duminică, 23 februarie 2014

tainele-acestea





„Tainele-acestea şi alte mai mari, mai adânci vei cunoaşte
Fiule-ascultă: când flacăra-n suflet s-aprinde, se naşte,
Răul patimii-alungă şi casa se face curată,
Focul s-amestecă-n toată fiinţa, o străbate şi iată;
Printr-o unire nespusă sufletu-ntreg străluceşte,
Raze şi flăcări în jur cu lumină şi el răspândeşte,
Cum ? Nu mai pot spune, dar una se fac: suflet şi Ziditor,
Cela ce ţine zidirea în palmă şi-i Domn tuturor
Sfânta Treime întreagă încape-ntr-un suflet curat.
Tatăl şi Fiul şi Duhul – neacoperit, neapropiat,
Ei locuiesc înăuntru, în suflet, şi nu-l pârjolesc,
Înţeles-ai ce-adâncuri de taină în noi se plinesc?
Omul, o mână de ţărână, poartă pe Domnul în sine,
Poartă întreg pe Acela, ce toate cu-n deget le ţine,
Deci pe Acesta purtându-L în sine, în Duh şi văzând
Marea-I frumuseţe, s-aprinde de dor după El, şi arzând
Cum va putea suferi a dragostei flacără tare?
Cum nu-i vor curge din inimă lacrimi fierbinţi şi amare?
Cum va grăi, povestind de-a rândul minunile, care
Se-ndeplinesc înăuntru, în el, şi bogata lucrare?
Cum să şi tacă, atunci când-îi silit să vorbească ?
Pentru că-acum abia vede iadul, în care-i menit să trăiască.
Nimeni nu-şi poate da seama în ce întunerec petrece,
În stricăciune şi-n moarte-n necunoştinţa cea rece,
Dacă nu vine, la vreme, din Ceruri scânteia divină,
Când în suflet s-aprinde şi arde cereasca lumină.
Cad legăturile grele, pui mâna pe răni, şi deodată
Rănile pier şi se-nchid şi se şterge orice urmă de tină,
Iar din semnele rănilor curg străluciri de lumină.
Trupul întreg e-o minune: se umple de slavă cerească…
Din murdăria mocirlei: curat şi din lanţ slobozit,
Cu dumnezeiasca lumină de tot învăluit
Mă-mbrăţişează Stăpânul a toate şi-mi dă sărutare…
Şi spre-o mare lumină mă duce de-a-notul, pe care
Nici Îngerii n-o pot tălmăci. Minunată lucrare!
Căci ajungând în lumină, minuni şi mai mari mi s-arată:
Domnul îmi dă să-nţeleg cu de-a rândul lucrarea Lui toată:
Cum înnoieşte cu harul din Ceruri sărmana mea fire,
Din stricăciune m-a scos, învestit cu nemurire,
M-a despărţit de ale lumii, şi haină mi-a dat, luminoasă,
Şi-ncălţăminte mi-a dat şi cunună în veci nestricăcioasă.
M-a-nstreinat de-ale lumii, făcându-mă nepipăit,
Şi nevăzut m-a făcut, cu firea celor nevăzute unit.
Şi-am înţeles cu uimire, că eu, cel închis în făptură
Port pe Acela, care-i afară de toate, fără măsură.
Dar dacă eu şi Acela, cu care prin har m-am unit,
Suntem una-n unire; iar pe mine cum m-oi numi?
- Iată, primeşte şi vezi osebirea cea mare: că sunt
Om după fire – dar Dumnezeu după dar.” (Cuvântul I)


Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele Iubirii divine 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu