neputintele

in zilele mohorate ale lunii lui februar

cu cateva saptamani inainte de a se naste iar si iar

obisnuia sa se cufunde intr-un nesfarsit tunel 

oamenii incepusera sa-si puna 

intrebari serioase legate de disparitiile ei

si de coincidentele care se iveau ori de cate ori se ascundea

dupa prafuitele cortine decolorate 

cu aripi intunecate si ciocuri 

de catifea.

nu intelegea aproape nimeni cum se face ca, 

de fiecare data cand era reabsorbita de acel misterios tunel-

soarele reaparea pe cer.

se intorcea epuizata

cu cearcane violacii in jurul ochilor-

isi refacea atent prieteniile, prioritatile, insingurarile

si cel mai mult o-mpovarau 

bolnavicioasele insinuari-

atunci se fereca in imperiul unui cerc

in care nu mai putea patrunde nimeni

in afara celor invitati-

isi cerea iertare fiecaruia in parte

pentru neputinta de a-i face sa inteleaga si sa simta cu adevarat

ale universului tainice soapte.

taia fara urma de mila

legaturile ce cautau sa o posede

iar in somnul acela adanc in care cadea-

pe acel taram neasteptat de familiar-

cineva drag ii canta iar si iar:

mie-mi ploua zborul cu pene...

taceri. taine. pace.

Renului trenului Relului

 

Da... Bine... Desigur...

Stiu ca esti. Stiu ca pasesti pe aici.

Te vad. Te aud. 

Simt cum respiri in ascuns.

Simt cum iti pui intrebari si cum singur gasesti un raspuns.

Simt ce ar trebui si n-ar trebui sa rostesc.

Simt ploile care pleaca, ploile care sosesc.

Simt revolutiile, gheata, focul, fiarele, sangele.

Simt tatonarile, indoilelile, ororile, nerostirile.

Simt un susur ca o chemare in vine.

Simt o uitare si o iubire.

Simt eroi inviind in arzande morminte desferecate.

Simt descreierati dand la o parte lespedea urilor coapte.

Simt ca esti. Simt ca esti parte din mine.

Mai ramane sa-ti amintesti cine esti tu 

pentru tine.

 Da. Bine. Desigur.

Am prostul obicei sa mai sar calul din cand in cand.

Am cate un vis care-mi spune 

ca ai vrea sa-mi spui ceva in curand.

Mai am si un feeling care zice 

ca n-ai sa asculti- la sigur- de acest indemn.

Pentru ca ai doi gemeni in tine 

si fiecare face doar ce vrea el.

Da. Bine. Desigur.

Daca te-am facut sa zambesti inseamna ca ti-ai amintit

ceea ce era important din tot ceea ce zace pitit

intr-un suflet senin care stie mai multe decat banuim noi-

toti cei patru pesti care inotam numai inspre ce 

si inspre cine vrem noi.

Da. Bine. Desigur.

Ar fi bine sa mai si dormim.

Ar fi bine sa mai dam si cate un semn atunci cand iubim.

Ar fi bine sa stergem trecutul cu blandele ploi.

Ar fi bine sa radem si sa nastem frumuseti din noroi.

Ar fi bine sa trecem prin foc- nu cate unul ci macar cate doi.

Ar fi bine sa alegem sa fim trandafiri

si sa le dam incolo de oi.

Si sa stii ca ai face bine 

sa dai un semn cat mai curand

altfel am sa ma scufund si promit solemn:

n-am sa(-ti) mai ciripesc niciun rand.

Si sa stii ca e fix treaba ta ce faci- orice ai face

vreau doar sa stiu ca esti bine si-n rest... 

taceri. taine. pace.

tainele-acestea

„Tainele-acestea şi alte mai mari, mai adânci vei cunoaşte

Fiule-ascultă: când flacăra-n suflet s-aprinde, se naşte,

Răul patimii-alungă şi casa se face curată,

Focul s-amestecă-n toată fiinţa, o străbate şi iată;

Printr-o unire nespusă sufletu-ntreg străluceşte,

Raze şi flăcări în jur cu lumină şi el răspândeşte,

Cum ? Nu mai pot spune, dar una se fac: suflet şi Ziditor,

Cela ce ţine zidirea în palmă şi-i Domn tuturor

Sfânta Treime întreagă încape-ntr-un suflet curat.

Tatăl şi Fiul şi Duhul – neacoperit, neapropiat,

Ei locuiesc înăuntru, în suflet, şi nu-l pârjolesc,

Înţeles-ai ce-adâncuri de taină în noi se plinesc?

Omul, o mână de ţărână, poartă pe Domnul în sine,

Poartă întreg pe Acela, ce toate cu-n deget le ţine,

Deci pe Acesta purtându-L în sine, în Duh şi văzând

Marea-I frumuseţe, s-aprinde de dor după El, şi arzând

Cum va putea suferi a dragostei flacără tare?

Cum nu-i vor curge din inimă lacrimi fierbinţi şi amare?

Cum va grăi, povestind de-a rândul minunile, care

Se-ndeplinesc înăuntru, în el, şi bogata lucrare?

Cum să şi tacă, atunci când-îi silit să vorbească ?

Pentru că-acum abia vede iadul, în care-i menit să trăiască.

Nimeni nu-şi poate da seama în ce întunerec petrece,

În stricăciune şi-n moarte-n necunoştinţa cea rece,

Dacă nu vine, la vreme, din Ceruri scânteia divină,

Când în suflet s-aprinde şi arde cereasca lumină.

Cad legăturile grele, pui mâna pe răni, şi deodată

Rănile pier şi se-nchid şi se şterge orice urmă de tină,

Iar din semnele rănilor curg străluciri de lumină.

Trupul întreg e-o minune: se umple de slavă cerească…

Din murdăria mocirlei: curat şi din lanţ slobozit,

Cu dumnezeiasca lumină de tot învăluit

Mă-mbrăţişează Stăpânul a toate şi-mi dă sărutare…

Şi spre-o mare lumină mă duce de-a-notul, pe care

Nici Îngerii n-o pot tălmăci. Minunată lucrare!

Căci ajungând în lumină, minuni şi mai mari mi s-arată:

Domnul îmi dă să-nţeleg cu de-a rândul lucrarea Lui toată:

Cum înnoieşte cu harul din Ceruri sărmana mea fire,

Din stricăciune m-a scos, învestit cu nemurire,

M-a despărţit de ale lumii, şi haină mi-a dat, luminoasă,

Şi-ncălţăminte mi-a dat şi cunună în veci nestricăcioasă.

M-a-nstreinat de-ale lumii, făcându-mă nepipăit,

Şi nevăzut m-a făcut, cu firea celor nevăzute unit.

Şi-am înţeles cu uimire, că eu, cel închis în făptură

Port pe Acela, care-i afară de toate, fără măsură.

Dar dacă eu şi Acela, cu care prin har m-am unit,

Suntem una-n unire; iar pe mine cum m-oi numi?

- Iată, primeşte şi vezi osebirea cea mare: că sunt

Om după fire – dar Dumnezeu după dar.” (Cuvântul I)

Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele Iubirii divine 

si o tacere adanca se asternu

"Cand isi indrepta privirea spre Martin parca ii aparura fulgere in ochi, un fulger poate profetic, macar ca era un modest profet de mahala, betiv si ca vai de lume (dar ce putem sti despre instrumentele de care se foloseste destinul pentru a-si insinua avertismentele? Si oare, avand in vedere ambiguitatea perversa cu care obisnuieste sa procedeze, nu se putea sa-si trimita mesajele viclene prin fiinte arareori luate in serios, cum sunt nebunii si copiii?), si ca si cum ar fi vorbit o alta persoana, nu cel ce glumea cu baietii de la bar, adauga dar tu nu, pustiule, ca tu trebuie sa ne salvezi pe toti, si toti tacura deodata si o tacere se lasa in jurul cuvintelor acelora neasteptate iesite din gura nebunului (...) momentul in care Martin, impresionat, privindu-l fix, lega cuvintele lui de cuvintele Alejandrei despre visurile prevestitoare si despre purificarea prin foc. (...)

- De aceea, fratilor, va spun ca fericirea trebuie sa o cautam in adancul inimii. Pentru asta insa e nevoie sa se intoarca Hristos din nou pe pamant. L-am uitat, i-am uitat invataturile, am uitat ca a fost martirizat pentru vinile si pentru salvarea noastra. Suntem o gloata de ingrati si de canalii. Si daca vine din nou, poate chiar nu-l recunoastem si suntem in stare sa-l luam in bascalie. (...). Toti suntem tristi - unii protestara, spusera eu nu, baga de seama etc. Toti suntem tristi, fratilor. Sa nu ne inselam pe noi insine. Si oare de ce suntem tristi? Fiindca inima noastra e nemultumita, ca stim ca suntem niste mizerabili, niste canalii. Pentru ca suntem nedrepti, hoti, pentru ca ne e sufletul plin de ura. Si toata lumea alearga. La ce bun, va intreb? Spre ce anume alearga? Toti lupta pentru o bucatica de paine. De ce? Oare n-o sa murim cu totii? Si la ce bun sa mai traim daca nu credem in Dumnezeu? (...)
Baieti, eu mi-s un betiv si un nebun. Mi se spune Nebunul Barragan. Trag la masea, imi petrec ziua hoinarind aiurea pe cand muierea trudeste de dimineata pana seara. Ce vreti sa fac? Asa m-am nascut si asa o sa mor. Sunt o canalie, nu zic c-as fi altceva. Dar nu de asta era vorba, fratilor. Nu se zice ca nebunii si copiii spun adevarul? Ei bine, eu sunt nebun si de multe ori nici macar nu stiu de ce vorbesc. Da, radeti, dar eu va spun ca domnul Hristos mi-a aparut intr-o noapte si mi-a spus: Nebunule, lumea trebuie purificata prin sange si prin foc, trebuie sa se intample un lucru grozav de mare, focul va cadea asupra tuturor, si-ti spun ca nu va ramane piatra peste piatra. Asa mi-a vorbit Hristos. Sigur, baieti, dati-i inainte. Radeti si pe urma o sa-mi spuneti cum a fost. Aici nu se afla decat unul singur care stie ce spun.

Rasetele incetara si o tacere adanca se asternu peste aceste ultime cuvinte. Apoi insa, toti se intoarsera la glumele lor si incepura sa faca fel de fel de calcule in legatura cu meciul de duminica.

Martin se uita la nebun, in vreme ce in minte i se perindau cuvintele Alejandrei despre foc."

din "Despre eroi si morminte"- Ernesto Sabato

intr-a muririlor tainica pieptanatura

ca si cand te-ai lasa scufundat intr-un altul

de dragul lui sorbind pana la fund paharul si 

otrava sarpelui

parul lui buclat, ca un lan de grau-

intrebarile niciodata far de raspuns

in imperiul fartatului.

ca si cand ai pieptana teama altcuiva

si ai impleti-o intr-un spic auriu

ea, prizoniera fiind, ar incepe sa-ti faca promisiunile spanului:

hai, te rog, da-mi drumul putin

putin de tot, o secunda cat o unda

sa-mi amintesc sa respir

sa-mi amintesc rostul meu 

intr-a muririlor tainica

pieptanatura

atunci o desfaci putin

cat sa-ti amintesti rostul ei-

amintirea mortilor

curmatura sortilor

si leru-i ler

si atunci din el

se vor ivi umbre:

inversunari, razvratiri, indoieli

vor face hora in jurul lui

usor usor, in dansul lor, se vor preface in idei-

si trupul lui, cazut la pamant

abia dac-si va aminti

abia daca va intelege prin ce a trecut

caci unii-si amintesc mai mult

iar altii mai putin

fiecare dupa puterile lui-

iar cand durerea va trece

va fi fericit ca ne-am cunoscut.

Atunci ii voi striga precum Sophie:

gaseste-ma! gaseste-ma in viitor!

Iar el va pasi cu incredere in prezent- 

stiind de-acum ca prezentul 

nu-i nimic altceva decat

viitorul trecutului.

Si toate-si vor afla atunci rostul lor-

un rost nascut din cenusa

un rost ivit din rugina...

Numai durerea 

Numai durerea

Numai durerea

parea-va ca a fost este si fi-va

mult mult mult

mult prea putina...

copilul meu, totul e atat de simplu!

