3 plus 4

iata-

orologiul se apropie de ritmul conjunctiei

lui 3 cu 4

iata-

din tamplele caruntelor istovitoarelor ierni

susurul vietii, al calmului-

din bezna crapaturilor pamantului

rasarind precum vestitorii primavaratecului vant

cele dintai respirari curate

ale intarziatilor

daca razbesti aici-

pe suprafata pamantului

poti pieptana iarba de aur din insula fericitilor:

a celor ce plang

a facatorilor de pace

a milostivilor

a celor prigoniti pentru dreptate.

putini rezista aici-

aerul e altfel

si daca te ridici

putin mai sus de suprafata pamantului

trebuie sa ai puterea de a inspira focul

fara a te tulbura ca te-ar putea arde.

si cine n-ar dori

sa fie absorbit pe loc in astfel de momente

de noaptea-nselatoare a ascunsului?!

acolo totul parea candva 

un simplu somn

de noapte!

dar nimic nu mai e simplu

daca ti-a fost ingaduit candva

in lumina razei a inspira 

focul din soare

inima devine grea

de parca in pieptul tau ai purta

universul, creatia, cosmosul

planetele, astrele, vazduhurile,

cerurile, adancurile-

Facerea-

marul si cu sarpele

Profetiile si Faptele

Geneza

Pecetea a saptea

Apocalipsa-

Psaltirea

Proverbele...

 nimic nu mai e simplu...

Si iata si

tulburarea cea de pe urma

iadul asa cum nu l-ai gandit niciodata:

lipseste ceva din inima ta

lipseste adancimea cea mai profunda

din usuratatea fiintei

din greutatea sa.

lipseste dragostea din Corinteni-

adancul care e direct proportional cu

revelatia sa!

durerea asta pare ca arde mai vesnic

ca insusi focul cel care te-ar putea face scrum.

caci de-abia acum

crapatura pamantului iti ia masura

iar tu incepi sa te intorci cu fata catre sensul mortii

de-abia acum.

Si te numesti- prin aceasta durere-

om viu, pipaibil cu mana

de-abia acum.

 Si iata, abia acum incepi sa-ti socotesti moartea

ca pe ceva ce a fost

nu ca pe ceva ce va fi.

Caci mortul s-a aflat pe sine insusi

aruncat in gropa celor fara de duh

de-abia acum!

Sfarsitul- un nou inceput

Inceputul- un alt fel de sfarsit.

Si undeva

intre toate acestea

se-ascunde, pesemne, tainic-

Cuvantul

Dumnezeu

Vesnicia!

Manastirea Camarzani - Cel far de-nceput

nasterea pruncului celui duhovnicesc

Am să-ţi spun un lucru, dar să nu te îndoieşti de el, nici să nu-l dispreţuieşti, ca fiind de mică însemnătate, fiindcă adevăraţi sunt cei care mi l-au încredinţat mie. Pentru că eu adevărul ţi-l spun, şi în aceste cuvinte ale mele, şi în toate câte le spun. Chiar de ar fi să te spânzuri de limbă, să nu crezi că ai ajuns la ceva în rânduiala ta, dacă n-ai dobândit darul lacrimilor. Căci până atunci, lumii slujeşti într-ascuns, adică cu cele lumeşti petreci, şi lucrul lui Dumnezeu îl face omul tău cel dinafară. Iar cel dinlăuntru este încă neroditor. Rodul lui începutul şi-l are în lacrimi. Căci, când ajunge-vei în ţara acestora, să ştii că a ieşit mintea ta din temniţa lumii acesteia şi a pus piciorul în calea spre veacul cel nou, şi a început să simtă mireasma văzduhului celui nou şi minunat. Şi atunci lacrimile încep să curgă. Că iată s-a apropiat naşterea pruncului celui duhovnicesc.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 76)

despre reasezarea necesara sau maimutareala comoda

Iata de ce alegerea unui duhovnic inzestrat cu har de la Dumnezeu este o chestiune mai mult decat importanta!

