 |
| Celui care mi-a vegheat "caderea"... |
un gand istet s-a pogorat in mine
fal fal si iarasi fal batea a dor
l-am intrebat: cum te numesti, straine?
dar n-a raspuns! tacea, tacea cuminte
caci gandul asta n-avea niciun dor.
prin dansul infinitelor celule
simteam cum gandu-acesta isi cauta culcus
si imi parea ca-mi indulceste fierea
si imi parea ca parca-ar vrea sa nasca
a stelelor visare- lin urcus.
ieseam din vizuina-ntunecata
si gandul asta, printre oameni, ma-nvartea in dans
n-aveam pereche, fiecare stea
se pogora sa-mi fie-n noapte- soarta!
si n-aveam trebuinta de nimic-
stiam ca fiecare-n dans pluteste
stiam ca ziua, noaptea o vesteste
stiam ca noaptea grea- e maica mea.
stiam ca noaptea grea renaste stele
stiam ca rand pe rand cate o stea
in dorul ei de zbor- inspre pamant purcede
si nu era-n cadere steaua mea...
era in dans, un dans al unor astre-
si astrele acestea, rand pe rand
cand se-ntoarceau si imi trageau cu ochiul
stiam si-ntelegeam ca sunt pamant.
si ca-n pamant va adormi candva
tarana trupului si haina grea
si langa trup, Viata va veghea-
pana cand steaua-mi se va inalta.
si-apoi, din inima acelei stele
gandul tacut scria povesti, destine-
imi rescria visul copilariei
scria visarile ce VOR sa FIE.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu