...

I-am visat. Mi-au adus flori. Flori dalbe, dalbe flori.

Mi-au spus ca e teatru in teatru, asa mi-au spus. Mi-au spus ca cel mai greu e sa ne iertam pe noi insine si unii pe altii, asa mi-au spus. Mi-au spus ca au facut asta ca sa-mi vindece ranile.

Dimineata m-a trezit rasaritul. Din intunericul camerei mele nu poti vedea decat ziduri dar uneori rasare si altceva. N-am stiut ca intr-o camera atat de mica se poate piti acest altceva, atat de bine incat sa nu-l poata simti nimeni. N-am stiut, chiar n-am stiut. Sau poate ca da.

Mergeam mana in mana pe marginea prapastiei. Copilul mi-a spus:

- Acum, ca mi-ai castigat increderea, am sa merg cu tine!

Ma uitam in ochii lui si ma gandeam ca de undeva, din casa parasita a calugarului, cineva, altcineva ii sopteste ceva. Apoi mi-am auzit inima batand. Era o casa de care nu se putea apropia oricine. Am incercat de multe ori sa ma apropii de ea, dar pana in clipa de fata nu reusisem. Era un grajd, era incuiat si ferestrele ii erau batute cu scanduri. De dincolo se auzea inca inima batanda a calugarului plecat. Oamenii locului spuneau ca s-a ascuns in alta parte, insa eu inca ii auzeam inima. Ii auzeam indrumarile. Ii auzeam incantatiile. Locul era unul al exorcizarilor. Un loc pe care putini l-au aflat.

Am mers pe buza prapastiei, cu copilul de mana. 
Pasii imi alunecau pe frunzele uscate si privirea nu-mi dadea voie sa cad. Priveam in gol cu o privire de lumini ce nu-mi ingaduia sa cad. Cu o privire de lumini ce ma ferea s-alunec. N-am stiut ca o simpla privire poate avea o astfel de putere. N-am stiut ca o simpla privire poate opri sau declansa o cadere. Credeam ca totul e gand sau cuvant. Dar se pare ca mai e si altceva. Ochii, lumina sufletului era acum obosita, dar in templul trupului meu, inima calugarului celui plecat ma calauzea. 

Strangeam gunoaiele aruncate in padurile de pe munte si imi parea ca spal rochia de mireasa a mamei mele, murdarita de altcineva. Sarutam copacii si imi parea ca-n geamatul lor aud plansetul Tatalui meu pe care unii cred ca l-am tradat. Numai Dumnezeul iubirii stie. Numai Dumnezeul iubirii poate spune. Nu mai erau gunoaie prin zona, sau poate mai erau. 

Si noaptea. Noaptea, acolo, in poiana zanelor. Punga cea alba absorbind chipurie unor fantome. Noaptea parea tulburata de un straniu nesomn. Privind mai bine punga cea alba leganata de vant, am inteles ca ea imprumutase chipurile umbrelor cu care luptase pana la capat calugarul schiop. El mai era sau nu mai era printre noi, Dumnezeu stie. Doar noaptea ii respiram linistea si inima incepea sa-mi bata in piept a rugaciune.

- Cum vine asta? a intreabat copilul. Cum adica, sa-ti bata inima in piept a rugaciune?
- Habar n-am, i-am raspuns. Nu vezi ca nu stiu nimic?! Nu vezi ca mi se intampla lucruri care sunt dincolo de mine?

I-am visat. Mi-au adus flori.
Mi-au spus ca e teatru in teatru.
Mi-au spus ca au inventat toata treaba asta ca sa ne vindece.
Calugarul spunea ca nu poti vindeca pe nimeni pana nu te-ai vindecat pe tine. Cred ca uitasem. Sau poate eram doar tulburata de niste chipuri ce pretindeau a fi fiinte.
Cum poti evada din tesatura asta? Cum se poate trece dincolo de cortine?!

- Intrebarile tale si-au gasit deja un raspuns, asa ca mai bine ai tacea o vreme din gura.

Copilul m-a luat de mana.
- Acum, ca ai castigat increderea mea, am putea sa ne luam si noi la tranta.
- Dar tu parca iubeai dansul.
- E vreme pentru toate, mi-a raspuns. Oricum, aveam nevoie de o calauza.
- Nu intelegi?! Eu nu sunt calauza nimanui.
- Nu vorbeam cu tine, mi-a raspuns copilul. Si mai bine ai tacea o vreme din gura. Cat sa asculti tanguirea padurii, rugaciunea calugarului si scartaitul portii celei din urma.

- Esti viu? l-am intrebat.
- Imi aud inima batand... mi-a raspuns.