"Nu ne este permis sa uitam de premisele noastre istorice: abia cu putin mai mult de o mie de ani in urma am plonjat din inceputurile cele mai crude ale politeismului intr-o religie orientala foarte evoluata ce a inaltat spiritul imaginativ al omului pe jumatate salbatic pe o culme ce nu corespunde evolutiei sale spirituale. Pentru a pastra oarecum aceasta culme este inevitabil ca sfera instinctuala sa fie supusa in mare parte. De aceea exercitiul religios si morala s-au inzestrat cu un caracter deosebit de violent, aproape rautacios. 
Bineinteles ca ceea ce este supus nu este dezvoltat, ci continua sa vegheze in barbarie originala in inconstient. Noi am dori, dar in realitate nu suntem in stare sa ne ridicam la inaltimea unei religii filosofice. In cel mai bun caz putem sa ne maturizam sub calauzirea ei. Rana lui Amfortas si sfasierea faustica a omului germanic inca nu s-a vindecat. Inconstientul sau mai este incarcat de acele continuturi ce trebuiesc constientizate pentru a permite eliberarea de ele. Am primit de curand o scrisoare de la o pacienta mai veche, ce relateaza reasezarea necesara prin cuvinte simple, dar potrivite:

Din rau mi s-a ivit mult bine.
Faptul ca am adoptat o atitudine retinuta, m-am opus refularii, am fost atenta si- implicit- am acceptat realitatea - ca am luat lucrurile asa cum sunt si nu cum le voiam eu- mi-a prilejuit o cunoastere stranie, dar si forte pe masura, asa cum mai inainte nu as fi putut sa imi imaginez. Intotdeauna m-am gandit ca daca accepti lucrurile, atunci te vor coplesi intr-un fel sau altul; dar nu este deloc asa, si mai intai poti sa iei atitudine fata de ele. < Anularea acelei participation mystique! > Astfel voi juca si jocul vietii, acceptand ce imi aduce ba ziua, ba viata, bine si rau, soare si umbra, ce se schimba mereu, iar astfel accept si propria mea fiinta cu laturile sale pozitive si negative si totul devine mai viu. Cat de nechibzuita am fost! Cum am vrut eu sa le potrivesc pe toate cu forta dupa capul meu!

Abia pe baza unei asemenea atitudini, ce nu renunta la nici una dintre valorile dobandite in evolutia crestina, ci din contra se ocupa cu iubire si indulgenta crestina de fiecare amanunt din propria natura, va deveni posibila o treapta mai inalta a constiintei si culturii. Aceasta atitudine este in cel mai adevarat sens religioasa si deci terapeutica, deoarece toate religiile sunt terapii pentru suferintele si tulburarile sufletului. Dezvoltarea occidentala a intelectului si vointei ne-a inzestrat cu capacitatea aproape diabolica de a maimutari aparent cu succes o asemenea atitudine, in ciuda protestelor inconstientului. Dar este intotdeauna doar o chestiune de timp pana ce pozitia contrara reuseste sa razbeasca apoi pe undeva cu un contrast cu atat mai strident. Prin maimutareala comoda se creeaza intotdeauna o situatie nesigura, ce poate fi oricand data peste cap de catre inconstient! O baza sigura se creeaza doar atunci cand premiselor instinctive ale inconstientului li se acorda aceeasi atentie ca si punctelor de vedere ale constiintei. Nu trebuie sa ne facem nicio iluzie asupra faptului ca aceasta necesitate este contrara cultului apusean-crestin si in special protestant al constiintei. Cu toate ca noul pare a fi mereu dusmanul vechiului, vointa de a intelege mai mult nu va putea ocoli descoperirea ca fara folosirea serioasa a valorilor crestine dobandite, noul nici nu poate lua fiinta."

C. G. JUNG

in legatura cu virtutea dragostei

În legătură cu virtutea dragostei îmi vine acum în minte pasajul din Evanghelia Sfântului Ioan, în care Iisus spune: “Cel ce Mă iubeşte va împlini poruncile Mele şi Tatăl Meu şi Eu vom veni în el şi Ne vom face lăcaş în el” (Ev. Ioan 14,23). Părinţii duhovniceşti subliniază mereu că această cale este, înainte de toate, împlinirea poruncilor lui Hristos. Şi prin aceasta observăm că se trezesc în noi patimile. De aceea, adeseori când ne rugăm cu Rugăciunea lui Iisus, irump în noi tot felul de gânduri pătimaşe, în timp ce, în mod normal, dorm.

