noroc cu Pluto!

Prezentul acesta imi pare a fi o grota imensa din care, de pe-acum, incep sa lipseasca sfintii de altadata. Imi amintesc ca, atunci cand inima imi sangera, ma inchideam cu cate o prietena de suflet intr-o camera mica. Aprindeam cateva lumanari sau o lampa. Nu lasam fiorul lumii sa intre si nici cuvintele sa iasa din camera mica. Imi spovedeam acolo adancul, cat sa nu cad  in visul acela pe care l-am visat inainte ca toate sa se tulbure. Insa, cazand tocmai in visul acela, am ajuns sa-mi pun semne de indoiala legate de propria-mi sanatate mintala. Pe cuvant, nimic nu-i mai dureros ca momentul ala cand sti ca ai cazut intr-un cosmar al visului... desi ai fost avertizat. Daca n-ai fi fost avertizat, ai avea macar o scuza. Dar asa, cu ce te alegi in afara de o terfelire si o batjocura pe masura care refuza sa-si incheie capitolul nascut dintr-o minte acaparata fie de trufie fie de paranoia? Cu experienta, desigur! Nimic nu se compara cu asta! Da! daca ar fi fost sa-mi ascult, cum am facut de fiecare data- intuitia- as fi fost ferita de tot circul asta. Mi-as fi tinut drumul drept- cum zic judecatorii. Ei, cei ce te judeca toti sunt pe drumul cel drept. Si eu ma bucur, caci mereu a fost asa in istoria lumii. Mereu ai fost judecat de cei drepti. Numai ca... nu se poate sa te nasti in pozitie de drepti... Da, as fi fost calduta si cuminte si parca de data asta n-am mai vrut sa fiu. Si, desi n-a fost un experiment, caci nu fac experimente legate nici de sufetul meu nici de al celor din jurul meu- a fost un salt in gol. Si a fost... inspaimantator. Dureros. Si frumos! Cred c-am sa repet din cand in cand treaba asta, cam cat sa ma obisnuiesc sa nu mai iau in seama gura lumii.

Da. De indata ce s-a cuibarit acolo, de indata ce i-am permis sa se cuibareasca acolo a si inceput sa scoata limba si sa scuipe. Unii spun ca tot circul asta e menit a speria moartea. Dar de undeva, dupa o perdea, s-au putea sa soseasca clipa aceea cand absenta mortii ne va inspaimanta mai mult ca orice altceva. Uneori simtim de tineri franturi din clipa asta. Moartea isi are rostul ei... la fel ca circul asta de a o-nspaimanta. Cu-adevarat suntem bolnavi pana la os: de boli mentale si cancere de tot felul. Pacat ca nu luptam mai mult cu asta. Pacat ca nu vedem mai departe de limita asta. Pacat!

Ma tot gandesc la treaba asta: vis in vis/ teatru in teatru. Ma intreb uneori, privind asa, peretii, casele, zilele, anii in ce fel de spectacol am nimerit. De la o vreme, sunt clar in Ionesco. N-am crezut ca Ionesco poate fi atat de amuzant, pe cuvant. Desi iti sta ceva in gat, tot iti vine sa razi. E singura solutie sa n-o iei razna cu totul. Poate ca asta inseamna de fapt a-ti duce crucea cu bucurie. Fiind preocupat de teatrul prost AL LUMII si de cum sa-ti afli calea proprie de a evada din treaba asta, n-ai vrea sa stii ce soi de paranoia provoci in jurul tau. Fiecare cuvant, fiecare gest- interpretat la milimetru. 

Incercand sa nu mai fiu cuminte si sa aflu cate ceva pe propria-mi piele, am ajuns sa aflu si care e pretul. A, numai la judecata lumii sa n-ajungi. Dar tot judecata lui Dumnezeu e. 

Asadar, toti vor explicatii: de ce faci asta, de ce simti asta, de ce taci, de ce nu suni, de ce nu simti ce-ar trebui sa simti, de ce simti ce n-ar trebui sa simti, de ce poza aia, de ce crucea la gat, de ce si pentru ce esti tu, Laura, de ce poetul ala?! In numele libertatii vorbesc cei mai incuiati oameni. Te-ai nascut pe lumea asta sa le dai lor explicatii... Iar ceilalti s-au nascut sa-ti spuna cum sta treaba cu tine, cat esti de sanatos in ochii lor. Ei stiu ce ai zis, ce ai simtit, cum te-ai simtit, ce-ar fi trebuit sa simti, ce n-ar fi trebuit sa simti, stiu tot contextul ala pe care tu speri ca macar in ceasul mortii sa-l descifrezi cumva- cam cat sa te treci dincolo ceva mai descalcit si mai sanatos si mai eliberat fata de cum ai venit. 

N-am vrut sa scriu despre asta. De cate ori citeam despre scarba Parintilor, nu intelegeam ce e aia. Si nici astazi nu prea inteleg. Si nu, nu e vorba de lume aici, ci de bolile astea in care am intrat cu totii. Si habar n-am cum vom iesi curati si sanatosi de-aici. Unii spun ca-i floare la ureche, Dumnezeu e iubire si asta e tot. Floare la ureche. Eu simt ca e cu totul altfel, ca e lupta, ca e razboi: cu tine, cu lumea, cu propriile patimi. Cu bolile astea care parca ne-au acaparat mai ales mintea. Sau ma rog, nu atat o lupta cu aceste boli, intru vindecare, o moarte, o nastere, o metamorfozare. Dar nici sa te nasti nu-i tocmai floare la ureche. E tot cu sange, cu durere si chiar cu urlete, daca vreti.

Si nu pot sa nu ma intreb: daca ramaneam eu calduta aia, mai simteam oare tot ce simt acum? Pur si simplu ma intreb. Si as impartasi mai multe, dar sunt mai de suflet, asa... si de la o vreme am invatat sa le tin pentru mine. Suntem niste copii, de cele mai multe ori rasfatati si razgaiati. Si ne-am cam luat nasul la purtare. Si ne mai si credem nebuni frumosi si invatati. Dar citind din Sfantul Andrei cel Nebun intru Hristos, ne trece si asta.

Desertaciune a desertaciunilor suntem... si e aproape hilar ca in desertaciunea asta nu incapem unii de altii. Ne e mereu teama sa nu ne ia cineva locul, in aceasta desertaciune fiind. E ca atunci cand esti pe fundul gropii, si-n loc sa-ti imbratisezi fratele, sa-i mangai tampla, sa-i stergi sudoarea, tu-i zici: da-te ma, mai incolo! Da-te mai incolo! Suntem pe fundul gropii si tot n-avem loc unii de altii. E trist, e pacat, chiar e pacat. Nu-i nimic, o sa ne salveze Pluto la sigur. Noroc cu el, noroc cu Pluto. Bine ca are desenata o inima Pluto. Sper ca peste cativa ani sa nu-si intoarca inima aia de la noi. Ca ne-am scos cu inima aia a lui Pluto. Noroc cu Pluto. Ce mai conteaza care-i treba cu noi? As scrie o piesa de teatru despre inima asta lui Pluto in care intreaga omenire si-a pus speranta. Pe cuvant! Chiar ar trebui sa scriu despre entuziasmul asta al lui 2015 legat de inima lui Pluto care e la ani lumina distanta. Nu-i nimic, floare la ureche. Dumnezeu e iubire, Pluto e iubire, razboiul e numai in(ntre) noi. De ce sa nu fie bine cu Pluto? Iar tre sa te pui tu contra a tot... tu, laura, desteapta pamantului. Esti desteapta cata vreme nu te deranjeaza ignoranta lumii, asa sa afli tu azi de la inima lui Pluto.

Da, in seara asta, pentru prima oara dupa un lung timp, am simtit o eliberare. Mi-am amintit de o replica celebra: fa ceva rau, am nevoie sa te urasc! Si pesemne nici REPLICA asta n-o mai cred, dar tot simt o eliberare. E ca si cand totul se reaseaza la locul firesc. Asa cum ar fi trebuit sa fie daca nu m-as fi aruncat in cosmarul ala. E ca si cand m-as fi trezit acum din cosmarul ala si am dat de mine- un alt fel de mine.  Nimic nu mai parea ca are sens pe acolo. Sa visezi un vis, sa nu tii cont de el desi e o avertizare, sa te arunci in inima lui (nu, nu semana cu inima lui Pluto) si sa stai in cosmarul visului o vreme cat sa intelegi CE mai ESTI si pe-acolo... apoi sa te aduci la suprafata. Plina de noroi. Ma rog, nu intru in amanunte. Sunt maruntaiele sufletului meu. Ma bucur ca am indraznit sa ma arunc, ma bucur. Pe cuvant, nicaieri nu-i mai aproape Dumnezeu ca acolo. Ce pacat ca unii cred ca crestinismul e floare la ureche. Si cat de minunat vorbea parintele Steinhardt tocmai despre acest aspect. Pana si scena, pana si un one woman show de o ora si jumatate e floare la ureche comparativ cu munca asta, a cunoasterii de sine, cu bune si cu rele. Astazi, in noaptea asta, desi am vazut un teatru absurd peste tot, viata tot imi pare o minune! O minune de la Dumnezeu! Si, daca n-as fi ratacit o vreme prin abisurile acestui suflet de om numit laura si maria, n-as fi simtit astazi ce simt acum. Si-n momente din astea, nu pot sa nu ma intreb: cine se roaga pentru mine in incercari ca acestea? Cine se gandeste la mine in felul acesta, acum, in perioada asta cand eu vad si simt tot ce-i mai rau in om, in lume? Care profesor, care invatat, care regizor, care director, care judecator- intr-un moment de criza- arunca vina numai pe unu? Si cine intinde mana si te apuca de acolo... care inger, care om, care frate, care prieten, care parinte? Cine e cel al carui gand te pune in legatura iar si iar cu Viata, cu Calea, cu Dumnezeu? In timp ce tu stai prin mocirla, cautand pe-acolo sa afli raspunsuri sau incercand macar sa intelegi ceva mai mult despre cei din jur, despre om, despre eu, despre tu, despre lume.

Da, au fost momente cand l-am vazut pe om rau, ipocrit, fatarnicsi prefacut - aproape pana la extrem. ASTAZI stiu ca m-am vazut pe mine in oglinda. Dar au fost si momente cand, in acest proces, l-am vazut pe om bun si frumos; copil- copilarie. Atunci l-am iubit asa cum n-as mai vrea  niciodata sa uit. Dar cred ca nici macar nu erau eu... era o rugaciune care se gandea fix in acel moment- la mine, la oameni, la intreaga lume. Si nu, nu cred ca era Pluto. Desi, habar n-am de nimic...

A, da, era sa uit! I-am vazut si pe inchizitorii neocomunisti. Le-am ascultat graiul. Vorbeau despre libertate, parca. In rest: itzy bitzy voodoo voodoo/ do the things I tell you to do!  (pentru cei care mai au astazi un real simt al umorului, care, dupa opinia mea, n-are nicio legatura cu batjocorirea celui de langa tine!).  Mai bine sa razi de tine, pe cuvant ca-i mai sanatos. :)