Nimic altceva nu contează


Copilul meu, ţi-am spus deja:
adevărata convertire este convertirea la Iubire.
Nimic altceva nu contează.
Dacă ai aceasta, tu ai totul.
Ai toată legea şi toţi profeţii.
Ai intrat deja (deşi nu definitiv) în viaţa veşnică.
Nimic altceva nu contează.
Ah, să fie alţii mai inteligenţi decât tine!
Să fie alţii mai atrăgători decât tine!
Să fie alţii mai sensibili la orice frumuseţe exterioară decât tine!
Să-şi  râdă alţii de mediocritatea şi de stângăciile tale!
Acceptă cu bucurie şi cu umilitate toate acestea.
Nimic din acestea nu contează dacă tu ai Iubirea.
Strecoară-te cu bucurie, fără zgomot, pe ultimul loc.
Ţie ţi s-a dat să iubeşti.
Ţie îţi rămâne Iubirea.
Aceasta va fi bucuria ta.
Fie ca această bucurie să rămână în tine!
Tăinuieşte la tine comoara ta.
Căci tu ai găsit comoara ascunsă, unicul necesar.
Nimeni nu va putea să ţi-o ia.
Alţii te vor socoti ca fiind cel mai sărac dintre toţi.
Dar eu, Iubirea ta, Domnul tău,
te fac nesfârşit de bogat.
Iată că ai găsit perla de mare preţ.
Tu ai descoperit drahma pierdută.
Rămâi umil şi tăcut, în timp ce stăpâneşti lumea.
Tu stăpâneşti lumea, pentru că iubeşti.
Prea târziu ai cunoscut Iubirea fără margini.
Prea târziu ai venit spre dumnezeiasca taină a universului.
Te întorceai cumva în jurul centrului, fără a vedea centrul.
Şi acum nu trebuie să apuci pe nici un drum care să nu ajungă la mine.
Omul trăieşte doar acolo unde respiră.
Tu spui totuşi: „Trăiesc atunci când pot iubi, acolo unde pot iubi.”
 
Iubire, învaţă-ne să ne rugăm
 
Copilul meu, nu discuta cu privire la formele rugăciunii.
Lasă-i pe alţii să-i deosebească gradele şi tehnicile.
În ce te priveşte, fii recunoscător
celor care au ştiut să ne comunice bogăţia,
flacăra vie a rugăciunii lor,
dar fii prevăzător cu teoriile care împiedică,
care încurcă elanul simplu al iubirii.
Copilul meu, totul e atât de simplu!
Orice rugăciune nu este altceva decât acest elan de iubire
care poate exprima infinitul într-o fracţiune de secundă.
Miezul oricărei rugăciuni este un act de iubire.
Câteva cuvinte, foarte puţine cuvinte, un singur cuvânt
sunt de ajuns ca să dirijeze spre mine elanul de iubire.
Atunci când, din tot sufletul tău, ai spus: „Te iubesc”,
sau „Dăruieşte-mi Iubirea ta”,
sau pur şi simplu: „Iubesc”,
când te-ai unit astfel cu universala Iubire,
tu ai spus totul.
Vei putea, potrivit locurilor, potrivit împrejurărilor,
şi pentru a nu-i întrista pe ceilalţi,
să foloseşti parafraze şi adaptări respectabile
ale elanului de iubire:
esenţialul rămâne în acest elan.
Iubire nesfârşită, pune pe buzele mele
cuvântul de iubire adresat Iubirii.
 
Purtător al focului
 
Doamne Iubire, voi merge în întâmpinarea celor
care au naufragiat şi pe care îi pătrunde frigul.
Voi aprinde pentru ei un foc lângă care vor găsi adăpost şi vor fi bineveniţi.
Îi voi primi în propria mea casă, fără a face diferenţă.
Le voi deschide toate porţile.
Daţi la o parte stâlpii de susţinere, o porţi!
Porţi veşnice, ridicaţi-vă capetele!
Lăsaţi să intre Împăratul Slavei,
Iubirea fără margini.
Voi purta cu mine jarul aprins,
pentru a începe focuri pretutindeni.
Dimineaţa, la ieşirea din casă, mă voi întreba:
Ce bariere urmează să distrugă astăzi Domnul meu Iubire
în vederea unei şi mai mari Iubiri?
Care porţi le voi deschide astăzi Iubirii fără margini?
Astăzi, ce foc urmează să aprind?
Pentru cine urmează să aprind un foc?
Zeci de mii de flăcări, şi alte zeci, şi altele încă, pe care nu le pot număra,
se aprind de la Flacăra unică.
Văd peste tot arzând focuri
pe care aceeaşi Iubire le-a aprins.
Pretutindeni unde un suflet se lasă aprins de Domnul Iubire,
peste tot, pe străzi, în pieţe, de-a lungul gardurilor,
printre cei sărmani şi infirmi,
prizonieri, rătăcitori şi fără adăpost,
peste tot unde un elan de sacrificiu face ca
bărbaţii şi femeile să se aplece asupra suferinţelor
şi să se ridice împotriva nedreptăţii,
flacăra sacră se propagă.
Aceştia sunt servitorii Iubirii.
Doamne Iubire, îi întâlnesc în fiecare clipă
pe aceşti bărbaţi şi pe aceste femei pe care nu-i cunosc,
dar le văd generozitatea şi nobleţea simplă.
Poate că ei nu cred de loc.
Poate că ei nu ştiu de loc ceea ce ştiu eu.
Dar, lăuntric, eu le spun:
”Fiţi binecuvântaţi! Mi-aţi făcut atâta bine!
Cum aş vrea să vă fac un pic de bine!”
Ceea ce aceştia sau acelea au făcut
n-aş putea vreodată să fac eu pentru ei ?
Dar cum aş îndrăzni să visez să aprind focuri,
eu care nu am în mâini decât un lemn verde şi umed
şi câţiva tăciuni stinşi ?
Eu care eşuez în a face lucruri bune şi obişnuite,
cum să fac eu lucruri extraordinare?
Copilul meu, ceea ce contează, nu este puţinul pe care-l ai în mâinile tale.
Cu acest puţin în mâini apropie-te de adevăratul foc,
de singurul foc care este Inima mea.
Atunci tăciunii tăi se vor aprinde din nou
şi lemnul tău verde se va usca.
Tu crezi că nu poţi face aproape nimic;
acest aproape nimic, încearcă să-l faci
de o manieră extraordinară.
Nu-ţi spun de o manieră spectaculară.
Concentrează-te asupra obişnuitului,
asupra infimului.
Fă lucrurile obişnuite de o manieră extraordinară,
adică iubind, – iubind extraordinar.
Atunci scânteia va sări.
Atunci focul se va aprinde.
Atunci focul „te” va lua.
Atunci vei începe să fii purtător al Focului.
 
Fragmente din cartea lui Lev Gillet (Un monah al Bisericii de Răsărit)  
Iubirea fără margini
 
ceruldinnoi.ro

preluat de pe In Tacere, Cerul incape in inima ta...

acele provizii

"Si in acest timp m-am descoperit plin de vise. 
Venisera in mine pe tacute, ca apa izvoarelor, si la inceput nu am inteles dulceata care ma inunda. Nu era nici glas, nu erau nici imagini, ci doar sentimentul unei prezente, al unei prietenii foarte apropiate si de pe acum jumatate ghicite. Pe urma am inteles si m-am abandonat cu ochii inchisi, vrajilor memoriei mele. Exista undeva, un parc incarcat de brazi negri si de tei, si o casa veche pe care o iubeam. Nu mai eram trupul acela naufragiat pe o plaja, ma orientam, eram copilul acelei case, plin de amintirea miresmelor ei, plin de racoarea vestibulelor ei, plin de vocile care o insufletisera. (...) 
Ah! miraculosul unei case care nu sta in aceea ca ea te adaposteste sau te incalzeste si nici in aceea ca esti posesorul zidurilor ei, ci in faptul ca ea a depus, cu incetul, in noi, acele provizii de dulceata si tandrete. Ca a format in strafundurile inimii acest tufis intunecat din care se nasc, la fel cu apele izvoarelor, visurile."

Antoine de Saint- Exupery, "Pamantul oamenilor"

intr-una din acele zile...

"Si atunci, oameni nemultumiti, putin orbi si oarecum nebuni incearca sa regaseasca pe dibuite acea armonie pierduta a misterului si a sangelui, pictand sau descriind o realitate deosebita de cea care, din nefericire, ii inconjoara, o realitate care pare adesea fantastica si nebuneasca dar care, ciudat, se adevereste a fi, pana la urma, mai adanca si mai adevarata decat cea de toate zilele. Si astfel, visand putin pentru toti, aceste fiinte fragile reusesc sa se ridice deasupra nefericirii individuale, transformandu-se in interpreti si chiar in salvatori (indurerati) ai destinului colectiv. (...)

Si deodata, intr-una din acele zile, intensitatea chemarii crescu pana ajunse irezistibila. Si atunci am sarit din patul unde imi petreceam multe ceasuri de meditatie inutila, si am alergat stapanit subit de ideea angoasanta ca ar fi trebuit sa sosesc mai demult, mult mai demult, pentru a recupera ceea ce mai ramanea din copilarie." 

E. Sabato, "Despre eroi si morminte"

inseninarile

"Exista o floare, cred ca m-a imblanzit"

"Daca ma imblanzesti, viata mea va fi insorita"...
 
Rusii, ca de obicei, au inteles foarte bine cum sta treaba: 



Te-ai inseninat? Iubesti.  
Nu te-ai inseninat? Cauta sa iubesti...  
Iubirea (se) daruieste si nu asteapta nimic in schimb. 

sa cresti ca un foc

 

"in dosul lucrurilor sa cresti ca un foc/ ca umbrele lor, intinse/ sa Ma acopere mereu intreg."

 
"Dumnezeu vorbeşte fiecăruia numai înainte de a-l face,
atunci se duce cu el tăcând afară din noapte.
Dar cuvintele, înainte ca fiecare să încapă,
aceste noroase cuvinte, sunt:

Trimis afară de simţurile tale,
du-te până la marginea dorului tău;
dă-Mi vestmânt.

În dosul lucrurilor să creşti ca un foc,
ca umbrele lor, întinse,
să Mă acopere mereu întreg.

Lasă să ţi se întâmple orice: frumuseţe şi spaimă.
Trebuie numai să mergi: nici un sentiment nu este cel mai îndepărtat.
Nu te lăsa despărţit de Mine.
Aproape este ţara
pe care ei o numesc viaţa.

Ai s-o recunoşti
după gravitatea ei.

Dă-Mi mâna." - R. M. Rilke


 

o imbratisare dincolo de timp

"Prezentul genereaza trecutul".

- Nu-i asa ca daca nu m-as fi nascut, mi s-ar fi facut dor de mine? a intrebat o fetita.
- Ba da, asa e, fix asa e, i-am raspuns eu.

"despre eroi si morminte" sau despre trandafirul alb

Un citat postat undeva, de curand. O amintire, o reamintire...
O banca, anul 1 de actorie si un profesor care intreaba:

- Care e cartea ta preferata, Laura?
- Despre eroi si morminte, raspund. Proful amuteste.
- Nu pot sa cred, zice. Nu pot sa cred!!!

Aceasta e o farama mica din viata mea, care de-abia de la o vreme incoace pare sa aiba vreun sens. Curioasa fiind, ma pun sa caut una alta. Gasesc ceva care zice:

"Prezentul genereaza trecutul" 
 
 E un citat din roman. Ce mai zice romanul?! 
Zice ca "nu se poate trai fara eroi, sfinti sau martiri". Asta mai zice. Si mai zice ca "„in viaţă mai importante sunt iluzia, imaginaţia, dorinţa, speranţa“, căci „printre neguri, există un trandafir alb şi gingaş“. 

Am deschis cartea, care era acolo, undeva pe raft. Ma asteapta sa o recitesc a treia oara, parca... Pe interiorul copertii am insemnat ceva, prin 2001:

"Si de aceea, a doua zi suntem si nu mai suntem aceiasi oameni, caci apasa asupra noastra ingrozitoarele experiente secrete ale noptii."

Romanul se numeste "Despre eroi si morminte" si are urmatoarele capitole:

1. Dragonul si Printesa
2. Fetele invizibile
3. Dare de seama despre orbi
4. Un Dumnezeu necunoscut



"Iar descinderea în infern, adică în tenebrele subconştientului, descrisă halucinant, cu accente suprarealiste de factură onirică, atingând dimensiuni apocaliptice în „Raport despre Orbi“, este jurnalul redactat de un paranoic, tatăl Alejandrei, Fernando Vidal Olmos, personaj întunecat, – „Întotdeauna m-a preocupat problema răului“, mărturiseşte Sábato –, obsedat de orbi şi de orbire, de convingerea că menirea sa este aceea de a investiga răul din sufletul omului, prin descoperirea sectei orbilor care guvernează implacabil existenţa întregii lumi.
Şi totuşi, mesajul definitoriu al lui Ernesto Sábato, acest mare creator şi totodată apărător al libertăţii omului şi al drepturilor sale, este plin de generozitate şi nobleţe: „În viaţă mai importante sunt iluzia, imaginaţia, dorinţa, speranţa“, căci „printre neguri, există un trandafir alb şi gingaş“. 

