De ce ma mai mir ca atunci cand dau pe google "sacrificiu uman" apar aztecii si dacii? Am avut un vis incredibil, de fapt, un cosmar, inca nu inteleg de ce am visat atat de urat? A fost cel mai ingrozitor lucru trait si simtit vreodata (din cat imi amintesc eu la ora asta), nu credeam ca pot experimenta asa ceva ... ma tot gandesc de atunci la Jung, ah, daca as putea sa-l intreb ...
Stiu ca visul nu are legatura nici cu faptul ca sunt obosita, (mai bine zis extenuata), nici cu luna plina! Castelul acela imens sculptat in stanca si "cuiburile" acelea construite special ca niste turle catre cer in care erau sacrificati copiii cei mai iubiti pentru a fi oferiti Divinitatii nu e ceva ce am vazut sau citit vreodata... Si luciditatea mea, corelatiile bibilice pe care le-am facut in vis (cu Avraam), durerea aceea pe care stiam sigur ca nu am simtit-o vreodata in aceasta viata si neputinta de a fi langa copilul care suferea. Apoi, deodata, in vis, imi amitesc brusc de scena cu Fecioara Maria din filmul lui Mel Gibson, scena in care ea nu mai poate privi chinul Fiului si nici indura durerea. Si de unde vine ajutorul? Dintr-o amintire a copilariei Lui, cand, copil fiind, se impiedica si cade iar ea, Fecioara, alearga si il ia in brate si sa il protezeasa. Scena asta mi-a venit mie in vis si asta mi-a dat puterea sa alerg dintr-o data acolo sus, unde copilul striga si plangea. Am alergat intr-o suflare, am urcat scarile spre acel "cuib" si ce am vazut acolo e de nedescris... ma tulbura ingrozitor inca! Doar ca, in toata acea suferinta, i-am spus copilasului: "Acum o sa-l chem pe Inger si El o sa-ti dea putere! Sa ai incredere, daca Dumnezeu ingaduie asta, asa trebuie sa fie!" Si atunci, deodata, a aparut si mama mea si ne-am rugat amandoua si la un moment dat copilasul a inceput sa rada, asa, vesel si senin, cum rad copiii. Si atunci m-am trezit... era cam 3 spre 4 dimineata... eram ca rupta din alta lume; mi-a fost frica sa mai adorm si doar Rugaciunea Inimii si Lampa mea magica cu care mai dorm uneori noaptea m-au linistit! Ce locuri ciudate, ce arhitecturi ancestrale... ce ritualuri dure si totusi, pline de incredere in Divinitate! Hmmmm...
Unii considera ca Avraam a trebuit sa treaca un "test spiritual"... numai ca aici nu era doar un test, copiii aceia deja erau sacrificati, erau in plin proces de sacrificare... nu stiu, nu stiu, dar suferinta aceea m-a tulburat teribil, nu pot sa vad copii in suferinta, e punctul meu cel mai slab, poate!
Pe de alta parte, in crestinism, sacrificiul uman a facut posibila izbavirea... sacrificiul Mielului. Si copiii sunt niste mielusei nevinovati. Nu mai vreau suferinta, uneori e prea mult :( Nu vreau sa ma plang, vreau sa fiu recunoscatoare si cu incredere... oi fi ales eu candva, demult, calea asta dar uneori viata mea nocturna, onirica, e prea intensa si extenuanta! Uneori e atat de real totul incat am senzatia ca nu mai stiu "daca sunt un om care viseaza ca e fluture sau un fluture care viseaza ca e om!"
Cam atat... restul e... TACERE! :)
in Preparatio Evangelica, Eusebiu de Cezareea reda miturile feniciene din care aflam ca acestia practicau arderea copiilor, pe care o considerau drept jertfa de ispasire.
"Era obiceiul la cei vechi - scrie Eusebiu - ca in cazuri grave de primejdie, capeteniile orasului sau ale poporului sa aduca jertfa, spre a evita nimicirile tuturor, pe cel mai indragit dintre copiii lor...
"Nu sunt atatea ape pe pamant cate lacrimi varsate de oameni" spune un vechi proverb! Cam asta am simtit in aceea noapte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu