Am vazut astazi un spectacol minunat!!! Mi-am amintit care este rolul teatrului in lume. Sau cel putin care cred eu ca este rolul teatrului in lume. Sau care ar trebui sa fie rolul teatrului in lume... Si DA, muzica este live si actorii sunt cei care canta!
"Poland's Teatr ZAR uses song, chanting, and movement in this ritualistic
work of theater and music that examines birth, death, pleasure, and
pain. Inspired by ancient sacred music from the Caucasus and based on
texts from the little-known apocryphal gospels and a poem by Polish
Romantic poet Juliusz Slowacki, Poland's Teatr ZAR uses song, chanting,
and movement in this ritualistic work of theater and music..."
"Nu m-am nascut inca. O, asculta-ma.
Nu lasa hiena ori sobolanul insetat de sange sa se apropie de mine.
Nu m-am nascut inca, consoleaza-ma.
Ma tem ca oamenii ma vor inchide intre ziduri inalte,
ma vor indopa cu otravuri,
ma vor ademeni cu minciuni,
ma vor trage pe roata,
ma vor inmuia in bai de sange.
(...)
Nu m-am nascut inca. O, asculta-ma,
Fie ca omul care este fiara ori omul care
crede ca e Dumnezeu sa nu se apropie de mine.
Nu m-am nascut inca. O, umple-ma
De putere impotriva celor care vor sa impietreasca in mine
tot ce este omenesc, care vor sa ma transforme intr-un obiect,
intr-un lucru si impotriva tuturor celor
care pe mine, intregul, vor sa ma farame,
sa ma risipeasca in vazduh ca pe o papadie,
sa ma verse ca pe apa din causul palmei.
Nu lasa sa me preschimbe in piatra si nici sa fiu varsat.
Si daca nu, omoara-ma."
(fragmente din Rugaciune inaintea nasterii de Luis McNeice)
"Iata, inimile noastre au ostenit mai mult decat trupurile noastre.
Iata clopotele batand in urma profetului mort!
Iata vine Ingerul Domnului pentru cei care nu pot vedea soarele.
Si iata! Ei se ridica din morti... Si iata au inviat, insa nu pot rostogoli piatra...
Fie ca cei care au suflet sa invie! Fie ca ei sa traiasca!
Pentru ca aceasta este vremea vietii pentru cei puternici."
"Vorbe, vorbe, vorbe, mi-au strigat prietenii. Cuvinte frumoase, mi-au spus ei, cuvinte, si, dupa cum bunul-simt ne invata, cuvintele sunt una si actiunile sunt alta.
Am strigat: o parte din mine sunte cuvinte, cealalta sunt trupul si actiunea. Sau poate, gresisem, cand am strigat o astfel de nerozie.
Al necuvantului fiind ma bucuram de farmecul cuvantului." Nini cel Stanesc
Astazi, in timp ce faceam curat, mi-am imaginat un dialog. Uneori imi imaginez trecutul, ca fiecare, si-mi imaginez ca am puterea sa ma intorc acolo si sa pun altfel problema. Si dupa ce-mi imaginez acest lucru, sper, sper ca omul acela din trecut sa revina la mine, in prezent, ACUM, si sa reluam discutia. Incurajator sau nu, uneori se intampla...
Deci, imi imaginam eu acea discutie din trecut:
- How are you?
- I don't know... strange...
(tacere aproape penibila, mai ales atunci cand la intrebarea How are you? nu raspunzi cu Fine. And you?)
- It will be okei.
- ...
Si-mi imaginam eu, in timp ce faceam curat urmatoarea revolutie:
- Cum o sa fie okei, te rog explica-mi logic si rational si pe mintea mea cum o sa fie okei cata vreme oameni care nu fac ce spune nero nu primesc nicio sansa? Cata vreme oamenii astia se simt prigoniti si haituiti pentru ca refuza sa mearga cu turma in aceeasi directie, direct spre prapastie? Te rog eu mult, am nevoie disperata de acest raspuns si el trebuie sa vina de la tine, doar de la tine! Cum o sa se schimbe ceva cata vreme si tu faci ce spune nero? Cum o sa fie okei, daca stim amandoi la fel de bine ca e de-ajuns sa stai in acelasi cos cu un mar stricat si te-ai stricat, la randul tau?
Te rog eu mult, spune-mi ca ai tu o formula magica, spune-mi ca stii tu sigur ca o sa fie bine pentru ca faci tu ceva in directia asta si atunci e normal ca cei ce te iubesc sa te urmeze si sa fii model pentru ei. Dar daca tu ai renuntat si ai facut ce a vrut nero sa faci, spune-mi, te rog, spune-mi cum poti sa crezi ca o sa fie bine? Si cum sa nu cred eu ca raspunsul tau este unul arogant?
Apoi am obosit de-atata curatenie si m-am intors la treburile mele... In camara era un mar stricat. L-am lasat acolo special, sa vad cate mere din jurul sau se vor strica maine. As fi vrut sa ma enerveze marul, dar intre timp mi s-a facut mila de el. E greu sa fii stricat si sa fii singur... macar un mar stricat de-ar mai fi langa tine si tot te-ai simti mai bine, nu-i asa?
As vrea sa le spun merelor sanatoase ca o sa fie bine in cele din urma, dar pentru asta trebuie sa le mut, trebuie sa fac ceva, am rostul meu in povestea asta. Am rostul meu in orice poveste. Nu pot sa stau pe margine si sa nu fac nimic. As innebuni instantaneu dac as face asta. E greu sa-ti infrunti iadul, dar e si mai greu sa stai acolo resemnat si sa nu faci nimic. Trebuie sa faci ceva mai mult, crede-ma! Trebuie, trebuie! Desi nu credeam in cuvantul acesta, in 2012 CRED! Si ca sa nu te culci prea repede pe o ureche, am sa inchei cu un fel de poveste:
"Atanasie, vladica Alexandriei, cel de fericita pomenire, l-a chemat pe avva Pamvo sa pogoare din pustie la Alexandria. Cand a coborat, vazand o actrita, a izbucnit in plans. Intrebat fiind de cei de fata pentru ce plange, zise: doua lucruri m-am miscat: una, pierzarea aceleia, celalalt, ca eu nu am sarguinta atat de mare ca sa-i plac lui Dumnezeu, ca ea pentru a place oamenilor destrabalati." Patericul sau apoftegmele parintilor din pustia Egiptului
As vrea sa cred ca sarguinta actritei poate fi alta in 2012. Una mai nobila, mai catharsica, mai autentica. Da, desigur, uneori tinem cutitul intr-o mana si otrava in alta. Uneori mirosim a fum, a smoala si a ceata rece... Uneori treversam iadul pentru a razbi la lumina! Si nu am absolut nimic impotriva! Asta e rostul lumii, asta poate ca e si rostul teatrului. Cel putin, asta inteleg cand il citesc pe Shakespeare.
DA' vreau sa vad mai apoi si Lumina!
Vreau sa vad apoi si ca am razbit la Lumina, fratilor!!!
Ca de ani de zile ne balacim in noroaie si parca atat de mult ne place incat am si uitat de ce si pentru ce am pornit-o la drum! Am uitat, cum se zice: "ce-i mana pe ei in lupta..." Si asta e dureros, asta e dureros: ca pe acest drum pe care am pornit in dorinta de a ne cunoaste, de a ne depasi limitele si de a razbi la lumina, am uitat fix de noi insine si fix de raspunsul pe care il cautam. Ne-au ademenit festinurile, mesele pline cu bunataturi sau bunaciuni, si-am uitat de noi insine! Pacat! Sau cum zicea Profesorul: ne-am batut joc si de cai! Pacat!
Pacat! Am fi putut sa facem minuni, AM PUTEA FACE MINUNI, daca ne-am aminti pe acest drum, al artei actorului- CINE SUNTEM! Sau daca cei care si-au amintit cat de cat, ar fi lasati si ei (cat de cat!) sa faca ceva! Incep sa cred in conspiratii! Incep sa cred ca cineva ne vrea raul cu buna stiinta. Dar nu mi-e frica! Pentru ca adevarul intotdeauna a razbit la lumina, mai devreme sau mai tarziu! Tic tac, Clarice, tic tac... tic tac... Da, o sa fie bine!
Eclipsa din aceasta noapte scoate din adancuri... un cantec.
Oooo, si cate are el de spun despre mine...
Chemarea umbrei inspre lumina imi aminteste de o scena draga dintr-un spectacol deosebit: Rogojin ademind-o pe 'pisica' Nastasia Filipovna cu bliduri pline de lapte, in intunericul noptii celei din urma. Asadar, vino umbra si plimba-te galant prin noaptea eclipsei. Am sa te indrum pe Calea Lactee pana cand ai sa se te transformi intr-o culoare placuta. Apoi intr-o alta si apoi intr-o alta... apoi in toate... pana cand te vei dizolva in lumina alburie a zilei de maine...
Pentru ca mi-a placut foarte mult filmul dar si interpretarea actorului principal, Edward James Olmos, care a fost nominalizat la Oscar (1989) pentru acest rol.
" O poveste adevarata despre un miracol contemporan.
Filmul spune povestea unui profesor de matematica de liceu care
transforma elevii unei clase de potentiali ratati si dezinteresati
complet de scoala in elevi pregatiti, care pot face fata cu brio unor
teste foarte dificile. Pe parcursul unui singur an scolar, copiii
reusesc sa asimileze si sa inteleaga o cantitate enorma de informatii si
ceea ce e mai important, devin motivati sa invete"cinemagia. ro
I. "Sa iubesti neconditionat, fara raspuns, sa
iradiezi lumina spiritului tau pana peste marginile lumii, sa hranesti
cu painea bunatatii, sa cresti si sa ajuti in tot felul, fara sa ai
teama insuccesului sau a lovirii pe la spate. Sa inalti cantece de lauda
vietii, sa vindeci ranile fratilor tai de suferinta chiar si atunci
cand te hulesc, sa-i urci pe creste pana la locul unde privirea lor
ameteste. Sa cresti florile de foc ale dragostei, sa umbli drumul
greu sfarsit de osteneala pentru a purta lumina altora, a tuturor, a
celor buni si a celor rai, sa suferi pentru ei in candoare si maretie.
Cand esti bun, darnic si luminat, cand servesti si suferi pentru altii,
cand iubesti prea mult, nu te astepta la recunostinta, ci la
rascumparare. Cand arati tuturor calea intelepciunii si virtutii si
incerci sa-i deprinzi cu adevarata omenie, pregateste-te pentru
zgomotosul alai al rastignirii. S-a spus ca in lumea noastra, cand
calci pasul ascensional al umanitatii, nu ai decat un drept: sa suferi
si sa mori chinuit de cei pe care ii iubesti. Ghimpe al placerilor
usoare si al constiintei alterate, ei nu te pot considera om normal, om
bun, decat poate dupa cantarea cea din urma." (Cel ce urca muntele)
II. "Am fost in cetate si am vazut cum isi naruiesc oamenii sufletul,
cum se alunga, uitand ca dragostea si creatia, flori ignorate ale
spiritului, sunt adevaratele dimensiuni ale fapturii sale. Mergi in
viata alb si pur ca o faptura de lumina si, daca intalnesti la tot pasul
bolnavii desfraului ridicat la pretul legii morale, nu preschimba
metalul pretios al imaginii divine pe rugina aparentelor inselatoare.
Intre oamenii din cetate pierde totul pentru a ajuta un copil, o femeie,
un om in nenorocire. Iubeste soarele si iarba, iubeste pe cel ce te
cheama, ajuta-l si indruma-l pe caile frumusetii; pe cel cazut reda-l
luminii, darului si setei de absolut. Ramai singur in dragostea ta
pentru altii, ramai al tau, nu alerga dupa implinirile triste ale
trufiei. Asa vei fi liber, vei fi al tau, vei fi si al oamenilor. Nu-ti
pierde fiinta in lanturi de care nu ai nevoie, nu-ti narui sufletul dupa
lucruri ce poarta in inima lor duhul mortii. In cetate poti ramane in
urma, in casa intelepciunii si virtutii fii cel dintai. Omul superior,
omul adevarat, este o fiinta care se revarsa in afara ca apele
primaverii; el creste din bogatia sa interioara." (Bucuria daruirii)
III. "Dragostea apartine umanitatii noastre; ea este a omului si pentru
oameni. Privind lucrurile dincolo de banala trecere a zilei, noi
trebuie sa iubim toti oamenii, atitudine ce se impune prin natura si
destin, prin sete de absolut. Asa s-a nascut sfintenia. Uneori
suntem surprinsi cum sufletul nostru se inchide si nu mai poate adera la
nimeni. Mergem indiferenti consumati de tristul nostru destin pana ce
un obraz inocent de copil, unul suav de femeie sau unul spiritualizat de
batran ne deschide ochii si disponibilitatea sufleteasca pe care nu o
avem; atunci crestem pana la topirea in universul largit al umanitatii
noastre." (Meditatii filosofice)
Ernest Bernea (28 martie 1905 - 14 noiembrie 1990)
"Au facut prevestiri sfintii parinti despre generatia cea mai de pe urma.
- Ce am facut noi? a zis unul. Si i-a raspuns unul mare dintre ei:
- Noi am facut poruncile lui Dumnezeu.