atat de pretios

draga Antoine de Saint-Exupery, 
Micul Print s-a intors! ... :)

"Totul acolo e invaluit intr-o adanca taina. Pentru voi, care de asemeni il iubiti pe Micul Print, ca si pentru mine, nimic in univers nu mai ramane cum a fost, daca undeva, acolo, nu se stie unde, o oaie, pe care n-o cunosteam, a mancat, da sau nu, un trandafir...
Uitati-va la cer. Si va intrebati: oaia a mancat ea floarea, da sau nu? Si veti vedea cum totul se preschimba... Si nimeni dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodata ca lucrul acesta e atat de pretios." (Micul Print)

rasarit-a soarele

1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. 
2. Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat; Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină; 
3. Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra ale lui; 
4. Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor; 
5. Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc; 
6. Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul veacului. 
7. Adâncul ca o haină este îmbrăcămintea lui; peste munţi vor sta ape. 
8. De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoşa. 
9. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele. 
10. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul. 
11. Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape; 
12. Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli. 
13. Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas. 
14. Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul. 
15. Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor; 
16. Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului; 
17. Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte. 
18. Sătura-se-vor copacii câmpului, cedrii Libanului pe care i-ai sădit; acolo păsările îşi vor face cuib. 
19. Locaşul cocostârcului în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor stâncile scăpare iepurilor. 
20. Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său. 
21. Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii; 
22. Puii leilor mugesc ca să apuce şi să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor. 
23. Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca. 
24. Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara. 
25. Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta. 
26. Marea aceasta este mare şi largă; acolo se găsesc târâtoare, cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari. 
27. Acolo corăbiile umblă; balaurul acesta pe care l-ai zidit, ca să se joace în ea. 
28. Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. 
29. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi; 
30. Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. 
31. Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului. 
32. Fie slava Domnului în veac! Veseli-se-va Domnul de lucrurile Sale. 
33. Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă. 
34. Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi. 
35. Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul. 
36. (...) Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul.  (Psalmul 103)

'nspre taramul Tainelor

”Fiece suflet poartă pe aripile-i zbucium, 

şoaptele Cerbilor, baladele Ciutelor 

şi-un doru lin, un licăr spre liniştea cuminte, 

fără de teamă de-a păşi 

Pragul Porţii-nspre Tărâmul Tainelor 

unde doinele-şi împletesc surâs senin 

din izvoarele zămislite de roua ce mângâie flori de colţ 

agăţate de Cerul fără de sfârşit…  ”  ( Sibilla )

...acel tip de fantastic care, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, "nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, nu e simplă schimbare de decor: fantasticul credinţei. Care nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii, transfigurând lumea şi metanoizând eul".

  

 “Tună cerbu’ mândru-n codru nime-n lume nu-l vedeare  

Aşa bine că-mi intrare numa’  Pătru arcaş mare  

Pe cerb el că mi-l vedeare.

Patru dete-al săgeta Cerbul către el grăia:

– Petre nu mă săgeta că eu sunt închipuire  

Eu nu sunt ce par a fire Io-s Ioan, Sântul Ioan  

 Io-s Ioan cel năzdrăvan pe pămant am venit eu  

să scap oamenii de rău.”


De remarcat e faptul că alb. yll “stea” provine din IE *sāw-el- “Soare”.
“Sântion” ar putea însemna “solar” sau “stelar” – trimiţând la mitul cerbului cu stea în frunte. Atributele lui Ion Sântion îl pot aminti şi pe zeul grec Pan- zeul cu coarne, protector al turmelor, păstorilor, vânătorilor şi al naturii sălbatice. Durududu dududu ... :) 

The Adjustment Bureau

Alegeri.
Liberul arbitru.
Cunoasterea- ca o povara.

Daca alegi faima lumii, pesemne ramai gol sufleteste.
Daca alegi implinirea sufleteasca, lumea s-ar putea sa te scuipe, sa te renege.
Strain lumii sau strain tie?! 
Tu ce ai alege?

