Mereu am crezut ca am nevoie de o balanta care sa-mi echilibreze destinul.
Ani de zile am crezut ca nu pot trai fara aceasta masura, fara acest echilibru perfect. De buna seama, aceasta ar trebui sa fie justitia divina... mi-am spus. Dar apoi a venit o zi, apoi a venit o primavara, apoi a venit un spin in inima si-un cucui. Si balanta aceasta a inceput si-a tot inceput sa se incline, fie intr-o parte, fie in cealalata. Si s-a tot inclinat si s-a tot inclinat. Nu-mi dau seama daca era prea multa frica sau prea putina iubire. Dar cumva, in spaima acestei pierderi a echilibrului, am ales sa ma las in voia puterii care incepuse sa incline balanta. Sa trec prin frica, sa las, pur si simplu, lumea sa se rastoarne ca sa pot afla cu cine-am sa ma-ntalnesc dincolo de catastrofa. I-am alungat pe toti salvatorii. Sau poate ca aflasem deja ca adevaratii salvatori nu sunt aproape niciodata la vedere. Adevaratii salvatori fac tot posibilul sa ramana ascunsi. Si numai Dumnezeu hotareste cand sa se iveasca urmele ca ei au fost acolo mereu. Lucrarea intru salvare cred ca se face in taina! Am inteles asta atat de tarziu...
Si da! am zis. Fie!
Prea suntem cuminti, prea suntem farisei... Prea nu avem curajul sa actionam in acord cu propriile noastre suferinte, traume, iubiri si credinte! Prea ne vrem perfecti in ochii celorlalti oameni, fara nervi, fara frici, fara pacate, fara incercari, fara vise. Fie! - am spus, si m-am lasat in grija Celui ce stiam ca vegheaza mai presus de aceasta balanta a justitiei, a echilibrului precar, a unei perfectiuni perfide. Si am lasat vantul sa vina... si i-am ingaduit sa-mi rastoarne balanta. N-am mai opus rezistenta, cum ar veni! Si pret de o secunda, doua, sau trei... am crezut ca-mi voi pierde mintile.
Apoi s-a facut liniste. Apoi a inceput sa-mi bata in inima o rugaciune. Apoi mi-am amintit de vremea copilariei. Apoi mi-am amintit de primele vise. Apoi balanta parca s-a intors, din orizontala, pe verticala unui nou sens. Un sens pe care l-am pierdut candva, singurul sens al acestei existente: acela de a ramane OM in orice imprejurare, atat cat iti ingaduie puterile sufletului. Dar nu om-fariseu. Sa spui intotdeauna ce gandesti si ce crezi, pana cand insasi gandul cel mai ascuns ti-i va des-coperi pe oameni FRUMOSI si BUNI.
Nu, Dumnezeu nu e drept!
Daca Dumnezeu ar fi drept, nu s-ar mai mantui nimeni!
Dar ca sa-L poti pricepe dincolo de aceasta justitie, trebuie sa lasi balanta aia sa se incline... si sa se incline... pana unde poti tu, pana unde te tine puterea, credinta! Dincolo de aceasta rasturnare, ai sa vezi lumea dintr-un alt unghi. Ai sa-i vezi cu un alt fel de ochi pe oameni. Ai sa vezi o lume in care inima fiecarui om are o poveste pierduta, o trauma, un vis sfaramat, o drama, o tragedie. Si apoi, daca vrei si-ai sa te incumeti- ai sa vezi chiar mai departe. Ai sa vezi dorul omului de a-si depasi aceasta trauma, acest handicap, acest vis spulberat. Ai sa vezi vointa omului, ai sa-i vezi curajul, ai sa-i vezi frumusetea, aripile. Tu alegi cum sa vezi lumea! Tu alegi cum sa-i vezi pe oamenii din jurul tau. Dar nu te mira daca-ntr-o zi, ei iti vor spune pe nume! Un nume de care tu poate n-ai habar... si care vine sa-ti desluseasca cum te porti tu in raport cu cel ce ti-e aproape(le).
Da, stiu, astazi ploua. Astazi ploua si n-am inspiratie.
Am visat azi-noapte un poem legat de aceasta balanta a justitiei. Suna bine, avea logica si acum, asternute aici, cuvintele par ca nu mai au nicio valoare. Dar poate o scanteie tot se va aprinde in mintea sau in inima vreunui om care isi poarta cicatricea sufletului la vedere! Pe acesti oameni ii iubesc! Ii iubesc enorm.
Si da, langa astfel de oameni pot fiinta si eu cu cicatricea mea, fara sa tulbur!
Langa astfel de oameni, viata mea are farmec!
Langa astfel de oameni, inima mea bate altfel si inventeaza uneori un poem!
Uneori il scriu, alteori aleg sa-l pastrez pentru lumea de dincolo, lumea viselor mele. Acolo-as vrea sa ma-ntalnesc cu toti acesti oameni, care au dus lupta cu demonii lor, dupa masura puterilor lor. Care au dus lupta cu propria lor umbra doar pentru ca au vrut sa-i vada pe cei din jur mai buni, mai iertatori, mai increzatori. Aici vad sensul luptelor noastre, aici vad vremea potrivita a razboiului cu propriul egou. Iar cand acest razboi se metamorfozeaza intr-un spectacol, intr-un poem, intr-o pictura... inteleg sensul vietii, al razboiului, al luptei, al artei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu