cei care s-au nascut nebuni, caci vor fi judecati ca nebuni si astfel vor intra în rai fara pasaport. Dar mai fericiti si de trei ori fericiti sunt cei foarte învatati, care o fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos si îsi bat joc de toata desertaciunea lumii. Aceasta nebunie pentru Hristos pretuieste mai mult decât toata stiinta si întelepciunea înteleptilor întregii lumi.

din “Epistole” , Cuviosul Paisie Aghioritul

omuLUI

aud gandurile 
cum se izbesc de mine
unul dintr-o parte, unul din alta
uite unul ascuns dupa perdeaua copilariei
pentru ce nu te arati?- il intreb
ar fi fost de preferat sa nu stii ca te privesc- 
zice.

si totusi, uite-
noaptea visez gandul care nu vrea sa stie ca stiu de el.
sta ascuns, ma pandeste, imi urmareste fiecare paloare
pentru ce nu te arati? - il intreb
inteleg ca nu vrei sa stiu de tine dar pricepe si tu
din nu stiu care pricini, noaptea te vad in visele mele 
cum stai ascuns dupa perdele 
si ma privesti.

poate ca iti zambesc si atat- zice-
nu intelegi nimic din ce ti se-ntampla
habar n-ai cine esti

e-adevarat.
desi aud valuri de ganduri care se izbesc de tarmuri de tample
desi aud ganduri care pana spre nestiut ma urmaresc, ma scufunda
unul, unul anume fuge mereu
zboara prin porti ferecate, numai de el cunoscute
el, cel care are cheia spre taina de astazi a sufletului meu
fuge ca un copil gingas, curat, sfios si senin, asa fuge
numai el stie unde anume se naste, se-duce, straluce' 

i-am pierdut urma, i-am pierdut pasul
de-abia daca-mi mai amintesc noaptea in care mi-a inviat glasul
noaptea in care si-a inchis ochii sa nu ma vada cum plec-
nici nu cred ca-si mai aduce aminte
insa mi-a lasat o pana alba pe umarul drept
hop! tusti! tai- tai! 
(iar acum nu mai e de gasit nicaieri-)
am avut ora, am avut secunda, am avut timpul, 
am avut clipa, am avut ceasul-
 nu eu, noi- eu si cu celalalt mine

fiindca nu poti fugi de ceea ce esti
nu-ti mai ramane decat sa te impaci cu asta in momentul in care
ziua e mult mai luuuunga decat noaptea

te dai de ceasul mortii sa te-ntalnesti
cu stangacii, cu surasuri, cu cearcane, cu plimbari nocturne, 
cu atingeri plapande, curate, inspaimantator de firesti
cum ar veni: cu .tot ceea ce esti.
si cand se ivesc ocazii maiastre iti iei, razand, talpasita si pleci.
tie nu ti-e dor de o moarte 
care sa te invie ?


arunca-te in marea din tine
scufunda-te, gaseste-ma, pandeste-ma, asculta-te, 
cuprinde-ma, ia-ma in brate, lupta-te, impaca-te, 
iubeste-te, iubeste-ma, iubeste-ne
si afla odata cine ESTI
omule-
hoinarule
lunarule
fugarule
tradatorule
tematorule
lasule

blandule
bunule
curajosule
statornicule
luminatorule
solarule 
neschimbatorule

cel ce esti

tot mereu

Pur si simplu ii iubesc pe toti cei care m-au indrumat spre aceasta carte, desi i-am uitat pe toti, afara de unu. Acest unu, cu care am povestit despre vise, despre copii, despre amintirile lor care sunt probabil si ale noastre. Apoi i-am recomandat o carte pe care eu o incepusem candva, dar ma oprisem dupa primele pagini, pentru ca am simtit ca nu venise timpul. Si, privindu-l mai atent intr-o noapte, am inteles ca numai eu sunt capabila de asa ceva... numai eu am mai reactionat asa in anumite momente. Nici nu credeam ca mai exista cineva pe lumea asta care sa reactioneze exact asa... Si mi-a venit brusc gandul ca iar am stat fata in fata cu mine, desi, iata, e probabil prima oglinda care imi arata- pe langa stangacii si neputinte- si partile cele blande si senine din mine. Si-atunci mi-a venit in minte gandul ca mi-am recomandat aceasta carte... chiar mie.