Cand iubirea ajunge la acest prag, la aceasta limita, ea poate fi numita iubire. 
Cand iubirea nu intampina piedici, intreaba-te daca ceea ce simti - e iubire.
Vorbesc de piedici- nu de probleme.
Vorbesc de iubire- nu de pasiuni care apar precum furtunile si tot ca ele trec...

Nu te lasa pacalit de ispitele si de obstacolele ce-ti vor veni pe cale.
Tine-ti drumul drept si vei gasi, in cele din urma, raspunsul la toate.
Ti-l poate oferi chiar unul din "anchetatorii" lui Dumnezeu.
Si-n rest... atentie la usile alea. 
Ca nu-s nici ele puse degeaba acolo unde-or fi puse.

Mesajul filmului e clar si chiar jungian: daca omul se redescopera prin Dumnezeu, si Dumnezeu se redescopera prin om. Si poate ca asta e rostul nostru pe aceasta lume. Iar ceea ce scriu aici nu are nicio legatura cu mandria. Putem fi o gradina in care lucreaza Dumnezeu sau putem sa ramanem o gradina uscata, pustie. Cred ca despre asta e vorba. N-as fi vrut sa las la urma curajul. Dar nici n-as vrea sa vorbesc despre el. E... sau nu e.
Iti trebuie curaj, mult curaj sa te pui impotriva "regulilor", care-or fi ele. 
E si-n treaba asta o taina... o mare taina... 
Si-n rest:

IUBESTE, omule- SI FA CE VREI! Si nu astepta iubire.
Daca se intoarce sau nu la tine, treaba ei. Stie ea mai bine... 
Si de-aici incolo... FERICIRILE! 
Cumva, toate se vor imblanzi in jurul tau. Cumva, toate se vor reaseza la locul lor. 
Exista o Taina care le rezolva pe toate... Dar mai ales pe cele care sunt cu neputinta la om, atunci cand omul vrea sa se transforme dintr-un simplu om intr-o pasare nemaiintalnita cu aripi crescute inauntru. 

Ma bucur ca l-am revazut.
Astazi il inteleg cu totul altfel...

Filmul poate fi vizionat online AICI.

licuriciul indrumator

Hobbitului M.

sunt frici in noi

care nu se vor vindeca niciodata

se vor trezi in miez de noapte

cum se trezesc trenurile internationale

intr-o gara pustie, uitata

iata-

vreau sa-ti spun acestea:

cand dimineata primaverii va veni

sa fii pregatit-

sa nu spui ca nu ti le-am marturisit

pe toate care dintru mine 

s-au ivit-

sunt frici in noi

care nu se vor vindeca niciodata

dar cand zambetul acela curat

in launtru se va ivi

atunci ele vor adormi si vor toarce incet

langa semineul incalzitor al unei amintiri

ce-n miez de iarna se va fi trezit 

vom invata astfel sa traim cu ele

si parca chiar pe perna lor

visul ne va fi putin mai aproape

caci am invatat sa le mangaiem sub barbia aspra

asa cum mangaiem un pisoi alb

in cea mai crancena ora

din noapte

iar ele, mangaiate fiind, 

vor surande prin somn

si atunci cand lumea ne va fi iarasi draga

se vor fi deja imbunat

si nu ne vor mai da de gol-

pentru ca acolo, undeva, 

fix in inima lor s-a nascut un nou chip

cunoscut, recunoscut 

si din ce in ce mai aproape

de-al vindecarilor dor

am vazut azi un nor ca un balaur

luminand prin limbile lui de foc

doi arbori hraniti de o apa

in care se reflecta

un mic soare

cum se face?!

cum se face ca mereu acolo

in inima noptii celei sacre

zburda vesel si increzator licuriciul indrumator 

al sufletelor noastre?!

cum se face?!

cum se face ca pe chipul cel bland 

pot astazi sa vad limbile de foc pecetluind 

a regasirilor infiorare?!

o muscatura de glezna

ca o sarutare

ce se va transforma 

intr-al vietii recunoscator rost

sunt gata, sunt pregatita!

dati startul

si fie ca aceasta calatorie

de-abia acum sa ne conduca

spre ce vom fi fost