„Nu pot sa nu gîndesc la faptul ca, manipulînd un instrument atît de rafinat cum este cinematograful, ne-ar fi imposibil sa nu luminam cu el sufletul omenesc, sa nu aruncam asupra acestuia o lumina infinit mai vie, sa-l dezvaluim mai brutal si sa anexam cunoasterii noastre noi teritorii ale realului“ Ingmar Bergman
Pur si simplu il iubesc pe Bergman... si, drept urmare, va recomand toate filmele lui!
Ingmar Bergman s-a nascut in 1918 in Uppsala, Suedia. Temperamentul aproape despotic al tatalui sau, Erik Bergman, pastor luteran, adeptul unei educatii rigide si aproape sufocante, l-a facut pe viitorul regizor sa se indeparteze de tata si sa se apropie de mama, Karin Bergman, care ii va fi cel mai bun prieten si cea mai apropiata fiinta. O parte din vointa puternica a mamei se pare ca i se transmisese si fiului, dar in egala masura relatia tensionata dintre parinti l-a marcat si avea sa ii inspire subiectul unora dintre peliculele si piesele sale de teatru. La varsta de 9 ani Ingmar Bergman a facut un schimbcare ii va marcarestul vietii : o cutie de soldati de plumb in schimbul unei lanterne magice, jucarie care il va fascina si ii va deschide gustul pentru lumea spectacolelor. Va fi pasionat si de teatrul de papusi.
Prima sa reusita avea sa fie Amurgul unui clovn (Gycklarnas afton), din 1953, o poveste din viata artistilor unui circ de provincie, de un realism care a frapat si care anunta aparitia unei noi scoli suedeze de film, in consonanta cu ce se intampla in acea vreme in cinematografia europeana.
Primul sau triumf international avea sa fie abia Surasul unei nopti de vara (Sommarnattens leende), din 1955, pelicula ce amesteca realismul si imaginatia aproape de basm. Urmatorul sau film, Fragii salbatici (Smultronstallet) (1957) este considerat si astazi unul dintre cele mai bune din cariera regizorului, urmat de celebrul A saptea pecete (Det Sjunde inseglet) (1957), realizat in doar 35 de zile. Ambele creatii aveau sa castige premii la Festivalul de Film de la Cannes, impunandu-l pe Bergman ca o voce noua, distincta si originala. Este o pelicula incarcata de simboluri, o calatorie onirica in lumea imaginata de Bergman. Subiectul este straniu : in secolul XIV, in plin Ev Mediu, un cavaler provoaca Moartea la un joc de sah, iar interpretarea lui Max von Sydow ramane memorabila, ca si scenele de joc, in care tensiunea si tacerea celor doi devin palpabile.
Dupa o serie de filme in care explorase mai ales probleme metafizice, precum sentimentul de vinovatie sau existenta Divinitatii, ori relatiile interumane, adesea crude si distructive, Bergman a simtit nevoia unei rupturi, evidenta in Persona (1966) considerat ulterior de critici un punct de cotitura, de trecere de la metafizica la analiza psihologica. Mergand pe urmele lui Strindberg, Bergman examina de aceasta data tensiunile de cuplu, alteritatea, boala, suferinta, manifeste si in Scene dintr-o casatorie (1974), initial un proiect de televiziune, editat de regizor intr-o pelicula de lung metraj.
Marele succes de critica avea sa se dovedeasca insa pelicula autobiograficaFanny si Alexander, din 1983, care a castigat si Premiul Oscar la categoria Cel mai bun film strain, Ingmar Bergman ajungand sa fie comparat cu Visconti sau Fellini. In ciuda succesului in cinematografie, prima dragoste a regizorului ramasese teatrul, care ii lipsea si care il atragea magnetic.
Temele fundamentale care revin mereu în creatia bergmaniana pot fi sintetizate astfel: iubirea si credinta, speranta si disperarea, nasterea si îmbatrînirea, dragostea de viata si fascinatia mortii. Cineastul propune permanent dezbateri etice si meditatii patetice asupra binelui si raului, asupra vietii si a mortii; e obsedat de întrebari fara raspuns a caror sursa poate fi descoperita în filozofia existentialista a lui Kierkegaard; vede o posibila rezolvare a marilor întrebari existentiale în bucuria deplina – desi trecatoare – a dragostei si în nazuinta spre comunicarea interumana.
Regizorul si actorul se întîlnesc într-o superioara si pasionanta investigatie asupra sensurilor existentei umane, realizînd o permanenta alternanta între reflectarea strict realista a lumii obiective si o fina analiza a miscarilor subiective ale constientului si subconstientului. Este deosebit de interesant de urmarit aici un fapt de creatie caracteristic aproape întregii opere bergmaniene: între real si ireal, între prezent si trecut, între vis si realitate se stabilesc permanent relatii de interferenta si interdeterminare; fapte reale provoaca gînduri ce duc departe în timp, visurile tîsnesc din întîmplari concrete, amintirile se împletesc indestructibil cu idei sau cu gesturi prezente, le determina sau pornesc din ele. Meditatia asupra vietii si mortii devine activa, iar viata însasi a eroului are momente în care devine meditatie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu