Narcis si Gura-de-Aur

"Si-apoi, nu intotdeauna dorintele hotarasc soarta si menirea unui om, ci altceva, ceva predestinat.'

"Si voua, amandorora, tineri carturari, va doresc sa nu duceti niciodata lipsa de superiori mai prosti ca voi; nimic nu-i mai de folos impotriva trufiei."

"Se pricepea sa citeasca in oameni mai limpede decat oricare altul, si aici, unde iubea, citea cu sporita limpezime. Deslusea firea lui Gura-de-Aur, pe care, in ciuda antagonismului, o intelegea pana in adancurile ei, caci era jumatatea cealalta, cea pierduta, a propriei sale firi. Vedea cum aceasta jumatate era invelita intr-o armura apasatoare, alcatuita din inchipuieli, greseli de educatie, cuvinte parintesti si banuia de mult intreaga taina, de altminteri, nu prea complicata, a acestei vieti tinere. Sarcina sa ii aparea limpede: a dezvalui taina purtatorului ei, a-l scoate din aceasta armura, a-i reda adevarata, propria lui fire. Va fi o misiune grea, iar lucrul cel mai greu va fi ca, implinind-o, ar putea sa-si piarda prietenul. "

"Intre timp Gura-de-Aur fusese din ce in ce mai ocolit de colegi, parasit, sau, mai degraba, ei se simtisera parasiti de Gura-de-Aur si, intr-un fel, tradati. Nimeni nu vedea cu ochi buni prietenia lui cu Narcis. Cei perfizi o discreditau, ca fiind potrivnica firii, si anume tocmai cei ce fusesera ei insisi indragostiti de unul din cei doi tineri. Insa si ceilalti, pentru care era evident ca aici nu se putea banui niciun viciu, clatinau din cap. Nimeni nu se bucura sa-i vada pe acesti doi oameni impreuna; prin alianta lor, pareau a se fi separat trufas, ca niste aristocrati, de toti ceilalti, pe care nu-i pretuiau indeajuns; nu era o atitudine colegiala, nici monahala, nici crestineasca."

"Narcis medita mult pe seama prietenului sau. Darul lui special, de a intrezari firea si chemarea oamenilor, de a le recunoaste prin intuitie, ii daduse de mult raspunsul, in privinta lui Gura-de-Aur. Tot ce era viu si stralucitor la tanarul acesta, graia cat se poate de limpede: se vedeau in el toate semnele unui om puternic, bogat inzestrat in ce priveste simturile si sufletul, ale unui artist, poate, in orice caz ale unui om cu o mare putere de a iubi, a carui vocatie si fericire consta in capacitatea de a se putea inflacara si darui."

"Involuntar, Narcis faptuise in ceasul acesta ceea ce fusese tinta lui atata vreme ravnita: invocase numele demonului de care era stapanit prietenul sau, il silise la infruntare. Taina din inima lui Gura-de-Aur fusese atinsa de unul din cuvintele sale, si se razvratise cu turbata durere. Multa vreme rataci Narcis cautandu-si pritenul, dar nu-l gasi."

"Urmarile, zise Narcis, pe un ton bland dar sigur, inca nu le cunoastem, milostive parinte. Am fost putin cam speriat de efectul violent, dar nu pun la indoiala ca urmarile convorbirilor noastre vor fi bune pentru Gura-de-Aur."

"Dacă ştiu ce este dragostea, este datorită ţie."

