the others

photo: Beautiful Minds

Ati vazut filmul "The Others"?!

Genial!!!

Si as mai zice ca si poza asta e faina...

Si-n rest... a fost o data ca niciodata o Poveste fara Sfarsit- din care fiecare isi lua hrana de unde si cum ii era ingaduit. 

notificare-gand

for the Love, for the Death and the Poetry

sar prin baltile colorate ale viselor

cum saream in copilarie prin patrate, sotronul

mai era un joc
ca o spirala de casa de melc

il jucam in curtea scolii de muzica, unde se afla astazi

o bisericuta de lemn

baltile viselor de altadata

in care uneori se piteste cerul

uite, pe fundul alteia insusi soarele

ascuns intr-un adanc de noroi si namol

ai putea cunoaste trezia privind o astfel de imagine-simbol

daca nu te-ai teme ca odata cu ea ai putea vedea si acel altceva:

mastile schizofreniei sau ale paranoiei

de care toti am vrea sa ne dezicem

stau si pazesc hotatul vietii si-al mortii

si toti vom trece, mai devreme sau mai tarziu

prin acel hotar la care am pus caramida dupa caramaida

si-apoi inca una 
si inca una

si inca as spune 

ca dincolo de toate astea exista un chip al copilului

de dincolo de zidul asta plangand sau razand sau tipanand sau zbenguindu-se
dar mai exista unul
despre care n-am sa spun mai nimic
decat ca e un copil care n-a mai vrut sa ramana, cu mintea, copil
si a imbatranit si-n rest 
nu mai stiu nimic despre el.

ar trebui sa tac, de cate ori vorbesc

se deschide o rana si din ea tasnesc rosii-cuvinte

si mi-e frica, am ajuns sa inteleg ca fiecare cuvant are o culoare

si fiecare nuanta zideste altceva

uneori ne intalnim la timp cu propria regie-

turnul babilonului, iata, de-abia ne mai intelegem

am ajuns sa iubesc tacerea mai mult ca orice-

ori de cate ori imi deschid gura, tot mai scapa niste pietre

si am nevoie de prea multe lacrimi, ca sa le transform in pasari

si nici nu cred ca am puterea-

nici cred ca am avut-o candva-
(Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!)

am fost doar un copil curios, mult prea curios

oamenii mi-au aparut mereu ca taine, taine de nepatruns

si ori de cate ori m-am apropiat mai mult decat s-ar fi cuvenit

am platit un pret mult prea mare si am primit in schimb
cate o notificare-gand

pe care scria- de fiecare data- numele unei boli

mintale, pulmonare, spirituale
etc etc etc

am creat temple de nepatruns-

am invocat giganti, ciclopi, titani

de-abia mai putem vedea altceva dincolo de zidul asta inflational

de-abia mai putem vedea cate o pasare albastra
sau cate o cuvantatoare

toti vom trece intr-o buna zi prin zidul acesta, al creatiei de ciment si otel

suntem parte din zidul acesta

nici glasul Anei zidite nu-l mai putem auzi
aripi de foc nu mai suntem in stare a primi-

simturile transparentei de alta data au devenit ziduri si ele

visele nu mai prorocesc astazi nimic
au ajuns doar iluzii desarte

si ma rog numai sa se nasca cineva, sa se mai poata naste cineva

care sa poata topi cu propriile lacrimi
si fortareata asta de arama, candva

cat mai curand




"Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va afla."

Fii lui Dumnezeu

Fericitul întru pomenire Gheronda Iosíf Vatopedinul (†2009) explică înțelesul cuvântului evanghelic: ”Le-a dat putere lor să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1: 12).

Mă bucur că ne aflăm din nou împreună aici, pentru a da mărturie de dorirea noastră, de țelul și de menirea noastră, de faptul că rămânem neclintiți în locul la care ne-a atras Domnul nostru, că rămânem statornici în lucrarea pocăinței cuprinzătoare. Aș dori însă să trasam liniile învățăturilor în tainele Proniei lui Dumnezeu, așa încât fiecare, la locul unde se află, să fie mulțumitor. Pericopa evanghelică de azi (Luca 18: 18-27) ne oferă acest prilej prin parabola pe care v-o amintiți prea bine:

Și s-a apropiat un tânăr și I-a zis Domnului nostru: ”Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”. Iar Domnul nostru îi zice: ”Știi legea, nu ai auzit? Păzește cutare și cutare și cutare, și toate astea te vor mântui”, iar acela a zis: ”Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Ce îmi lipsește, ca să devin desăvârșit?”. Și aici începe învățătura, teoria: Cu adevărat, deși acest tânăr avea cunoștință de aceste porunci sub înrâurirea legii mozaice, totuși, din fire, sufletul său de ființă rațională simțea nevoia de desăvârșire. Care desăvârșire? De restaurarea personalității, restaurarea chipului și asemănării. Și îi zice Domnul nostru: ”Bine, toate acestea pe care le-ai împlinit sunt legi naturale care îl țin pe om într-un echilibru, însă, dacă vrei să ajungi la desăvârșire, așa cum însuți spui, care desăvârșire este scopul și menirea omului, vinde tot ce ai, dezlipește-te de tot, ia crucea, adică asumă-ți deplina iubire de pătimire, și vino de-Mi urmează Mie”. Acela, însă, nu a fost în stare, nu a putut să facă asta, de aceea, Domnul nostru, cu amărăciune, îi spune: ”Vezi, cei care vor să se sprijine pe cele materiale în această lume își pierd mântuirea. Este foarte greu”, spune, ”să treacă odgonul prin urechile acului”. De ce? Iată, de ce!

Aici, frații mei, trebuie să știți că ”voi nu sunteți ai voștri” (I Corinteni 6: 19), că nu ne aparținem nouă înșine, și asta încă de la începutul creației și, apoi, cu atât mai vârtos, după Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. De-acum nu mai avem personalitate –, iar când spun personalitate, nu mă refer la personalitatea firească, – nu mai avem voie proprie și putere proprie asupra nici unei mișcări, deci, nu mai există la noi preferință personală. De câte ori încolțește aceasta în tine, te dezrădăcinează, te rupe din Viță, atunci nu Îi mai aparții lui Dumnezeu.

Uitați acum, să vedeți ce se-ntâmplă aici, să vedeți cum se săvârșește mântuirea. Auzim, deci, spunându-se: ”Dumnezeu pe cei drepți îi iubește, iar pe cei păcătoși îi miluiește”. Vedeți, acest cuvânt, la o primă auzire este mulțumitor, este plăcut, dar dacă îl tâlcuim în adâncime, este o mare taină aici. ”Bine, Doamne, pe aceștia îi iubești. De ce nu ne-ai iubit și pe noi? Este cumva la mijloc vreo părtinire? Pe aceștia i-ai iubit, bine, i-ai luat, pe noi ne miluiești, de ce nu ne-ai pus și pe noi de partea celor iubiți ai Tăi?”. Uitați-vă, să vedeți adâncimea pe care o are aici cuvântul acesta! Dumnezeu îi iubește pe cei drepți, pentru că drepții s-au așezat pe calea absolută a mărturisirii, de vreme ce căderea omului a avut loc în chip practic, nu abstract. Ființă rațională, omul după chip și asemănare, acea ființă desăvârșită față de care și-a arătat bună plăcerea Dumnezeirea Treimică, bună plăcere pe care nu a arătat-o nici față de îngeri, nici față de paradisuri, nici față de veacuri, nici în altă parte. A arătat-o numai la facerea omului.

Ce sens are acum acest lucru? Și după ce i-a dat omului toată puterea și l-a numit chip și asemănare a lui Dumnezeu, i-a dat porunci, care porunci i-au oferit lui prilejul să-și arate desăvârșita credincioșie, pentru că, da, pe de o parte, au fost create toate și au urmat linia, legea, pe care o țin, dar nu o țin prin ele însele, pentru că toate sunt cauzate. Nimic nu există în lume, și nici nu poate să existe altfel, care să nu fie cauzat, acestea care există sunt rezultate ale voinței dumnezeiescului Cuvânt. Deși, ca ființe, au fost produse de Dumnezeu, iar în continuarea, ființarea, existența și-o iau tot din Dumnezeu. Această cauză a primirii ființării le face pe făpturi dependente, ascultătoare de Dumnezeu. Atât timp, de pildă, cât crengile sunt unite cu trunchiul, trăiesc, au viață în ele, iar dacă sunt tăiate, oricât le-ai îngriji, le-ai uda, nu mai trăiesc, au fost tăiate de la viață, de la viața în sine.

Așadar, omul a provocat căderea cu de la sine putere, cu voință rea, cu gând rău și hotărâre rea, la care nu avea dreptul, însă a făcut-o ca unul ce era persoană liberă. Vine acum Dumnezeu și, în loc să… Căci ce ar fi fost acum pentru Dumnezeu, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El este Făcătorul nostru – Persoanele Sfintei Treimi sunt unite, dar Făcătorul, Mijlocitorul și Proniatorul a toate este Cuvântul, El este… Ce ar fi fost, deci, acum pentru El să mai ia o mână de țărână, să sufle din nou în ea, să fac un alt om, iar pe cel dintâi să-l arunce? Dacă ar fi făcut așa, însă, ar fi însemnat că greșeala se datora creației, dar ea nu se datorează creației, ci prostiei omului. Dumnezeu însă, arătându-i omului dragostea Sa mai presus de orice măsură, îi arată și calea de întoarcere la El. Cei care, deci, au luat foarte în serios calea aceasta a întoarcerii practice la Dumnezeu, adică rigoarea mărturisirii și urmării preasfintei voințe, lepădarea de orice lucru vrăjmaș și fărădelege, și au rămas în aceasta statornici luptători întru desăvârșita iubire de pătimire și lepădare de sine, aceștia neîncetat atrag dumnezeiescul har asupra lor. Deci, pe aceștia îi iubește Dumnezeu, nu așa, pe degeaba –, ci pentru că au făcut ofranda supunerii față de dumnezeiasca voie, ofranda jertfirii de sine și a lepădării lor de sine.

Păcătoșii, despre care se vorbește că sunt miluiți, sunt cei care nu au reușit să rămână acolo, nu au reușit să urmeze desăvârșit calea practică a mărturisirii și a întoarcerii la Dumnezeu, ci s-au pogorât întru cele de jos, s-au pogorât în stricăciune. Milostivirea lui Dumnezeu însă s-a pogorât și la aceștia și le-a dat prilejul, și pot și aceștia acum, deși sunt jos din pricina slăbănogirii și trădării lor, dacă vor, și aceștia, să intre în Împărăție. Și, deci, păcătoșii, care sunt miluiți de Dumnezeu – care pe unii îi iubește, iar pe ceilalți îi miluiește – în ce chip îi miluiește? Acum, păcătoșii, de pildă, vor spune: ”Noi, deși suntem în starea asta jalnică, însă așa precum cei dinainte, drepții, prin desăvârșita lepădare de sine, prin desăvârșita lor iubire de pătimire și supunere, au atras astfel milostivirea Lui, o atragem și noi acum în felul următor: dacă aceia au făcut strădania lepădării de sine și toate celelalte, noi acum Îi aducem smerenia și lacrimile. Deci, oferim și noi acum lui Dumnezeu, întru simțire, mărturisirea că suntem vinovați și întinați și vrednici de judecată și, deci, pierduți. Dacă arătăm acest lucru în chip practic, ne primește și pe noi Dumnezeu. Deci, noi, acum, întru simțirea vinovăției noastre, începem acum tânguirea, lacrimile, simțirea adâncului smereniei, ne spovedim foarte în profunzime, strigând: Milostivește-Te, Mângâietorule, iertare, și-a râs vrăjmașul de noi, Doamne, mărturisim că noi suntem de vină, nimeni altul nu este pricina decât propria noastră trădare”. Și spunând acestea, începem și plânsul, care este o pecetluire a simțirii pocăinței. Și acum ce facem?

Vezi, deci, că ambele părți, și drepții, și păcătoșii, oferă lui Dumnezeu ceva și astfel intră în Împărăție? Dacă nu ar fi oferit și ei ceva, ar fi rămas nemiluiți de Dumnezeu și nu s-ar fi îndreptat. Dacă, deci, păcătoșii nu vădesc întru-un fel sau altul pocăința lor și ar fi miluiți de Dumnezeu pe degeaba, și demonii ar fi îndreptățiți să ceară miluirea. Ar intra și demonii în Împărăție, căci ar zice: ”De ce nu și noi, de vreme ce pe aceștia i-ai primit? Și pe noi să ne primești!”. Aceștia însă nu vor putea să intre, pentru că nu au putere, nu au capacitate, nu există la ei vrere ca să arate dovezile întoarcerii lor la Dumnezeu. De aceea, nouă, celor ce suntem în pocăință, care avem și noi dreptul la aceeași pocăință, ni se cer obligatoriu, frații mei, aceste două lucruri.

Deci, unul dintre aceste două lucruri este simțirea smereniei, anume că, într-adevăr, noi, întru nevrednicia noastră, am trădat fără nici un motiv pe Dumnezeul și Tatăl nostru, ne-am lepădat de El, L-am trădat, am fost amăgiți, L-am amărât, însă El nu ne-a aruncat încă, ne-a mai dat o amânare de timp. Acum, cu această simțire, începem să Îl rugăm: ”Milostivește-Te, Mângâietorule, nu ține seama, noi suntem de vină, iartă-ne, te rugăm, Tu Care ai venit să le înnoiești pe toate, în timp ce noi ne-am predat stricăciunii, nu avem ființă, nu avem viață în noi, Tu însă ești viața, Tu ești plăsmuirea din nou, înnoirea, învierea, nu vei înnoi Tu în scurtă vreme fața pământului? Nu vei plăsmui Tu din nou firea cea stricată?”. Și ne rugăm: ”Dă-ne Tu putința aceasta, pentru că acum prin cădere ne-am pierdut simțurile duhovnicești, nu putem să ne ridicăm singuri”, și lacrimile se unesc cu durerea. Atunci ajungem să fim pe aceeași linie cu aceia pe care îi iubește Dumnezeu, pentru că aceștia, prin desăvârșita lor iubire de pătimire, s-au lepădat cu totul de ei înșiși și de orice lucru le-ar fi adus satisfacție pe lumea aceasta și au purtat neclintit crucea până la cea din urmă suflare a vieții lor, fără să trădeze, și au atras astfel harul să vină asupra lor.

Prin urmare, Dumnezeu, iubindu-i pe cei drepți și miluindu-i pe păcătoși nu o face pe degeaba, ci în schimbul pocăinței omului, al mărturisirii sale, pentru că, dacă nu ar fi fost așa, atunci greșeala s-ar fi datorat creației, ar fi însemnat că Dumnezeu nu a făcut lucrurile așa cum trebuie. Aceasta este o învățătură, pe care, dumneavoastră, monahii, să nu o uitați!

Și acum, deci, așa cum v-am spus și zilele trecute, pornim pe calea aceasta practică având ca bază mintea-nous¹. Pentru că ceea ce îl definește pe om, personalitatea omului este mintea-nous. În afară de mintea-nous nu există nimic altceva care să-l diferențieze pe om de animale, tot restul se regăsește și la animale. În rest, și animalele sunt ca noi. Ceea ce definește chipul și asemănarea, ceea ce definește personalitatea despre care spune Dumnezeu că este asemănare cu El, copie a Lui, este mintea-nous.

Deci, urmând calea practică a întoarcerii la Dumnezeu, datoria noastră este paza minții-nous. Nu spun Părinții că adevăratul monah este ”cel ce-și păzește mintea”? Monah este cel care-și păzește mintea. Deci, permanent suntem atenți să ne păzim mintea, să o prindem și să o aducem înapoi, căci altfel rătăcește liber în deșertăciunea și prostia lumii, și în cele ale trecutului, și ale prezentului, și ale viitorului. Dar întrebându-ne noi ”Ce suntem noi? Și de ce suntem aici?”, cugetând noi la scopul nostru care este de a ne întoarce cu orice preț la Dumnezeu, pentru că avem dovezi, pentru că avem modelul, Arhetipul Care a venit și ne-a arătat acest lucru, avem milioanele de eroi, de înaintași ai noștri, care au suferit martirii sângeroase și nesângeroase și au ținut mărturisirea cea adevărată și s-au întors la Dumnezeu.

Deci, acum, și noi, ne păzim mintea, o controlăm, însă ea mai pleacă, mai prinde vreo imagine prostească, și atunci îndată punem în lucrare ceea ce se numește împotrivire, care este manifestare a mâniei. Mânia este o putere a sufletului, pentru că mânia este cea care păstrează integritatea persoanei. E vorba de acea mânie care este împotriva mâniei absurde, lipsite de sens. Atunci prindem mintea din rătăcirea ei și zicem: ”Hei! Ce este aceasta?”, prin așa-numita putere împotrivitoare. Îndată ce se întâmplă aceasta, automat gândul se pierde, dispare, se șterge cu totul, nu poate să mai rămână, pentru că această mărturisire adevărată este cea care atrage prezența harului. Atunci omul se trezește cu adevărat din uitarea și nesimțirea sa, înțelege cine este și alungă gândul, ai înțeles? Și prin osândirea de sine atrage apropierea harului.

(…) Să fiți foarte atenți, căci vă vorbesc puțin și din experiența mea. Vedeți, noi ne-am născut la picioarele unor oameni sfinți și eroi – nu eroi din punct de vedere istoric, nu ca titlu de glorie eroi –, ci la picioarele unor oameni sfinți, plini, încărcați cu Duhul Sfânt, care se aflau într-o stare mai presus de fire, pe care au dobândit-o prin aceste lucruri, prin aceste lucruri de care vă vorbesc acum.

Și cu stăruință este adusă înapoi mintea-nous care necontenit vrea să fugă în rătăcire, ”Hei! Unde te duci, animalule? Nu ți-e rușine, intră înăuntru! Unde te duci acum? Crezi că nu te-aude nimeni? Călugăr ești tu? Ce sunt acestea ce gândești?”. Și în același timp te gândești: ”Preabunule, fie-ți milă, te rog, de făptura Ta, vezi unde mă aflu, Doamne, ridică-mă, trezește-mă din uitarea în care zac, Atotbunule! Ai răbdare cu împietrirea mea!”. Aceasta este rugăciunea mărturisitoare, care este veșmânt al prihănirii de sine. Dacă păziți aceasta, în scurt timp va începe plânsul. Fiindcă, rănită inima de mustrarea prihănirii de sine, începe plânsul. Atunci, acel monah începe să găsească drumul. Acesta este calea de întoarcere la Dumnezeu și de pocăință. Rog dragostea voastră să fiți foarte cu luare aminte la aceasta. Asta e, nimic altceva!

Vedeți, împlinirea dreptății lui Dumnezeu este cu neputință. (…) Dumnezeu nu face greșeli. Pe de o parte pe cei drepți îi iubește, pentru că au dovedit că nu s-au făcut trădători de Dumnezeu, ca noi. Și pe noi, nefericiții, ne primește din nou, dacă însă urmăm aceeași cale. Care anume? Recunoscând prostia noastră, recunoscând că noi am provocat acestea și, deci, noi ce suntem? Niște mârșavi, vrednici de milă, vinovați, păcătoși, vai de capul nostru, animalizați. Când simțim acestea cu adevărat, aceasta este smerenia practică. Și atunci Dumnezeu, ”celor smeriți le dă har”. Atunci începe dinlăuntrul nostru rugăciunea, rugăciunea mărturisitoare, fără nici un efort începe sufletul singur să se roage prin această simțire, și vorbește cu Hristos, vorbește într-alt chip, pentru care mă rog să îl simțiți în fapt.

Atunci și plânsul este provizoriu, atunci acest om a ajuns…, atunci se apropie harul de minte și îi dă puterea de a nu mai fi înșelată cu ușurință. Rămâneți statornici pe această temelie, alungați de la voi gândurile și astfel nu veți mai fi înșelați cu ușurință. Atunci unul ca acesta a aflat înțelesul practicii, se luptă cu vrăjmașul, nu îi mai îngăduie minții să primească ceva de la cel vrăjmaș. Pentru că, de altfel, nici nu ne trebuie nimic aici. Aici avem nevoie de puțină mâncare și de cele care există, nu e nevoie de griji, de nimic altceva nu avem nevoie! Pentru că nimic altceva nu există! Numai Dumnezeu există, toate celelalte sunt trecătoare. Toate ale lumii se vor destrăma într-un timp atât de scurt, deci ele, de fapt, nu există. Cel care există este numai Dumnezeu, Adevărul, Viața.

Atunci când, deci, urmăm această viață practică, stând tari în lupta împotriva vrăjmașului, atunci începe luminarea minții, se trezește mintea și nu mai este ușor înșelată în rătăciri fără scop. Iar când dumnezeiescul har constată că mintea aceasta s-a trezit și și-a asumat poziția aceasta de persoană, (…) atunci harul se supune minții. Taine, taine! Și altă dată v-am spus acestea, dar vi le-am spus cumva amestecate, acestea nu ne sunt străine. Mintea omului este persoană, este chipul și asemănarea, este mai presus de har. Harul lui Dumnezeu este energie-lucrare necreată prin care Dumnezeu le-a făcut pe toate și le chivernisește, dar energia-lucrarea nu este decât un instrument al lui Dumnezeu. Mintea este persoană, cu atât mai mult chipul și asemănarea, de aceea a și purtat-o Dumnezeu Cuvântul și a purtat-o în veșnicia slavei, pentru că și în veacul viitor Îl vom vedea ca Om. Atât de mare valoare are omul! Vedeți, toate acestea să le păziți, ca să nu deveniți cu ușurință trădători ai Lui.

Carevasăzică, harul se supune minții, iar mintea, atunci, cu stăpânire, simte apropierea demonilor, are înainte-simțirea scopului pentru care îl vor lupta demonii și li se împotrivește cu bărbăție. Urmează adevărata mărturisire și acela aude de la Domnul: ”vino, slugă bună și credincioasă!”. Toate acestea le-am auzit, le-am văzut, le-am pipăit la Părinții lângă care am trăit, întru care se afla din belșug harul Duhului Sfânt și ne proroceau, știau și vedeau și de departe.

Eu eram la Vatoped și munceam ca un călugăraș ce eram; când a venit războiul din ’40, noi, cei de la sihăstrii nu mai aveam ce să lucrăm, sufeream de foame. Cine să ne dea de mâncare? Rucodelii nu mai erau, bani nu erau, alimente nicăieri. Atunci ne duceam pe la mănăstiri, iar călugării de la mănăstiri, din milă, ne primeau pe lângă ei și munceam ceva acolo, și puțina pâine pe care o aveau o mâncau împreună cu noi. Eu, tânăr cum eram pe-atunci, tocmai venisem de-acasă, și nu primeam nimic de la părinții mei – atunci, pe timp de război, s-a umplut locul de atei, de escroci, netrebnici, hoți, și când vedeam toate astea mă amăram, eram cu susul în jos. Și ziceam, nenorocitul de mine: ”Ce fel de călugăr o să ajung eu în felul ăsta?”. Vedea Părintele² din peșterile pe unde se nevoia și îmi scria epistolă. Din mână-n mână, o primeam în vreo 8-10 zile. Îndată ce luam epistola în mână, îndată dispăreau dinlăuntrul meu toate problemele, venea atunci întru mine atâta har de la Dumnezeu, încât nu mai simțeam nici măcar legea gravitației. După multe ore, apoi, de curiozitate, deschideam și epistola, și îmi spunea acolo în amănunt Părintele ce am auzit, ce am pățit, când am pățit cutare și cutare, și de ce.

Acești oameni ai pocăinței și ai căii practice pe care v-am descris-o, au reușit și au lepădat pe omul cel vechi, s-au îmbrăcat în omul cel nou, s-au făcut plini de har, au devenit purtători ai dumnezeieștilor daruri, au dobândit putința de a proroci, străvederea și înainte-vederea. Și aceasta era dovada sfințirii lor și au intrat cu îndrăzneală în spațiul înfierii. ”Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1: 12), au intrat în înfiere, au devenit fii ai lui Dumnezeu. Acest har vă urez să-l dobândiți și voi, frățiorii mei, vă urez din tot sufletul, și nu mă opresc la cuvinte, și acolo unde mă aflu neîncetat mă rog pentru voi, ca să dobândiți acest har. Fiți, dar, cu luare aminte, străduiți-vă, ne aflăm în zilele cele de pe urmă, să nu fim învinuiți ca trădători ai Domnului, ci să rămânem următori ai Tradiției Părinților noștri și să le dăm insuflare și fraților noștri din lume care se pierd în marea întunecată a necredinței, a neorânduielii și a haosului. Ei și-au pierdut orientarea, nu știu ce să mai facă, se întreabă: ”mai este azi cu putință creștinismul?”. A venit acum ceasul, frații noi, doar pentru noi, să spunem lumii: ”Da, fraților, este cu putință, veniți de vedeți cum ținem creștinismul!”.

Deci, iarăși vă zic, eu mă rog din suflet ca dumnezeiescul har, pentru rugăciunile Părinților noștri, să vă dea puterea adevăratei pocăințe, a privegherii, a luării aminte, și astfel, și noi, la rândul nostru, să intrăm întru cele dinăuntru ale catapetesmei, unde este pliroma Sfinților, care ne așteaptă și neîncetat se roagă pentru noi! Amin.

---

1  Mintea (νοῦς) este altceva decât raţiunea (λογική) și intelectul (διάνοια), este o altă facultate a sufletului, pe care omul căzut o confundă cu rațiunea. Este „ochiul sufletului”, atenția cea mai subtilă capabilă să sesizeze prezența lui Dumnezeu și să intre în comuniune cu El. Este instrumentul prin care omul are acces la Dumnezeu. [n. trad.]

2  Gheron Iosíf. [n. trad.]

preluat de pe www.pemptousia.ro

viata fara Har este moarte

O conferinta care lamureste multe nelamuriri. 

Doamne ajuta!

nu, Parinte, nu esti mai rau, esti mai constient

"Eu inteleg repede, dar trebuie sa-mi explici mult..."

"Crezi ca esti un credincios si te trezesti ca reactiile tale sunt reactiile necredinciosului. Credinta ta te falimenteaza, te tradeaza si aicea zic: tine-ti mintea-n iad si nu deznadajdui. Nu ca sunteti toti asa, dar cei care sunteti... Insa nu e cazul de a deznadajdui, si aici (si poate cu asta sa inceerc sa inchei) ... Vorbeam cu o maica aseara, nu e cazul sa deznadajduim, cand observam lucrurile astea e cazul sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu, e cazul sa ne bucuram... "

"E vremea sa ne bucuram. Cu o intristatoare bucurie..."

despre AMAGIRE si relativitatea CONSTIINTEI

(sunt mai multe parti. le gasiti pe youtube. Doamne ajuta! :) 

solitudine sau masti fantastice?!

"Nu exista iubire reala fara cunoastere." - Konstantin Zorin

"Singuratatea, pentru unii dintre noi, este una dintre cele mai grele poveri. O percepem adesea ca pe o pedeapsa pe care o primim, pentru ca “nu suntem indeajuns de buni” sa meritam compania cuiva sau sa fim acceptati intr-un colectiv. In piramida lui Maslow, nevoia de a fi “integrati” intr-un anumit colectiv se afla la mijlocul nevoilor unui individ. Daca ne oprim la ea, ramanem ancorati intr-o realitate care nu este sanatoasa evolutiei noastre, nu vom ajunge sa atingem cele doua nevoi din varful piramidei: recunoasterea si realizarile.

Ce se intampla, de fapt, in momentele de singuratate? Ne confruntam intr-un mod dureros cu propria noastra fiinta. Ne punem intrebari de genul: Ce imi lipseste? Cu ce gresesc? Unde gresesc? Nu arat indejauns de bine? Si continuam sa cautam raspunsuri in exteriorul nostru, raportandu-ne la celalalt sau la cei aflati in grupul in care am vrea sa intram. Si incepem sa ne faurim niste masti fantastice care sa corespunda acelor “sabloane” pe care ni le imaginam ca fiind esentiale pentru acceptare.

Percepem singuratatea ca fiind ceva care ne aduce lipsuri. Si punem atat de tare accentul pe aceste lucruri, incat, atunci cand suntem acceptati de o anumita persoana sau un anumit colectiv, devenim singuri “in doi” sau “in grup”. Pentru ca am uitat de noi. Ne-am pierdut in procesul de ”fabricatie” al unui nou EU!

Exista o treapta superioara, ca vibratie, a singuratatii, si anume solitudinea.
Solitudinea este o stare a sufletului care cere uneori sa-si refaca structurile, sa se reconfigureze dupa o perioada de acumulat experiente. Solitudinea, traita in starea de obseravtor a propriei evolutii, are capacitatea fantastica de a transforma interiorul nostru emotional, de a intelege desfasurarea evenimentelor si experientelor prin care tocmai am trecut. Solitudinea este o stare de reverie care da sufletului si spiritului capacitatea de a renaste, de a se regasi in alte forme, in alte grade de vibratie interioara, de traire emotionala.

La baza, singuratatea si solitudinea sunt aceeasi energie. Acest lucru il confirma si defintiile date in dictionare. Forma pe care o dam face diferenta.
Un calugar aflat in pustie, intrebat cum poate trai in singuratate, ar raspunde, probabil, in modul cel mai firesc posibil: “Dar sunt inconjurat de atata bogatie! Cum as putea sa fiu singur?!” 

preluat de pe Portal Spiritual

despre tapul ispasitor

"Ceea ce a mai fost, a mai fost, ceea ce este, a mai fost, ceea ce va fi, a mai fost" 

Parintele Arsenie BOCA

noroc cu Pluto!

Prezentul acesta imi pare a fi o grota imensa din care, de pe-acum, incep sa lipseasca sfintii de altadata. Imi amintesc ca, atunci cand inima imi sangera, ma inchideam cu cate o prietena de suflet intr-o camera mica. Aprindeam cateva lumanari sau o lampa. Nu lasam fiorul lumii sa intre si nici cuvintele sa iasa din camera mica. Imi spovedeam acolo adancul, cat sa nu cad  in visul acela pe care l-am visat inainte ca toate sa se tulbure. Insa, cazand tocmai in visul acela, am ajuns sa-mi pun semne de indoiala legate de propria-mi sanatate mintala. Pe cuvant, nimic nu-i mai dureros ca momentul ala cand sti ca ai cazut intr-un cosmar al visului... desi ai fost avertizat. Daca n-ai fi fost avertizat, ai avea macar o scuza. Dar asa, cu ce te alegi in afara de o terfelire si o batjocura pe masura care refuza sa-si incheie capitolul nascut dintr-o minte acaparata fie de trufie fie de paranoia? Cu experienta, desigur! Nimic nu se compara cu asta! Da! daca ar fi fost sa-mi ascult, cum am facut de fiecare data- intuitia- as fi fost ferita de tot circul asta. Mi-as fi tinut drumul drept- cum zic judecatorii. Ei, cei ce te judeca toti sunt pe drumul cel drept. Si eu ma bucur, caci mereu a fost asa in istoria lumii. Mereu ai fost judecat de cei drepti. Numai ca... nu se poate sa te nasti in pozitie de drepti... Da, as fi fost calduta si cuminte si parca de data asta n-am mai vrut sa fiu. Si, desi n-a fost un experiment, caci nu fac experimente legate nici de sufetul meu nici de al celor din jurul meu- a fost un salt in gol. Si a fost... inspaimantator. Dureros. Si frumos! Cred c-am sa repet din cand in cand treaba asta, cam cat sa ma obisnuiesc sa nu mai iau in seama gura lumii.