"Mi-am batut capul tot intrebandu-ma prin ce mi-am  putut atrage astfel de calomnii. In urma unor investigatii prudente, am aflat ca eram privit cu neincredere, deoarece faceam adesea remarci sau aluzii cu privire la lucruri pe care nici n-aveam cum sa le stiu, pe care nici nu le faceam la scoala. Aceste constatari surpinzatoare mi-au aratat ca de fapt toate problemele arzatoare nu tineau de viata cotidiana, ci, asemenea primului meu secret, de lumea lui Dumnezeu, despre care era mai cuminte sa se taca.

M-am ferit de atunci incolo sa mentionez aceste subiecte ezoterice in prezenta colegilor mei, iar printre adulti nu stiam pe nici unul cu care as putea discuta , fara a trebui sa ma tem ca voi fi considerat un laudaros si un impostor. Ce mi se parea cel mai penibil aici era impiedicarea si paralizarea incercarilor mele de a depasi in mine separarea dintre cele doua lumi. Tot mereu se iveau intamplari care ma scoteau din existenta mea obisnuita, cotidiana si ma impingeau in lumea lui Dumnezeu, cea infinita."

C. G. Jung, Amintiri, vise, reflectii

lumea cea tainica

"Exista o siguranta interioara pe care eu nu mi-am putut-o dovedi niciodata, dar care mi-era dovedita. Nu eu aveam siguranta, ci ea ma avea pe mine, adesea in pofida oricarei convingeri contrarii. Nimeni nu mi-a putut lua certitudinea ca eram pus aici ca sa fac ce vrea Dumnezeu si nu ce vreau eu. Asta imi dadea deseori impresia ca eram, in toate situatiile cruciale, nu cu oamenii, ci singur cu Dumnezeu. Intotdeauna cand eram acolo unde nu mai eram singur, ma aflam in afara timpului. Eram al veacurilor si Acela care dadea atunci raspuns era Cel care fusese deja dintotdeauna acolo si care va fi mereu acolo. Discutiile cu acel "Altul" erau trairile mele cele mai profunde: pe de o parte, lupta sangeroasa, pe de alta, incantare suprema.

Despre toate acestea n-am putut vorbi bineinteles, cu nimeni. (...) Si astfel, am ramas singur cu gandurile mele. Asa ma si simteam cel mai bine, de fapt. M-am jucat singur, doar pentru mine, m-am plimbat singur, am visat cu ochii deschisi si mi-am format o lume tainica, numai si numai pentru mine."

C. G. Jung, Amintiri, vise, reflectii



"Exista o carte pentru  fiecare moment de cumpana in existenta fiecaruia dintre noi. 
Nefericit cel care nu gaseste cartea potrivita la momentul potrivit." - Adrian Pintea

despre curaj si miracolul indurarii, al harului, care vindeca tot si face totul comprehensibil

Si pana la urma, ajungem mereu si mereu la:

„ Cunoaste-te pe tine insuti si vei cunoaste intregul Univers, 
cu energiile si fortele sale ascunse”

"Dumnezeu stie ca nu mai pot rezista mult si nu ma ajuta, desi sunt pe cale de a fi silit sa comit pacatul care nu se iarta. Prin atotputernicia Sa, mi-ar putea inlatura usor aceasta constrangere. Dar n-o face. Oare vrea sa-mi puna la incercare supunerea, impunandu-mi sarcina neobisnuita de a face un lucru caruia incerc sa-i rezist cu toate fortele, intrucat mi-e teama de osanda vesnica? Pentru ca ar insemna sa pacatuiesc imptriva propriei mele judecati morale si a invataturilor religiei mele, ba chiar impotriva propriilor Sale porunci. Este oare posibil ca Dumnezeu sa doreasca sa vada daca sunt capabil sa ma supun vointei Lui, desi credinta si ratiunea mea ma ameninta cu spectrul infernului si al damnarii? S-ar putea sa fie asa! Insa acestea sunt doar gandurile mele. Eu ma pot insela. Nu pot indrazni sa ma incred intr-atat in propriile mele cugetari. Trebuie sa ma gandesc inca o data bine la tot!"

Am ajuns insa din nou la aceeasi concluzie. "E clar ca Dumnezeu vrea si curajul meu, am reflectat. Daca asa stau lucrurile si eu reusesc, atunci El imi va da indurarea si iluminarea Sa". Mi-am adunat tot curajul, de parca ar fi trebuit sa sar in focul iadului, si am lasat gandul sa-mi vina. (...)

Deci asta era. 
Am fost cuprins de o usurare imensa si de un sentiment de eliberare ce nu pot fi descrise. In locul osandei asteptate, pogorase asupra mea indurarea si, odata cu aceasta, o beatitudine inexprimabila, asa cum nu cunoscusem inca niciodata. Am plans de fericire si recunostinta ca mi se dezvaluisera intelepciunea si bunatatea Domnului, dupa ce fusesem coplesit de asprimea Sa neinduplecata. Asta mi-a dat sensatia de a fi trait o iluminare. Multe dintre lucrurile pe care nu le-am putut intelege inainte mi s-au clarificat atunci. Trecusem prin experienta a ceea ce tatal meu nu pricepuse- vointa Domnului, careia el i se opunea din motivele cele mai bune si cu credinta cea mai profunda. De aceea nu traise niciodata miracolul indurarii, al harului, care vindeca tot si face totul comprehensibil. Isi luase drept regula de conduita comandamentele Bibliei; credea in Dumnezeu, asa cum prescrie Biblia si cum il invatasera stramosii sai; Dar el nu-l cunostea pe Dumnezeul cel viu si imediat, care sta, atotputernic si liber, deasupra Bibliei si a Bisericii, il indeamna pe om spre propria-i libertate si il poate sili sa renunte la opiniile si convingerile sale pentru a-l face sa indeplineasca fara rezerve cerintele Lui. In testarea curajului omenesc, Dumnezeu nu se lasa influentat de traditii, oricat de sacre ar fi ele. Va avea El grija, in omnipotenta Lui, ca din aceste probe de curaj sa nu iasa nimic cu adevarat rau. Cine implineste voia Domnului poate fi sigur ca merge pe drumul cel bun.

Dumnezeu ii crease si pe Adam si pe Eva in asa fel incat acestia sa fie nevoiti a gandi ceea ce nu vroiau sa gandeasca. A facut asta pentru a sti daca sunt ascultatori. El imi poate cere astfel si mie ceva ce, pornind de la traditia religioasa, as dori sa resping. Or, supunerea a fost cea care mi-a adus indurarea si, incepand cu acea experienta, am stiut ce este harul divin. Aflasem ca sunt la dispozitia lui Dumnezeu si ca nimic altceva nu conteaza decat a-i indeplini vointa. Altfel, sunt lasat prada non-sensului. Atunci a inceput adevarata mea responsabilitate. (...)

Aceasta experienta am trait-o si ca pe dovada inferioritatii mele. Sunt un demon sau un porc, m-am  gandit, ceva de repudiat, in orice caz. Dar apoi am inceput sa cercetez in ascuns Biblia tatalui meu. Am citit in Evanghelie, cu o anumita satisfactie, despre povestea fariseului si a vamesului si am descoperit ca tocmai cei repudiati sunt cei alesi. Mi-a lasat o impresie nestearsa faptul ca intendentul necredincios este laudat si ca Petru, sovaielnicul, este numit piatra. 

Cu cat crestea sentimentul meu de inferioritate, cu atat mai de necuprins cu mintea mi se parea harul divin. La urma urmei, eu nu eram niciodata sigur de mine insumi. Cand mama mi-a spus odata: ai fost intotdeauna un baiat bun, asta mi s-a parut de-a dreptul de neconceput. Eu- un baiat bun? Era o noutate pentru mine. Crezusem intotdeauna ca sunt un om corupt si inferior. 

Prin aceasta experienta exista in sfarsit ceva real, tangibil, care facea parte din marele secret, ca si cum as fi vorbit mereu despre pietre care cad din cer iar acum tineam una in mana.  Dar era o traire umilitoare. Dadusem de ceva rau, sinistru sau sumbru, si totusi era in acelasi timp ca o distinctie. Uneori simteam un imbold straniu de a vorbi, fara a sti de fapt despre ce. Vroiam sa incerc sa pun intrebari pentru a afla daca si alti oameni au traversat experiente asemanatoare sau vroiam sa dau de inteles ca ar exista lucruri ciudate, despre care nu se stie nimic. N-am reusit sa gasesc la altii nici urma de asa ceva. Si astfel a luat nastere in mine simtamantul ca eram repudiat sau ales, blestemat sau binecuvantat. (...)