Cu toate acestea, calea începe cu pocăinţa şi cu o fidelitate din ce în ce mai mare faţă de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi atunci dragostea va fi revelaţia prezenţei în noi a darului lui Dumnezeu.

Cel care începe prin a se pocăi are foarte multe şanse de a ajunge la adevărata dragoste. Dar cel care începe cu dragostea nu are experienţă şi există toate şansele să nu ajungă prea departe. În Scara Sfântului Ioan Scărarul se indică 30 de trepte, dragostea fiind tocmai ultima treaptă, pentru că, în fapt, în om nu este adevărată decât atunci când vine de la Dumnezeu.

(Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail Noica, Ed. Anastasia, 1994, pp. 164-165)

invatatura care vindeca si mangaie

"Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.

Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.

Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…

In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…

- "Care incercare?" intreba nelinistit barbatul.

- "Inca nu ai aflat?... sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat." Raspunse prietenul trist.

Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…

Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.

Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aprope incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii mult iubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!

Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…"

Asta inseamna sa iubesti!!... Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.

Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta…

Dar, pentru a inchide ochii este nevoie sa iubesti!... nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada.

Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?... din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre?... Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui.

Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti?

Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire.

Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?... nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?... sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara?

Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuillalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu.

In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator…
A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina!

Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu "cat de greu" este… Probabil au dreptate, dar ca orice Preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…"

Arhim. Siluan Visan

ah, gemui, pier...

"Uneori calcă cineva în inima mea,

Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.

Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea

Nu mă răvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică

Numai inima se face mică, mică ...

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi ...

- Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea -eşti nebună?

Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este EL!

-Care EL? Cine? Stai niţel!

EL, Domnul, gâfâie ea,

Ne măsoară cu pas de stea...

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria

Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier ...

- "Bine, zâmbi EL, ţine-Mă o clipă"

- Ah, gemui, pier...

O clipă, inima mi se făcuse Cer."

 

V. Voiculescu, Prizonierul

masura si ascultarea

"Fiecare dintre stihii isi pastreaza drumul sau si nu-si depaseste propria masura; asculta de porunca Stapanului si-si indeplineste lucrarea ei." - Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere

Părintele Savatie Baştovoi afirmă că etimologia cuvântului smerenie vine de la slavonul „mera” care înseamnă „măsură”. Sensul vechi al cuvântului smerit este „a reveni la adevărata măsură”, „a deveni ceea ce eşti cu adevărat”. A fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura. A ne smeri înseamnă a cunoaşte cine suntem.
Omul îşi poate defini în multe feluri „măsura”. Există un invariant al vieţii noastre, indiferent cine suntem şi ce facem sfârşim la fel. De aceea, măsura noastră este moartea. Smerindu-ne regăsim dimensiunile efemere, ne readucem aminte raporturile de mărime între noi şi univers.

Sa stam bine
Sa stam cu frica
Sa luam aminte!

senzatii printre crapaturile de veac

Ai avut vreodata senzatia clara ca ai pasit intr-o alta dimineata, intr-o alta viata, intr-un alt fel de timp? Si ca o vreme nu ti-ai dat seama de ce totul pare la fel si totusi, e atat de diferit? Ai avut vreodata senzatia clara ca cei de aici poarta chipul celor pe care-i iubesti si totusi, sunt atat de captivi unui alt fel de chip? Ai avut vreodata senzatia ca ei toti stiu ca vii acum dintr-un alt rasarit?
In prezenta lor nu simteai sa vorbesti, caci vorba ta mult prea mult ii putea tulbura. In prezenta lor nu puteai sa fii decat cat ingaduiau ei sa fii, altfel declansai amintiri de nesuportat. 

Ai avut senzatia ca aici totul e diferit, desi pare la fel, fata de lumea careia ii apartii? 

O lume care ti-a dat delete fix atunci cand ai invatat sa fii ceea ce esti- e aici. 
O lume care nu-ti poate suporta existenta, prezenta, felul cum iti porti haina-trup, mult prea simpla pentru "nobilimea" veacului acesta... Felul cum iti straluce privirea, cum taci, cum asculti. O vreme ai trait printre ei si ai fost una cu ei si ei te-au iubit- dar de-odata insasi legatura s-a tocit, s-a imbolnavit, s-a-nvechit. Apoi ceva s-a schimbat, o alegere ca un salt, un pas indraznet printr-o crapatura de veac. Ai disparut o vreme, retras pe culoarul veacului dinspre veac... Si cand, in sfarsit, universul si-a resetat cadrul, iata-te prezent printre cei ce stiu lumea asa cum tu n-ai aflat-o. Intr-o alta alegere, intr-o alta paralela, in acea paralela in care tu- zic ei- niciodata n-ai existat. Si acum, privind ochii celui pe care candva l-ai iubit, cel care candva te-a visat... stii ca esti pentru el doar un fel de strain, un fel de intrus cu sete dorit- dar neinvitat. Un "ceva" ca un junghi, un fior, o stare de rau necesar, un abur, un suspin niciodata constient acceptat. Si-n timp ce-l privesti luptandu-se cu amintirea unui timp care-n mintea lui niciodata n-a existat... vezi cu ochiul mintii tale povestea, momentul, intalnirea, felul cum isi incheia haina, camasa sau cum isi purta palaria. Felul cum amesteca laptele in cafea, coltisorul de dinte care aparea cand zambea... momentul cand l-ai intalnit, felul cum ati vorbit, ceasurile, orele, clipele, serile, amurgurile, diminetile, visele; sperantele prin puhoiul de ploi, prabusirile intr-un pantec gigant si plin de razboi... Si afli dintr-o data ca tot ce mai poti fi pentru lumea in care ai revenit e statutul blandului indraznetului revolutionar, al ne-supusului veacului mandrului crai. Caci toti te-au uitat, afara de Unu' ... iar pentru unii, dintre cei mai dragi, prezenta ta a ajuns sa fie chiar un fel de iad. Tocmai! pentru ca esti fix amintirea de care ei, in a-lege-rea lor, au uitat. Iar acum, ca ai patruns prin crapatura timpului aici, ai zdruncinat insasi legile universului. Daca nu cumva tocmai asta e legea legilor, paradoxal.

Esti ceea ce s-a intamplat din tot ce ei nu-si amintesc.
Esti ceea ce-au iubit candva, dar apoi a fost sters.
Esti cea care a revenit atunci cand nu mai exista.
Esti cea care ziditu-s-a in taina sa.

Esti cea pe care-au decupat-o din tot ce e lumesc.
Esti ceea ce s-a implinit din tot ce a fost sters.
Esti visul care profetea ce nimeni n-a notat.
Esti talmacirea zorilor de care au uitat.

Atunci cand te intorci la cei pe care ii iubesti si care au fost intorsi in timpul cand tu ai fost sters- nu poti sa plangi, nu poti sa te tulburi, nu poti sa disperi. Crapatura veacului in care-ai fost trimis a sters toate "setarile" astea. Si stii ca te-ai intors aici nu ca sa plangi, nu ca sa razi, nu sa fortezi, nu sa le amintesti. Caci aici totul e altfel, totul e schimbat, nimic nu mai e la fel cu ce a fost inainte sa fi plecat. Esti sters din timpul lor, esti ca si cand n-ai fost, esti mai ceva ca un simplu uitat. Esti strainul cu care n-au stiut niciodata ce-ar trebui sa faca, asa ca l-au expulzat. Dar tu ai aflat, intre timp ca ai fost re-trimis aici nu sa fortezi, nu sa le amintesti, ci sa fii printre ei doar cel care esti.