- Si cei de dupa noi ce vor face?
- Vor ajunge la jumatatea faptelor noastre.
- Si cei de dupa ei?
- Cei din acea generatie nu vor avea nicidecum fapte; le va veni ispita, si cei care se vor dovedi incercati in vremea aceea, vor fi mai mari decat noi si decat parintii nostri."
despre avva Ishyrion din "PATERICUL sau apoftegmele parintilor din pustia Egiptului"
"... like the body of a dream is papable... be my bread for there is an opportunity for us to be one tonight and the sea will know how to accomplish that..."
Cum ar fi lumea aceasta daca toti am vorbi la fel de frumos despre locul unde ne-am nascut, despre oamenii pe care i-am intalnit sau i-am privit macar o data? Cum ar fi lumea aceasta fara de poezie? Lumea intreaga nu e numai o scena, "lumea-ntreaga e o scena SI toti oamenii actori..." Dar cat de trista ar fi scena si cat de deznadajduit actorul, daca pe lumea aceasta nu ar exista POEZIE! :)
"I tell you: iti is nice to live with a song on my lips and the death
calm in my heart.
But it is much nicer to break the jugs and sail away, breath in the fresh air ..."
Gata, din 19 aprilie ma tot intreb daca sa-i dau unda verde sau nu postarii.
Si am hotarat ca poate fi de mare folos! Sper sa nu gresesc... :)
Un dictator, un mare tiran plimbandu-se printre banci... infingand o seringa in gatlejurile studentilor care suntem. Trebuie sa fac ceva, sa-i schimb gandul pana ajunge in fata mea. Ajunge, ajunge... e aici. Ma priveste fix in ochi. Imi intinde seringa. Vrea sa ma priveasca in timp ce imi infig singura seringa in gatlej. Trebuie sa-l fac sa uite, sa-i mut gandul in alta parte. Stiu, stiu! Rugaciunea "scrijelita". Asta e! In timp ce-mi construiesc gandul, privindu-l drept in ochi, il vad cum isi muta privirea spre banca mea:
- Ce cauta rugaciunea asta scrisa pe banca ta? Sa o stergi, sa dispara!
Tremur, mi-e frica... e in mine parca intaia samanta de frica sadita vreodata, o altfel de frica, care nu are nimic de-a face cu frica umana reala. Ceva adanc, ascuns, subtil... ascuns, foarte ascuns... adancul adancului. Bine, stiu, pana acolo mai e mult... Si totusi...
Banca nu poate fi stearsa. Am scrijelit, pur si simplu, rugaciunea Parintelui Arsenie Boca pe ea. Nu poate fi stearsa, nu poate fi spalata, scrijelita fiind. Mi-e frica, constienta fiind ca nu exista o rezolvare la "problema" tiranului dar in acelasi timp, ma simt in siguranta avand atat de aproape rugaciunea "scrijelita" care nu poate fi stearsa in niciun fel. Ar trebui sa se inventeze un cuvant pentru starea aceasta paradoxala... Probabil ca exista dar nu l-am gasit eu.
Am scapat in final basma curata! Vorba ceea: cu o astfel de rugaciune, cine nu scapa? Las si fricos si neputincios fiind... tot iti intinde Dumnezeu mana. Sau poate ca tocmai pentru astfel de momente e necesar sa "scrijelim" rugaciunea pe "banca" noastra de invatacei ai lui Hristos... Pentru momentele astea, cand nu putem mai mult, dar poate Dumnezeu pentru noi! Caci ceea ce e cu neputinta la om este cu putinta la Dumnezeu!
A fost doar un alt vis... dar pentru mine si visele sunt Scoala! Vi-l daruiesc, ca pe o marturie de-a mea: aceasta e puterea rugaciunii! Oriunde, oricand in orice imprejurare E acolo, pentru tine, daca ai scrijelit-o in suflet.
Sa va fie intru ajutor si folos!
Doamne ajuta!
Multumesc, Parinte Arsenie Boca! (19 aprilie 2012)
Daca m-as porni acum sa va povestesc taina ultimelor trei zile pe care le-am trait ... Offf, ar trebui, ar trebui sa incep cu inceputul dar eu nu mai stiu unde e inceputul ...
Visez de ani de zile o padure, o padure unde fiarele nu ataca omul, dar nici nu cad in capcana familiaritatii. Fiecare e singur cu el si in armonie cu totul. Nu stiu, un fel de paradox, o libertate care te conecteaza altfel la tot ce te inconjoara. O pace de nedescris in cuvinte si o liniste greu inteleasa de vizitatorul grabit sa faca cat mai multe poze. Am fost prin cateva paduri la viata mea, nu foarte multe, dar am fost... Dar niciunde, niciunde nu mi s-a intamplat sa simt ce am simtit cutreierand padurea aceea din vis... Eram ferm convinsa ca padurea aceea e undeva intr-un alt plan, altundeva, ca sa zic asa. Probabil starea paradisiaca de dupa moarte!
Acum nu mai sunt atat de sigura. Adica, sunt aproape sigura ca acest taram visat e foarte aproape de mine, chiar si in plan fizic. Dar nu vreau sa cad nici in capcana speculatiilor. Le aud mult prea des si incep sa-mi tulbure linistea, cumva. Sa zicem doar ca s-a intamplat sa am aceeasi stare sufleteasca din vis- pe acest pamant! Sa zicem ca nu credeam ca voi gasi pe pamant asa ceva! Acea stare sufleteasca, acea liniste, acea lumina, acea umbra... acea racoare si acea caldura, acea adiere de vant, acea priveliste.
... si apa, multa apa, eu fara apa nu pot sa traiesc!! Daca aud apa circuland, facandu-si drum printre stanci si sfaramand pietre, ma linistesc instantaneu. Acesta e cantecul meu de leagan: apa curagand, facandu-si drum, curgand, curand nestingherita, mereu...
Apoi padurea, glasul padurii, cantecul pasarilor, boscutele si ploaia petalelor de flori binecuvantand pamantul.
Dar mai ales PARINTELE. Parintele Arsenie Boca, pasii lui, energia lui, faptul ca simti ca esti mereu insotit, ca te indruma inspre un loc sau inspre altul, ca te asculta! Ca te simti privit si gandesti altfel sau te opresti din gandit pret de cateva secunde sau minute.
Apoi izvorul Parintelui. Locul unde a lovit el stanca si a tasnit apa! De nedescris in cuvinte!
Si copilul... copilul care se apropie pe poteca.
Singur prin padure, seamanand izbitor de puternic cu Parintele. Il privesti pe copil si-ti vine sa plangi in hohote. Si te gandesti: "Doamne, asa trebuie sa fi aratat Parintele la varsta copilariei!" Si el trece sfios dar drept pe langa tine si te opreste si-ti povesteste: despre el, despre parintii care sunt plecati in strainatate si despre bunica, cea care il creste. Dar nu cere nimic, nimic! Vrea doar sa-ti arate drumul pana la izvor sau sa te ajute cu apa. In cele din urma sa-ti daruiasca icoana facatoare de minuni, pe care a primit-o in dar. Vorbeste altfel decat vorbeste un copil sau un om, parca e un fel de inger... blandete, inocenta, demnitate, sensibilitate, frumusete... ochii de un albastru atat de senin... incredibil ce asemanare! Are o viata grea si nu a invatat decat sa daruiasca, sa ajute, sa indrume. Vorbeste cu d-voastra si nu poti sa vorbesti, la randul tau, altfel cu el. Si-l auzi spunand: dar nu vorbiti asa cum mine, eu am alta varsta, e normal ca eu sa vorbesc asa cu dumneavoastra! Un copil de la munte...
Si-ti vine sa-l iei in brate, dar nu te poti apropia, pur si simplu cineva nu te lasa! Si dupa ce pleaca, dupa ce se indeparteaza, nu cutezi sa privesti inapoi, in urma... nu stiu de ce, nici nu conteaza! Cum nu conteaza nici cine e el! Conteaza ca l-ai intalnit si ca intalnirea asta ti-a hranit sufletul cu SPERANTA, multa SPERANTA! M-a marcat pe viata aceasta intalnire si dorinta mea de a pune aceasta poveste in cuvinte nu face decat sa striveasca corola de minuni a lumii. Asadar, am sa ma opresc!
Dar va mai spun ceva foarte important: daca cumva vreti sa ajungeti la Sambata si simtiti asta din tot sufletul, sa nu va faceti prea multe griji in ceea ce priveste drumul, cazarea... E Cineva acolo Sus care va ajuta si va indruma, numai sa-l rugati sa o faca! Si sa aveti credinta si gandul ca- desi nu meritati sa o faca, o va face, pentru ca are foarte multa mila, iertare si iubire! Va doresc din inima sa ajungeti acolo si sa simtiti tot ceea ce am simtit eu in aceste zile!