Da. De indata ce s-a cuibarit acolo, de indata ce i-am permis sa se cuibareasca acolo a si inceput sa scoata limba si sa scuipe. Unii spun ca tot circul asta e menit a speria moartea. Dar de undeva, dupa o perdea, s-au putea sa soseasca clipa aceea cand absenta mortii ne va inspaimanta mai mult ca orice altceva. Uneori simtim de tineri franturi din clipa asta. Moartea isi are rostul ei... la fel ca circul asta de a o-nspaimanta. Cu-adevarat suntem bolnavi pana la os: de boli mentale si cancere de tot felul. Pacat ca nu luptam mai mult cu asta. Pacat ca nu vedem mai departe de limita asta. Pacat!

Ma tot gandesc la treaba asta: vis in vis/ teatru in teatru. Ma intreb uneori, privind asa, peretii, casele, zilele, anii in ce fel de spectacol am nimerit. De la o vreme, sunt clar in Ionesco. N-am crezut ca Ionesco poate fi atat de amuzant, pe cuvant. Desi iti sta ceva in gat, tot iti vine sa razi. E singura solutie sa n-o iei razna cu totul. Poate ca asta inseamna de fapt a-ti duce crucea cu bucurie. Fiind preocupat de teatrul prost AL LUMII si de cum sa-ti afli calea proprie de a evada din treaba asta, n-ai vrea sa stii ce soi de paranoia provoci in jurul tau. Fiecare cuvant, fiecare gest- interpretat la milimetru. 

Incercand sa nu mai fiu cuminte si sa aflu cate ceva pe propria-mi piele, am ajuns sa aflu si care e pretul. A, numai la judecata lumii sa n-ajungi. Dar tot judecata lui Dumnezeu e. 

Asadar, toti vor explicatii: de ce faci asta, de ce simti asta, de ce taci, de ce nu suni, de ce nu simti ce-ar trebui sa simti, de ce simti ce n-ar trebui sa simti, de ce poza aia, de ce crucea la gat, de ce si pentru ce esti tu, Laura, de ce poetul ala?! In numele libertatii vorbesc cei mai incuiati oameni. Te-ai nascut pe lumea asta sa le dai lor explicatii... Iar ceilalti s-au nascut sa-ti spuna cum sta treaba cu tine, cat esti de sanatos in ochii lor. Ei stiu ce ai zis, ce ai simtit, cum te-ai simtit, ce-ar fi trebuit sa simti, ce n-ar fi trebuit sa simti, stiu tot contextul ala pe care tu speri ca macar in ceasul mortii sa-l descifrezi cumva- cam cat sa te treci dincolo ceva mai descalcit si mai sanatos si mai eliberat fata de cum ai venit. 

N-am vrut sa scriu despre asta. De cate ori citeam despre scarba Parintilor, nu intelegeam ce e aia. Si nici astazi nu prea inteleg. Si nu, nu e vorba de lume aici, ci de bolile astea in care am intrat cu totii. Si habar n-am cum vom iesi curati si sanatosi de-aici. Unii spun ca-i floare la ureche, Dumnezeu e iubire si asta e tot. Floare la ureche. Eu simt ca e cu totul altfel, ca e lupta, ca e razboi: cu tine, cu lumea, cu propriile patimi. Cu bolile astea care parca ne-au acaparat mai ales mintea. Sau ma rog, nu atat o lupta cu aceste boli, intru vindecare, o moarte, o nastere, o metamorfozare. Dar nici sa te nasti nu-i tocmai floare la ureche. E tot cu sange, cu durere si chiar cu urlete, daca vreti.

Si nu pot sa nu ma intreb: daca ramaneam eu calduta aia, mai simteam oare tot ce simt acum? Pur si simplu ma intreb. Si as impartasi mai multe, dar sunt mai de suflet, asa... si de la o vreme am invatat sa le tin pentru mine. Suntem niste copii, de cele mai multe ori rasfatati si razgaiati. Si ne-am cam luat nasul la purtare. Si ne mai si credem nebuni frumosi si invatati. Dar citind din Sfantul Andrei cel Nebun intru Hristos, ne trece si asta.

Desertaciune a desertaciunilor suntem... si e aproape hilar ca in desertaciunea asta nu incapem unii de altii. Ne e mereu teama sa nu ne ia cineva locul, in aceasta desertaciune fiind. E ca atunci cand esti pe fundul gropii, si-n loc sa-ti imbratisezi fratele, sa-i mangai tampla, sa-i stergi sudoarea, tu-i zici: da-te ma, mai incolo! Da-te mai incolo! Suntem pe fundul gropii si tot n-avem loc unii de altii. E trist, e pacat, chiar e pacat. Nu-i nimic, o sa ne salveze Pluto la sigur. Noroc cu el, noroc cu Pluto. Bine ca are desenata o inima Pluto. Sper ca peste cativa ani sa nu-si intoarca inima aia de la noi. Ca ne-am scos cu inima aia a lui Pluto. Noroc cu Pluto. Ce mai conteaza care-i treba cu noi? As scrie o piesa de teatru despre inima asta lui Pluto in care intreaga omenire si-a pus speranta. Pe cuvant! Chiar ar trebui sa scriu despre entuziasmul asta al lui 2015 legat de inima lui Pluto care e la ani lumina distanta. Nu-i nimic, floare la ureche. Dumnezeu e iubire, Pluto e iubire, razboiul e numai in(ntre) noi. De ce sa nu fie bine cu Pluto? Iar tre sa te pui tu contra a tot... tu, laura, desteapta pamantului. Esti desteapta cata vreme nu te deranjeaza ignoranta lumii, asa sa afli tu azi de la inima lui Pluto.

Da, in seara asta, pentru prima oara dupa un lung timp, am simtit o eliberare. Mi-am amintit de o replica celebra: fa ceva rau, am nevoie sa te urasc! Si pesemne nici REPLICA asta n-o mai cred, dar tot simt o eliberare. E ca si cand totul se reaseaza la locul firesc. Asa cum ar fi trebuit sa fie daca nu m-as fi aruncat in cosmarul ala. E ca si cand m-as fi trezit acum din cosmarul ala si am dat de mine- un alt fel de mine.  Nimic nu mai parea ca are sens pe acolo. Sa visezi un vis, sa nu tii cont de el desi e o avertizare, sa te arunci in inima lui (nu, nu semana cu inima lui Pluto) si sa stai in cosmarul visului o vreme cat sa intelegi CE mai ESTI si pe-acolo... apoi sa te aduci la suprafata. Plina de noroi. Ma rog, nu intru in amanunte. Sunt maruntaiele sufletului meu. Ma bucur ca am indraznit sa ma arunc, ma bucur. Pe cuvant, nicaieri nu-i mai aproape Dumnezeu ca acolo. Ce pacat ca unii cred ca crestinismul e floare la ureche. Si cat de minunat vorbea parintele Steinhardt tocmai despre acest aspect. Pana si scena, pana si un one woman show de o ora si jumatate e floare la ureche comparativ cu munca asta, a cunoasterii de sine, cu bune si cu rele. Astazi, in noaptea asta, desi am vazut un teatru absurd peste tot, viata tot imi pare o minune! O minune de la Dumnezeu! Si, daca n-as fi ratacit o vreme prin abisurile acestui suflet de om numit laura si maria, n-as fi simtit astazi ce simt acum. Si-n momente din astea, nu pot sa nu ma intreb: cine se roaga pentru mine in incercari ca acestea? Cine se gandeste la mine in felul acesta, acum, in perioada asta cand eu vad si simt tot ce-i mai rau in om, in lume? Care profesor, care invatat, care regizor, care director, care judecator- intr-un moment de criza- arunca vina numai pe unu? Si cine intinde mana si te apuca de acolo... care inger, care om, care frate, care prieten, care parinte? Cine e cel al carui gand te pune in legatura iar si iar cu Viata, cu Calea, cu Dumnezeu? In timp ce tu stai prin mocirla, cautand pe-acolo sa afli raspunsuri sau incercand macar sa intelegi ceva mai mult despre cei din jur, despre om, despre eu, despre tu, despre lume.

Da, au fost momente cand l-am vazut pe om rau, ipocrit, fatarnicsi prefacut - aproape pana la extrem. ASTAZI stiu ca m-am vazut pe mine in oglinda. Dar au fost si momente cand, in acest proces, l-am vazut pe om bun si frumos; copil- copilarie. Atunci l-am iubit asa cum n-as mai vrea  niciodata sa uit. Dar cred ca nici macar nu erau eu... era o rugaciune care se gandea fix in acel moment- la mine, la oameni, la intreaga lume. Si nu, nu cred ca era Pluto. Desi, habar n-am de nimic...

A, da, era sa uit! I-am vazut si pe inchizitorii neocomunisti. Le-am ascultat graiul. Vorbeau despre libertate, parca. In rest: itzy bitzy voodoo voodoo/ do the things I tell you to do!  (pentru cei care mai au astazi un real simt al umorului, care, dupa opinia mea, n-are nicio legatura cu batjocorirea celui de langa tine!).  Mai bine sa razi de tine, pe cuvant ca-i mai sanatos. :)

perspectiva samanica asupra bolilor mentale

preluat de la Anticariatul de Noapte

In perspectiva samanilor, bolile mentale semnaleaza “nasterea unui vindecator“, explica Malidoma Patrice Somé. De aceea, dereglarile mentale sunt de fapt irumperi spirituale, crize spirituale si trebuie sa fie privite ca atare pentru a ajuta vindecatorul sa se nasca.

Ceea ce in vest este vazut ca boala mentala, poporul Dagara priveste ca “o veste buna din partea lumii exterioare”. Persoana care trece prin criza a fost aleasa ca medium pentru un mesaj pentru comunitate, ce trebuie sa fie adus din taramul spiritului. “Dereglarile mentale, de orice fel, sau de comportament, semnaleaza faptul ca cele doua energii in mod evident incompatibile au fuzionat in cadrul aceluiasi camp“, spune Dr. Somé. Aceste dereglari se nasc atunci cand persoana nu are asistenta atunci cand apare prezenta energiei din taramul spiritului.

un articol extrem de interesant, care poate fi citit pe urmatoarele linkuri:

Ce vede un shaman intr-un spital de boli mintale- partea 1

Ce vede un shaman intr-un spital de boli mintale- partea a doua

ne intalnim in prezent cu viitorul trecutului

De la o vreme, imi imaginez prezentul ca o pe echilibrare a trecutului.