Intreaga mea tinerete poate fi inteleasa sub semnul secretului. Din aceasta cauza m-am cufundat intr-o singuratate aproape insuportabila, iar azi consider o mare realizare faptul ca am reusit sa rezist tentatiei de a vorbi cu cineva despre secretul meu. Astfel, relatia mea cu lumea, asa cum este ea astazi, era inca de atunci prefigurata: si azi sunt singuratic, pentru ca stiu si trebuie sa indic lucruri pe care altii nu le stiu si, in cele mai multe cazuri, nici nu vor sa le stie."

C. G. JUNG, Amintiri, vise, reflectii

Acum mi-e limpede de ce a vorbit atat de frumos Parintele Galeriu despre Jung si despre opera lui. Interesant, si altii Sfinti vorbesc in aceeasi directie. Interesant ca unul dintre cei mai dragi sufletului meu era si el... un singuratic.

"Prima intrebare: Dumnezeu l-a creat pe Adam pentru viata sau moarte?
Raspuns: Opinia unor stiutori e ca Dumnezeu l-a creat pe Adam pentru viata si ca a meritat moartea din cauza neascultarii lui.
Opinia lui Isaac e ca Adam a fost creat pentru moarte si ca neascultarea lui e cauza hotararii Providentei si voii lui Dumnezeu fata de el si urmasii lui."

Isaac Sirul, Cuvinte catre singuratici

frumusetea diavolului

"Ce frumos mi te-ai arătat tu mie, în câtă splendoare, ce armonie de imne nemaiauzite, câtă lumină și câte culori, ce poezie îngerească, o clipă veșnică-n într-un spațiu nesfârșit. Și ce bine mă cunoști, prietene de-o viață, nici nu știu… mi-ai câștigat încrederea sau era deja a ta. Privirea ta mă-nfiorează totuși, vezi ca prin mine dar parcă nu în mine, ai o putere, o recunosc, mă învăluie și totuși… ce-mi dorești și cine ești ? Tu știi atâtea, minte milenară, geniu al văzduhului și, de-aș vorbi cu tine, câte aș mai afla… și totuși, cine ești și ce-mi dorești ? Atâtea neliniști mă cuprind în prezența ta, emoții fără număr, întâmplări și chipuri, un labirint de sensuri și idei, o operă a vieții sau poate că-i a morții, în care tu pari cheia… și totuși, cine ești și ce-mi dorești ? 

          Una din cele mai mari greșeli din istoria oamenilor pe acest «guguloi al flegmei lactee» [1] este împământenirea percepției că demonii sunt urâți și fac tot felul de rele care se manifestă sălbatic: distrug, omoară, vatămă fizic creația, sperie lumea, au boală pe clerul eretic etc. În realitate, demonii care sperie lumea și atrag spre fascinația ocultului sunt printre cei mai inofensivi și ușor de deconspirat. „Adâncurile satanei” (Apoc. 2, 24) sunt de departe mult mai periculoase, mult mai rafinate și mult mai greu de pătruns pentru cei mulți care petrec „potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, întru care şi noi toţi am petrecut odinioară (…) şi, DIN FIRE, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi” (Efeseni 2, 2-3). Creștinismul ortodox vorbește în întreaga sa învătură revelată despre ceea ce se numește discernerea sau „deosebirea duhurilor” (I Cor. 12, 10) „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Ef. 6, 12). Cu alte cuvinte, discernerea duhurilor este darul dumnezeiesc care ajută credinciosul să-și dea seama când și în ce măsură ceva din cele ce se petrec în el sau în jurul lui, în comunitatea locală sau în istoria lumii, sunt influențate sau lucrate de demoni. Primirea acestui dar necesită o SCHIMBARE A FIRII omenești căzute."

(...)

 „Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: «Oare cine poate să le treacă pe acestea ?». Şi am auzit glas zicându-mi: «Smerenia !»”. [2] Smerenia, opusul mândriei, este calea cea mai simplă și mai directă de deconspirare a îngerilor căzuţi. Majoritatea religiilor și sistemelor de gândire „spirituală” populare acum sunt întemeiate pe tot felul de „vizualizări”, „meditații”, „concentrări”, „vise”, „vedenii”, „descoperiri”, „energii”, „inițieri”, „dumnezeul sinelui” și alte învățături, care stimulează ÎNALTA PĂRERE DE SINE și MÂNDRIA – patimi deosebit de perverse de vreme ce individul însuși nu simte lucrarea lor, fiind ca un cancer care se manifestă dureros doar la metastază.

(...)

" Îngerul decide când, cum, în ce vreme, în ce măsură ne ajută și ne apără și toate cele pe care le face pentru mântuirea noastră. Nu decidem noi prin „relaxare”, „meditaţie”, „puterea minţii”, „rezonanţă”, „mantre” sau tot soiul de metode inventate de mintea omenească, ce să facă el și eventual dacă să ni se arate. Vederea nestingherită și permanentă a îngerilor și duhurilor în general este un dar al unei înalte stări duhovnicești de curăţie interioară după îndelungată asceză creștină explică Sfântul Ignatie Brianceaninov (1807-1867) [4]. Sfântul Isaac Sirul (~640-700) ne arată calea cea mai sigură pentru a ne feri de înșelare, subliniind că este un semn de smerenie plăcut Domnului și sfinţilor săi îngeri să nu primim gânduri, arătări, vise, și vedenii, ci să le ignorăm chiar de am crede că sunt de la El. Tot el ne spune că: „Cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decît cel ce scoală morţii prin rugăciunea lui, cînd locuieşte în mijlocul multora.  

 Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decît cel ce foloseşte lumii întregi prin gîndirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decît cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri.” [5]. Acestea sunt adâncurile de lucrare duhovnicească neînșelătoare și bineplăcută Lui Dumnezeu care nu se face după mintea celor din lumea aceasta, ci a celor care „au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor” (Evrei 6, 5) astfel „agonisindu-şi lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viaţa veşnică.” (I Tim. 6, 19)

un articol care te pune pe ganduri.

puteti sa-l cititi in integime aici: invitatielaortodoxie

Sa ne fie cu folos tuturor. 

Doamne ajuta!

nu vom mai avea alt timp în care să reparăm ce am stricat în fiinţa noastră, în timpul de acum

 

"Cel bun este liber, chiar daca e sclav. Cel rau este sclav, chiar daca e rege".

Fericitul Augustin

Credinţa creştină dă o valoare nemărginită timpului. 

Nu vom mai avea alt timp în care să reparăm ce am stricat în fiinţa noastră, în timpul de acum. Nu relativizăm importanţa acestui timp ca în teoriile reîncarnaționiste. Dacă devalorizăm timpul acesta, în mod consecvent am devaloriza orice alt timp. Niciodată nu am ajunge la o seriozitate adevărată şi la un bine absolut. Totul ar deveni o plictiseală veşnică. Dar devalorizarea unei temporalităţi veşnice înseamnă a nu pune preţ niciodată pe luarea aminte la noi înşine, în veşnicie. Înseamnă a rămâne veşnic într-o neconcentrare în esenţa noastră şi deci în neîntâlnirea prin ea cu Dumnezeu, esenţa supremă.

Dar noi pierdem adeseori timpul nefolosindu-l pentru a ne cunoaşte şi a ne desăvârşi. Faptul că timpul nostru e scurt nu ne împiedică de a-i împlini acest rost. Tocmai conştiinţa despre scurtimea timpului ne poate ajuta să ne cunoaştem provizoratul nostru pe acest pământ şi folosirea lui cu maximă intensitate. Tocmai scurtimea timpului cere o concentrată luare aminte la noi înşine.

Părintele Dumitru Stăniloae

preluat de pe: www.doxologia.ro
"

euphoria, ivan vyrypaev

"- I'm scared in general. Or maybe am not scared, I'm just confused. I need to think to understand what's going on.
- I know. I'm confused too. Better not think about it. Thinking will only make it worse."

Ivan Vyrypaev

http://eng.euphoria-film.com/

Inca visez la lumea aceea 

in care ma voi trezi candva

si nu vor mai exista explicatii, grairi 

ganduri traduse prin zgomote ori cuvinte

va fi doar o tacere, o liniste, o iubire

care nu va avea niciodata nevoie

de nimic altceva

e singurul vis

pe care-l mai am

de la o vreme incoace

desi inca-l mai simt pe urmele mele

pe urmaritorul cel patimas

 cu pusca lui aspra pe umarul drept

cautand sa(-si) faca dreptate

el inca n-a aflat 

ca dincolo de dreptate se afla o alta lume

un fel de euforie camuflata in gri

pe care doar Iubirea

o poate descifra

astfel

din aceeasi poveste

fiecare poate intelege

cu totul altceva

"cuvine-se cu adevarat..."

Intr-una din chiliile dimprejurul locului numit Karies din Sfantul Munte, inchinata Adormirii Maicii Domnului, traiau in jurul anului 982 un calugar batran si ucenicul lui.
Intr-o sambata seara, pe zece iunie, parintele batran s-a dus la priveghere la biserica din Protaton si i-a spus ucenicului sau sa stea acasa si sa citasca slujba. 
In timpul noptii, calugarul cel tanar a auzit pe cineva batand la usa. A deschis, vazand in prag un calugar necunoscut. 
Cei doi au stat in noaptea aceea impreuna si au citit slujba Utreniei.
Inainte de cea de-a doua cantare, gazda a intonat imnul Sfantului Cosma Melodul "Pe cea mai cinstita dintre Heruvimi...", asa cum era cunoscut in vremea aceea, in timp ce strainul adauga cuvintele neauzite de nimeni pana atunci: "Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu, cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru".
Gazda l-a ascultat si a spus cu mirare:
- Noi zicem numai "Pe cea mai cinstita...". "Cuvine-se cu adevarat" ne este necunoscut. Te rog, scrie-mi cum este imnul, ca sa-l cant si eu Maicii Domnului.
- Adu-mi cerneala si hartie, ca sa ti-l scriu.
- Nu am nici cerneala, nici hartie.
- Atunci adu-mi o lespede.
Calugarul i-a adus, iar strainul i-a scris cu degetul imnul inchinat Maicii Domnului. Literele s-au incrustat adanc, ca si cum lespedea ar fi fost facuta din lut moale.
- De acum inainte, asa sa cantati si voi si toti ortodocsii, a spus strainul si s-a facut nevazut.
Era un inger trimis din cer ca sa le arate oamenilor cum so preamareasca pe Maica lui Dumnezeu. 
Cand s-a intors de la priveghere, parintele batran L-a slavit pe Dumenzeu si i-a multumit Maicii Domnului pentru bunavointa ei. Dupa aceea, i-au povestit minunea si Protosului din Athos, care, la randul sau, a trimis lespedea cu literele scrise la Patriarh.
De atunci, acest imn a fost introdus in sfintele slujbe ortodoxe. Icoana Maicii Domnului dinaintea careia s-a savarsit minunea a fost dusa in biserica din Protaton, chilia in care s-a auzit pentru prima data acest imn ingeresc a fost numita "Cuvine-se cu adevarat', iar zona din jur s-a numit Adin.
Asa cum spune Sinaxarul din 11 iunie, ingerul care l-a invatat pe calugarul acela imnul sfant a fost insusi Arhanghelul Gavriil: "In aceasta zi, pomenirea soborului Arhanghelui Gavriil din Adin".

din cartea "Minuni ale sfintilor ingeri"

despre sihastri si rugaciunea cea curata

"Da' rugaciunea mintii oare-i intreaga? Nu-i intreaga. Ii jumatate de rugaciune. Pasarea c-o aripa poate zbura? Omul c-un picior poate merge? Da, rugaciunea mintii-i jumata' de rugaciune. Lui Teofan Zaavoratu, ii spune unu:
- Si eu am rugaciunea mintii, da' vin gandurile ca viespile.
- Da'te jos de-acolo, maaa, c-acolo-i mare iarmaroc. Cin' ti-o spus sa ramai la rugaciunea mintii? Tre sa-ajungi la rugaciunea inimii. Adica, ce zice gura sa-nteleaga mintea si sa simta inima. Atunci ajungi la rugaciunea cea curata."

dor de limpezime

"Nu te bucura cand te imbogatesti in cunoasterea multor lucruri, ci bucura-te cand ceea ce cunosti devine al tau prin faptuirea lui. Fara aceasta din urma, cea dintai (cunoasterea) va pieri incetul cu incetul, ba chiar duce la mandrie, fiindca nu e pusa in practica. Dar atunci cand te sarguiesti in cea din urma (in faptuire), vei fi luminat negresit fara invatatura si in cea dintai (in cunoastere). Ochiul cunoasterii e experienta, iar hranirea ei e osteneala neincetata.

Aceasta sa-ti fie un semn luminos ca sufletul tau a atins limpezimea: cand cercetandu-te cu toata luarea-aminte vei gasi ca esti plin de mila pentru tot neamul omenesc si inima ta sufera si arde ca in foc de taria milei tale pentru oameni fara a face deosebire intre ei. Cand acest lucru e prezent necontenit, atunci prin el se vede in tine asemanarea Tatalui ceresc.

Vei putea intelege masura vietuirii tale nu din virtutea faptelor tale, ci din schimbarle prin care trece gandirea ta." 

"Cand e vorba de tainele Duhului care sunt miscari ale rugaciunii duhovnicesti, de intrarea mintii inauntrul catapetesmei Sfintei Sfintelor si de simtirea mostenirii nepieritoare, atunci pana cand omul nu va plati pretul lor, Dumnezeu nu va putea fi induplecat sa le dea, chiar daca s-ar ruga pentru el intreaga creatie. Iar pretul lor e curatia sufletului. 

Ceea ce obisnuieste sa faca puterea primaverii cu  firea pamantului face si harul cu sufletul prin curatie."

ISAAC SIRUL, Cuvinte catre singuratici

adevarul

"Nu M-ai cauta
 Daca nu M-ai fi gasit deja..."

despre Bucuria pe care o refuzam fugind de Dumnezeu

Asta e taina omului: să fie mereu și pretutindeni cu Dumnezeu, să-L primească pe El și să se ofere Lui!

…mulți oameni se îngrozesc aflând ca viața lor e clădită pe temelii de spaimă și de „jertfe” inutile, că și-au „vândut sufletul” ca să fie iubiți, acceptați, interesanți, mai buni sau mai răi decât alții, dar luați în seamă …

Și, rezultatul?

O cutremurătoare lipsă de iubire și tandrețe atât în jur cât și în suflete.

Fiecare așteaptă sau pretinde ca lumea să se schimbe, ca „cineva să vină și să facă ceva, că așa nu se mai poate” …
E atâta durere, deznădejde și tristețe dincolo de vacarmul petrecerilor și distracțiilor care par fără început și sfârșit …

Ce se mai poate face?

Să auzim chemarea Celui ce ne cheamă de două mii de ani: „pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”

Din păcate, oamenii care supraviețuiesc negându-și profunda nefericire se tem de pocăință mai mult decât de suferința pe care o trăiesc și cultivă.

Se tem din neștiință pentru că noi, cei ce ne-am pocăit, nu suntem martorii Bucuriei care vine prin ea, nu devenim misionarii ei. Așa, îi lăsăm s-o propovăduiască pe cei ce amenință cu chinurile apocaliptice și cu cele veșnice, fără a ne putea spune ceva despre Bucuria pe care o refuzăm fugind de Dumnezeu.

Cine să aleagă pocăința când cei ce o propovăduiesc sunt aprigi, furioși, încruntați, sau mieroși și impersonali?
Cine nu vede, dincolo de vorbele lor, aceleași chinuri și suferințe de care unii au ales să fugă prin trecătoarele dar ucigătoarele plăceri ale păcatelor?
Și cine să se mai pocăiască în aceste condiții?

Poate cei care, chinuiți de spaime, rușini, vinovății ascunse adânc în bietul lor suflet și roși de resentimente pentru cei ce par fericiți, aleg să se „mângâie” cu gândul la un Dumnezeu răzbunător care nu mai poate scăpa de rău, decât distrugând întreaga omenire în afară de cei câțiva „aleși”, care se cred ei …

Așa că mare îmi este recunoștința pentru ce faci tu, acolo unde ești! Cu delicatețe, dar cu perseverență, să fii mereu un om în calea celor ce încă mai caută fericirea și să mărturisești „tot ce ți-a făcut ție Domnul”!

Cu mult drag și rugăciune,   

Maica Siluana

preluat de pe: intacere