Si totusi, cum a fost posibil sa tasnesti atat de sigur si exact, tocmai printr-o crapatura de veac, inspre lumea care ti-a dat delete, inspre lumea aceea care te-au uitat?! Poate ca tocmai dragostea lor- a celor cativa care n-au putut sa te stearga de tot din amintirile lor- te-a adus inapoi, in aceasta lume de dureri si de dor.  Ai ramas in ei ca un abur, ca un stigmat, ca un fel de susur cald ce prin artere le curge. Caci numai ea, iubirea poate cheama iubire intocmai cum sangele cheama sange. Astfel, din tot ce-ai scris si relatat aici acesta, pare-se, e-aspectul cel mai important: ca unii te-au iubit in adevarul aspru in care-ai fiintat- si au crezut in tine mai ales atunci cand ai disparut printr-o crapatura de veac. Cum altfel te-ai fi putut reintoarce, daca insasi iubirea nu te-ar fi re-chemat?!

Asadar, iubeste de-acum inainte. 
Si-n rest, fa ce vrei cu luare-aminte.
Si mai ales, incearca sa retii invatatura care de-aici se desprinde.

cantec aroman musat

Am gasit traducerea unui minunat cantec aroman, 
traducere pe care o caut de cativa ani.

În 1985 poetul aromân Atanasie Nasta publica o antologie de poezie aromână, primul poet selectat fiind Mihail Nicolescu (1835 Târnova, Macedonia/Turcia -1865), cu 3 poezii, a ale căror versiuni româneşti îmi aparţin.

Sclavulu (Sclavul)

Spune-ňi, bre gione, ocļul de-amură

ţi eşti tine un Armânaşu?

Budzăle-aroşe, muşata-ţi gură,

s'mi alaşi 'nă oară dulţe s'li başu.

(Spune-mi, măi june, ochiul ca mura

ce eşti tu un Aromân?

Buzele roşii, frumoasa-ţi gură,

să mă laşi o dată dulce să le sărut.)

Nu ştiu, bre gione, di cându tine,

ti vidzui prota, greu lîndidzîi,

de-atumţea somnul fudzi di mine,

ca ţeara, gione, ah mi tuchii!

(Nu ştiu, măi june, de când

pe tine te văzui prima dată, greu mă îmbolnăvii,

de atunci somnul fuge de mine,

ca ceara, june, ah mă topii!)

Iţido lucru ţ-il liau tru mînă,

tot îňi si pari că-i mîna ta

şi-atumţea lăcrăňi ca dit fîntînă

cură, bre gione, dit geana mea.

(Orice lucru pe care-l iau în mână,

tot mi se pare că-i mâna ta

şi atunci lacrimi ca din fântână

curg, măi june, din genele mele.)

Haide, bre gione, preacli s-nă faţim

un trup şi-un suflit doiļi s-avem,

aestă bană doiļi noi s-u treaţim

scafa di moarte doiļi s-u bem!

(Haide, măi june, pereche să fim

un trup şi-un suflet amândoi să avem

această viaţă amândoi să o trecem

paharul morţii amândoi să-l bem!)

Ţe easte gione, aistă tăţeare?

Ocļiul di 'năoară că ţe-l aplicaşi?

Ah, n-ai tri mine, n-ai vărnă vreare,

fudzî, fudzî, m-alaşi, mi vătămaşi?

(Ce este june, această tăcere?

Ochii de altădată de ce-i coborâşi?

Ah, n-ai pentru mine, n-ai vreo dorinţă,

fugi, fugi, mă laşi, m-ai ucis?)

- Ascultă ghine, feată mărată,

ştiu şi cunosc, tră mine ai doru,

ţi s’fac, sclavu escu, inima-i dată

jurai pri cruţe altei amoru!

(Ascultă bine, biată fată,

ştiu şi cunosc, pentru mine ai dor,

ce să fac, sclav sunt, inima-i dată

jurai pe cruce alteia amor!)

Aestă easte a mea tăţeare

şi ocļi dinoară tra ţea-li aplicai,

De-aţea tră tine nu-am altă vreare.

Ma ştii, ţe soro? Frate s'mi ai!

(Aceasta este a mea tăcere

şi ochii de altădată de aceea îi coborâi

 De aceea pentru tine nu am altă dorinţă.

Dar ştii, ce, soro? Frate să mă ai!)

preluat (cu multumiri) de AICI