Mi-am imaginat ca noi cand am venit pe lume, am cazut asa, fiecare ca o stea cazatoare intr-un ocean de apa si am facut valuri valuri. Lumea s-a bucurat... mult, poate prea mult. Apoi ne-am facut adolescenti, cat sa le mancam ficatii parintilor si sa re-echilibram bucuria si dragalasenia aia de la-nceput. Dar iar am cam cazut din masura si am inclinat-o intr-o prea pofticioasa mancare de ficati. Am inteles astfel ca a fi o pramatie nu-i chiar atat de greu si neplacut. Apoi- dupa ce am aflat despre noi insine ca am fost cei mai dificili adolescenti din cati au fost pe pamant- ne-a venit gandul ca poate, totusi, suntem mai buni decat altii. Mult mai buni decat altii. O, si macar de-ar fi fost treaz cineva in noi atunci, sa prinda gandul ala la timp, pana nu-si face tron si culcus acolo, in salasul inimii. Si-apoi, venindu-ne gandul asta, ne-am apucat sa-i aratam pe ceilalti cu degetul. Unii ne-am oprit acolo. Cel mai inspaimantator mi se pare iadul asta! Mai inspaimantator decat iadul in care iti vezi propriile napaste si mizerii, desi, recunosc, nici iadul ala nu-i tocmai floare la ureche. Dar macar ai satisfactia unei oarecare trezii. Asa, cat de cat... Cand iti vezi mizeriile, e clar, e o lumina pe-aproape si nu mai e in afara ta, din moment ce-ti lumineaza atat de strasnic adancul. Cand vezi raul in afara ta, e pericol mare, caci proiectezi propriile mizerii in afara, fara sa fii constient macar ca ai luat parte tocmai la acest proces, al inmultirii umbrelor pe pamant. Nu-i nimic, au si umbrele rostul lor, se zice... doar ca in istoria omenirii, parca repetam mereu ceva. Si stim deja prea bine ca, atunci cand isi pune natura in cap sa face niscai curatenie, sa curete mizeria umbrelor invocate de om, omul pierde de fiecare data aceasta batalie. Asa ca da, au si umbrele rostul lor dar nici discernamantul omului nu e dat pe degeaba.

Oricum, de la o vreme, m-am obisnuit sa fiu atenta la gandurile cu care ma trezesc. Uneori zambesc, alteori ma insp aimant... imi dau seama ca ele chiar se leaga de trecut, dar un trecut al prezentului, un trecut de care eu imi amintesc astazi intr-un fel anume. Si desigur, ce-mi mai amintesc din el. Ce a mai ramas din el. Lumina sau intuericul pe care eu l-am hranit. Incep sa constientizez  ce forte am hranit eu ani de-a randul. Nici treaba asta nu-i tocmai floare la ureche, daca ti-a venit intre timp gandul ca nu mai vrei sa fii fariseu. Esti ca un chirurg printre maruntaieile trecutului. Dar, printre abisurile astea, mai gasesti si niste insulite. Nu stiu cum se face, asa lucreaza Dumnezeu. Si pentru asta, din pacate, chiar n-am sa am minte si trezie cat sa pot multumi indeajuns. 

Da, continui sa-mi imaginez prezentul ca pe o reechilibrare a trecutului. Si asta imi da o oarecare speranta. Ne intalnim in prezent cu viitorul trecutului. - spunea parintele Arsenie Boca. Ma gandesc de cativa ani la cuvintele acestea. Dar parca nici astazi nu le-am deslusit cu-adevarat intelesul. 

Si ma mai bantuie niste cuvinte vii:

"Eu am luptat cu duhul lumii si am invins-o pe ea."

Aproape ca imi doresc sa o provoc, ca sa invat, in sfarsit, sa n-o mai iau in seama. Aproape ca imi doresc sa raman o rebela toata viata. Dar nu in sensul ala plicticos al cuvantului. Spunea Alice Cooper ceva de genul: 

Să bei bere e uşor. Să faci mizerie în camera de hotel e uşor. Dar să fii creştin, asta e o provocare dură. Asta e adevărată răzvrătire…” – Alice Cooper

Asa... si-acum speriati-va de Alice Cooper, ca cei care nu va speriati de el, va speriati la sigur de Rafail Noica :))). Dar PACEA, cand o vom dobandi, oare? 

In rest, ajuta-ne Doamne sa unim cu intelepciune contrariile, de care atata ne mai speriem! 
Si desigur, eu, ascultand chiar acest cantec, nu pot sa nu ma gandesc la Cel care a fost mai puternic decat lumea aceasta. N-ai cum sa nu-L IUBESTI, cand ii intelegi LUCRAREA! N-ai cum sa nu-L iubesti! N-ai cum sa nu te gandesti cum ar fi sa poti sa stai de vorba cu El, sa-L intrebi despre tainele acela pe care El le-a-nteles. Asa cum poti tu, la masura care esti. Eu azi il iubesc cu cantecul asta. PUNCT. Si-apoi chiar mai departe... Dar mereu ma gandesc la El cand ascult cantecul asta. Nu stiu de ce... e, o metamorfozare a trecutului sau nu e. Dar de fiecare data ma gandesc la El. Si ma gandesc la cei ce-au fost langa El si-au putut sa il vada, sa il asculte. Uite, asta e momentul ala cand iti pui lumea in cap de dragul Lui ascultand Alice Cooper. Iti pui ambele tabere in cap, sperand sa existe o a treia, a nebunilor- care sa te accepte asa, pur si simplu. Si cu Alice Cooper si cu Rafail Noica. Mai bine asa, decat fariseu sau prefacut, cu invidie, ranchiuna sau spaima. Mai bine asa... invelind trecutul intr-un tainic prezent, care va lucra- numai el stie cum, de ce si inspre ce.
In rest, noapte BUNA! 

Persoana, Cuvantul, Dragostea, Vesnicia, Mantuirea

"Persoana, Cuvantul, Dragostea, Vesnicia, Mantuirea- astea sunt sinonime. Sunt un singur lucru. (...) Observam la parintele Sofronie, mai ales in ultimul an, un lucru pe care iarasi nu-l putem intelege: el traia omenirea ca pe un singur om. Si concret. In ultima vreme, cand se salbaticisera vremile si simteam rautatea crescanda a lumii si repede crescanda si cand il insoteam inapoi acasa, de multe ori, spunea asa: 

- Parinte, cum putem noi trai fara de pacat? Noi facem parte din arborele asta urias, adamic, parte din trupul asta urias, ADAM si in arborele asta curge seva otravita. Si noi cum putem sa nu ne otravim? 

Daca era in viata, trupeste, parintele, acuma l-as intreba doua lucruri: cum intelegi asta si ce intelege prin cuvantul pacat? Ca altceva reiesea din ce spunea el decat altceva din ce eram eu obisnuit sa inteleg. Dar, lasand la o parte pacatul, revin la persoana: persoana este un individ, dar care traieste totul ca una, care ajunge la un moment dat in rugaciune sa traiasca pe toti care au fost de la Adam, ADAM fiind de-acum o realitate si nu un mit sau un simbol al omenirii, nu! Un om real care a existat, din care toti ne tragem obarsia. Si toata omenirea asta care este, care a fost si care va fi, el o traia ca un singur om."

...