H. Hesse, "Narcis si Gura-de-Aur"

bucuria ei e o pasare

mai ca te-as lua pe aripile mele

mai ca te-as prinde cu verbul de mijlocul inimii

sa te impart zarilor, lumilor, clipelor, undelor

mai ca te-as da paine spicelor

sau ingrasamant 

curcubeelor

mai ca te-as ciupi putin de obrazul cel stang 

cat sa-ti luminez ochiul incercanat si paloarea

mai ca ti-as spune povestea fiintei tale nastrusnice-

pacostea si blestemul si 
rectificarea.

mai ca te-as blagoslovi

daca n-as sti ca intr-o secunda distorsionezi tot

mai ca te-as pedagogi a ciripi

daca nu m-ar tot avertiza nucul invidios

ca te risipesti intr-un uciga-l toaca 
de gand narod.

mai ca ai fi un copil aproape perfect

daca n-ai fi asa patimas

mai ca l-ai fi pricipit

(ma scuzi, priciput)

daca te-ai fi straduit si tu, cat de cat-

pe batranul luntreas

daca n-ai tot bombani, 

explica, despica, cer-citi, cerceta

daca n-ai tot fi- nefiind

avand aerul asta de elf 
poznas

mai ca te-as lua pe aripile mele

da-te jos, cand te-ai prins de piciorul de vant?!

vezi ca te ciupesc de obrazul cel strang

si de-ndata ce-ti revine culoarea...

pricipeste odata, natango

si nu te mai inclina asa-

ca o sa ma tragi- cand cazi iara si iara-

dupa mata...

si pune-ti casca aia

cat mai curand!

astfel zise mititica...

 In dorinta de a ne raspunde daca ne aflam in adevar sau in eroare, avem mereu tendinta de a ne eticheta fie de-o parte, fie de alta, si de a declara, prin prisma propriei oglindiri, ca si cel din fata noastra s-ar situa fie doar in adevar fie doar in eroare. Uitam adesea tocmai de importanta de a o cunoaste pe una prin prisma celeilalte. Uitam adesea ca omul e puntea de legatura dintre adancul pamantului si inaltul cerului. Uitam adesea ca omul e tocmai campul de lupta. Avem mereu tendinta de a ne proiecta propriile etichete si neputinte asupra celorlalti si astfel a-i determina sa se priveasca prin prisma trairilor noastre. Cel mai adesea- invinsi. Uneori- luptatori. Arareori- posibili invingatori.

Ieri am observat trei pasari topaind inspre mine, sprintene, vesele , vioaie. Topaiau pe pamant. Si am privit-o si pe a patra, care, in solitudinea ei s-a asezat la o oarecare inaltime, mult deasupra pamantului, cercetandu-le de acolo, de sus, pe toate. Nu era nici sprintena, nici vesela, nici vioaie. Era un fel de observator. Pasarile saltau in jurul ei, incercau sa o traga cu de-a sila intr-un fel de topaiala, in bucurie dar ea nu vroia nicicum sa se desprinda din starea ei de observator. Statea acolo, cocotata pe gardul acela de sub nuc si privea in jur. Si privea altfel. Privea nu stiu cum. Privea ca si cum le pricepea pe toate cu mintea si inima ei de pasare. Sau poate se impacase cu gandul ca toate sunt o taina. Habar n-am ce era in mintea ei de pasare, dar imi parea a fi o pasare inteleapta. Si tacea pasarea asta, a patra, tacea si nu ciripea, si nu facea niciun fel de zgomot. Tacea si observa. Si orice fel de zgomot se departa de la ea. Pentru ca ea nu era, pur si simplu, dispusa sa primeasca cu fiinta ei niciun fel de zgomot. Si pesemne astfel intelegea ce intelesese candva si poetul lacrimilor din Lancram.

Cand am privit cele trei pasari, sufletul mi s-a umplut de multa bucurie si de amintirea pierduta a copilariei. Sufletul salta, tresarea, topaia. Cand am privit pasarea aceea singuratica, linistita foarte, a coborat in inima mea un soi de duiosie, o caldura sufleteasca, apoi niste lacrimi dulci si fierbinti mi-au curatit ochii si fata. Am inteles, intr-o secunda, care e pretul cunoasterii. Am inteles ca el nu poate fi inteles. El poate fi doar experimentat. Trait. 

Apoi m-am gandit iar si iar la Floarea cea Albastra. Totul e la trecut in poezia aceea: si reprosurile si bucuria. Mai putin revelatia poetului. Mai putin invitatia: hai! Semn ca invitatia inimii catre sufletul insetat de cunoastere al poetului e mereu prezenta, e acum, e aici. Interesant, dar revelatia poetului vine o data cu pierderea iubirii: 

"Inca-o gura si dispare... Ca un stalp eu stam in luna!
Ce frumoasa! Ce nebuna e albastra-mi, dulce floare!

Oare gura sa fie un sarut sau o chemare? Oare n-ar putea fi amandoua?!

Si iata si revelatia alegerii: impietrirea. 
Da, sufletul isi intelege greseala. Si intelege si ce a respins: 

"Astfel zise mititica, dulce netezindu-mi parul.  
Ah! ea spuse adevarul. Eu am ras, n-am zis nimica."

Ce ramane? Ramane o concluzie. Si poate ca daca am stii ce sa facem cu acesta tristete, a inocentei pierdute, de-abia de-aici ar incepe adevarata munca in gradina inimii fiecaruia... Cine stie?!

"Si te-ai dus, dulce minune
Si-a murit iubirea noastra
Floare albastra! Floare albastra!
Totusi, este trist in lume!"

Nu-i judecati pe oameni nici pentru bucuriile lor mai mari sau mai mici, nici pentru impietrirea sufleteasca. Caci nici unii dintre cei ce judecam nu cunoastem momentul in care Dumnezeu se gandeste sa-i trimita omului pe care-l judecam- revelatia clipei. Si pesemne ca revelatia n-ar fi venit niciodata, daca n-ar fi existat inainte o necesara alegere, numita de unii - greseala...



Atentie mare si la timpul viitor. 
Ca nu zice degeaba ce zice, cum nimic nu e degeaba in poezia fratelui Eminescu. 


 

amintirea unei clipe din copilarie

"Rostul iubirii. Natura este stăpânită de criteriul delimitărilor. Numai în iubire ea caută confuzia. Căci rostul iubirii este să restabilească pentru o clipă haosul iniţial din care să se nască o lume nouă." - L. BLAGA

Iubirea nu-i o mare, e-un nesfarsit ocean

dar numai in conditiile in care- din frageda pruncie- 

ai invatat sa te cateri pe val.

trairea insasi a sentimentului

 "Ürmeaza sa vorbim despre viata practica si cea gnostica, [expunand], nu ce-am vazut si auzit, ci cat am invatat [ca se cuvine] sa zicem si altora. Am impartit, prescurtand, pe cele practice intr-o suta de capete, iar pe cele gnostice in cincizeci pe langa sase sute. Pe unele le-am tinut ascunse, pe altele le-am prezentat obscur, ca sa nu dam cele sfinte cainilor, si sa nu aruncam margaritarele inaintea porcilor. Pentru cei care pasesc pe urma lor toate vor fi cat se poate de clare".

 "In centrul practicii crestine se afla ideea de progres spiritual infinit (Viata lui Moise de Grigore de Nyssa este exemplul cel mai elocvent in acest sens). Sufletul nu se elibereaza de patimi decat in clipa mortii. Nu e o viziune pesimista, ci, dimpotriva, plina de fagaduinte. Deschiderea absoluta catre un viitor aflat in continuu recul dinaintea noastra presupune un maximum de speranta. Implinirea e parcursul, trairea insasi a sentimentului ca oricand o implinire superioara poate avea loc. Intr-o asemenea viziune soteriologica infinit deschisa, infinit promitatoare, ideea unui capat al perfectiunii (idee tipic greceasca) nu-si are locul firesc." - Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticismul

dez-amagirile

disappoint = a dez-amagi

a amagi = a (se) insela, a ispiti, a momi, a atrage prin promisiuni mincinoase.

De unde rezulta ca  ...

"M-am asezat sub becul cel mai puternic
ca sa ma vezi si sa stii:
sa nu poti spune vreodata
ca ti-am ascuns stângaciile mele,
asimetriile si zonele imperfectiunii.

Fiecare sarut a fost definit.
Fiecare îmbratisare, sarbatorita prin idei.
Atât de limpede îti stau în fata,
încât îmi poti vedea durerea si bucuria,
ca pe doi pesti, în doua nuante de-albastru,
înotând în cristalul trupului meu." 

LIMPEDE - N. Cassian

gratia

Quod fuit est sicut quod erit
Et quod erit est sicut quod fuit
Quod fuit ad perpetranda
Miracula aeternitatis

"Tu cautai gratia
pandind crapaturile din ordinea lucrurilor
nestiind ca moartea
va intinde mana printr-una din aceste crapaturi
si te va trage delicat
in partea cealalta."

Sophia

Icoana „Înțelepciunii lui Dumnezeu“ (Rusia, regiunea Vologda).

Înțelepciunea, arătată încă din Vechiul Testament ca o persoană - a fost identificată, în timpurile Nou Testamentare, cu Mântuitorul Iisus Hristos. Pildele lui Solomon ne spun: „Înțelepciunea și-a zidit casă rezemată pe șapte stâlpi, a înjunghiat vite pentru ospăț, a pregătit vinul cu mirodenii și a întins masa sa. Ea a trimis slujnicele sale să strige pe vârfurile dealurilor cetății: Cine este neînțelept să intre la mine!, și celor lipsiți de buna-chibzuială le zice: Veniți și mâncați din pâinea mea și beți din vinul pe care eu l-am amestecat cu mirodenii. Părăsiți neînțelepciunea ca să rămâneți cu viață și umblați pe calea cea dreaptă a priceperii!“ (Pilde 9, 1-7 ș.u.) 

În Noul Testament se precizează: „Dar pentru cei chemați, și iudei, și elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu“. (I Corinteni 1, 24) 

Icoana „Înțelepciunii lui Dumnezeu“ („Sofia“), se prezintă astfel: în centru este Înțelepciunea, ca un înger în haine imperiale, cu părul lung, cu fața și mâinile ca focul, cu aripi de foc, cu o coroană de aur. În mână ține un sceptru și un sul strâns. El stă pe un tron. Acesta este înconjurat de un nimb turcoaz. În unele reprezentări nimbul e ornamentat și cu stele de aur. De o parte și de alta a tronului se află Maica Domnului – în dreapta, și Sfântul Ioan Botezătorul – în stânga, în atitudini evlavioase, care amintesc de icoana Deisis, a Dreptei Judecăți. În unele icoane „Sofia“ și ei au aripi. Maica Domnului Îl ține pe Fiul Său, într-o sferă. Deasupra Înțelepciunii se află icoana Mântuitorului mult milostiv, pe tron de îngeri și evangheliști. Iar deasupra Acestuia este un alt tron, pe care sunt pregătite materiile Sfintei Jertfe. Înțelepciunea este personificată de Hristos, cu toate că este o trăsătură comună, în aceeași măsură, Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, înțelepciunea desăvârșită. Și această Icoană „Sofia“ indică împlinirea tainicelor profeții ale Vechiului Testament, în Persoana lui Hristos, fiind chiar mai apropiată de viziunea misterioasă oferită de Apocalipsă, despre Hristos – Împăratul și Judecătorul făpturii, Centrul universului. 

„Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte decât toate și toate prin El sunt așezate. Și El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălășluiască toată plinirea. Și printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale.“ (Coloseni 1, 16-20; vezi și Epistola Sfântului Pavel către Evrei, cap. I) Icoane de tipul „Sofia“ există în Kiev, în Novgorod, în Moscova, dar și în alte locuri. Cea mai veche icoană cunoscută, a „Înțelepciunii lui Dumnezeu“, datează din sec. V. În alte părți din spațiul ortodox, Icoana „Sofia“ este cinstită la 15 august.

in ritmul tainicelor ploi

Iuliei...

paseam pe portativul-gand

ca pe un fir de sarma ghimpata

paseam cu talc, dar nu-mi puteam feri piciorul de osanda

cautam singurul cuvant care m-ar fi putut reintoarce la sursa

cautam sa aflu- 

dincolo de toate sentimentele propuse-

singurul sentiment autentic camuflat printre sutele de cuvinte 

gata sa-ti taie in carne pana la sange

  gandurile-cuvinte care nu sunt cernute

sunt aruncate precum pietrele intr-o oglinda-apa

atunci oglinda se tulbura si privindu-te fara mintea cea treaza

s-ar putea sa te vezi prin prisma celor care-au fost trimisi

sa-ti incendieze portativul, si asa

de sarma ghimpata

paseam pe portativul de sarma ghimpata

cand deodata mi-am dat seama

ca drumul seamana cu tulpina unui anume trandafir

din gradina des-ferecata

mi-am ridicat usor in aer talpa

si-am scos din ea un ghimpe care

in pumnul mic si imbibat de ploaia din launtru soptea:

afla cuvantul care ascunde

singurul sentiment autentic.-

 aceasta e taina! 
dar cum sa gasesc cuvantul

printre atatea alte cuvinte-sageti indreptate spre mine?!

cum sa gasesc cuvantul sau taina de care mi-e dor

cand, in jurul meu, mai toate cuvintele necernute

ma osandesc cu durere, cu asprime, cu manie, 

cu dor?!

am adunat toti spinii cu talpile mele-

daca mai trece careva pe acest drum patimas

n-as vrea sa se raneasca din pricina 

gresalelor mele

as vrea sa dorm dar nu mi-e somn

stiind ca noptile-i sunt grele si sub povara lor

genunchii-nvata sa se plece aidoma cazatoarelor stele-

as vrea sa dorm, dar nu mi-e somn-

cand numai noaptea, in tacere

poti auzi in ritmul tainicelor ploi durerea care cheama 

vindecatoarea durere

acolo-n inima acestei taceri

cu spinii drumului in talpi

facand echilibristica pe un portativ de sarma ghimpata

poti auzi dintr-o data cuvantul care ascunde 

singurul sentiment autentic-

 acceptata ofranda.

daca plutesti in unda

dincolo de gandurile ascutite din creier

ai sa gasesti si tu acest cuvant 

atunci tacerea va fi

o rasplata 

propria divina comedie

mi-e atat de rusine sa pasesc

pe acest taram al blandetii, al iertarii, 

al fraternitatii

aici, unde insingurarea e prilej de intalnire 

cu un vant duios si bland

aici, unde pasarile iti dezleaga taine

aici , unde nu te poti opri din plans

aici, unde in inima solitudinii

nu exista singuratate

aici

unde sensul iti desluseste tradarile 

propriilor neputinte si 

distorsionatelor fapte

aici

unde oglinda te arata 

asa cum ne-ai vrea nicicand sa te vezi

aici nu se poate pasi decat trecand printr-o tainica moarte

aici nu mai e nimeni care sa te judece

aici esti propriul tau judecator-

suflete

aici 

in linistea acestei retrageri

intelegi de ce trandafirul are un ghimpe in inima

pentru a reusi sa supra-vietuiasca

aici 

e- de fapt- inauntru

tot ce e in afara-

si tot aici 

trimise-au fost sa te indrume 

inteleptele ganduri ale tuturor celor

care-au pasit- pentru o vreme-

in luntrea lui Caron

simte, suflete al meu 

aceasta blandete, aceasta iubire

si vindeca-ti toate ranile ignorantei

vindeca-ti intalnirea cu propriul infern

rescrie-ti propria divina comedie

si multumeste Creatorului tau, tuturor fratilor, surorilor 

sufletelor intelepte de pretutindeni

 si nu in ultimul rand

 lui Dante, poetul Florentei