de-ar fi mai mare iubirea decat osanda, de buna seama ne-am putea numi vindecati

"Vrei sa-ti biruiesti dusmanul fara arme?
Vrei sa-i aduci amaraciune, facandu-l sa turbeze?
Urmareste-i miscarile si foloseste virtutea."
                                                             Parinti necunoscuti

Nu ma consider un om virtuos... dar observ tot mai des ca pana si dorinta mea de a trai altfel in ideea de a ma regasi pe mine pe cale e prilej pentru semenii mei de a ma osandi si eticheta. Ba ca nu e bine ca m-am retras (cu nasul in carti, ca sa intelegeti), ba ca trebuie sa stau mai mult printre oameni (fum de tigara, cafele, ce altceva?!), ba ca aia, ba ca aialalta... Ce sa fac si eu?! Zambesc... cu durere. E zambetul meu preferat. 
Imi vine si mie dupa un secol gandul cel bun, sa stau cu mine, sa-mi amintesc cine sunt, sa ma regasesc si deja am tulburat atmosfera. Si-mi tot amintesc de Dostoievski si al lui Mare Inchizitor care-l intreaba pe Hristos: "pentru ce-ai venit sa ne tulburi?" 
Cum i-a tulburat Invatatorul nu pot nici macar sa-mi imaginez... nici nu cred ca mai vreau sa-mi imaginez ceva... ma multumesc cu sentimentul care se declanseaza in mine. Prefer de la o vreme sa ascult ce si cum zice inima mai degraba decat ce zic gandurile razlete din capul meu virusat... Da totusi, ce vremuri mai traim si noi, mai fratilor mai. Cand rataceam, n-a fost unul care sa ma mustre cu iubire si buna intentie. Acum, cand incerc sa revin si eu pe cale, ma mustrati aproape toti. Dar nu a fost mereu asa... oare?! Da, sunt recunoscatoare pentru aceasta mustrare, altfel n-as avea puterea sa zambesc catre soare...

Dar cred ca ar trebui sa stim cu totii, daca tot am ajuns la varsta la care am ajuns, ca poti iubi si ajuta un om doar atunci cand tu esti vindecat, cand ti-am amintit cat de cat cine esti, cand ti-ai regasit echilibrul si calea. Pana atunci... iaca... ne smintim unii pe altii, pentru ca atata putem. Sau ne retragem, pentru ca ne dorim mai mult limpezirea decat sminteala... Cand ne limpezim, tusti! intre oameni. De ce sa nu fie bine si asa, daca asta e calea mea?! De ce sa nu avem fiecare dreptul de a ne alege propria cale fara de a fi judecati? 
Ooo, de-ar fi mai mare iubirea decat osanda, de buna seama ne-am putea numi vindecati. Pana atunci... etichete... etichete si iar etichete... Ocheade, priviri iscoditoare, viclene... et cetera, et cetera, et cetera... Sa ne fie iertat! Iaca... a iesit si soarele, semn ca Dumnezeu inca ne iarta, ne ingaduie si ne iubeste. Noi de ce nu am face la fel... "pe noi insine si unii pe altii?!" O zi minunata, dragii mei! Si sa nu uitam indemnul cel bun: 
IUBESTE SI FA CE VREI!

iata de ce in padurea verde
nimeni nu se pierde...



Asculta Radio Vocea Sufletului

lumina de dimineata care strabate prin ceata

"Sînt oameni care au plînsul în interior. Acestia sînt cei mai frumoși oameni de pe pămînt. Acest plîns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plîns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sînt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decît aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plîns măcar odată în viață, să plîngi de-adevăratelea."

(Fragment din romanul ”Fuga  spre cîmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă”. Ed. Cathisma, București 2012)

savatie. wordpress. com

primavara din suflet

Imi tot freamata un gand de primavara in cap... asa, ca o adiere blanda...

M-am gandit zilele astea cum se face si de ce se intampla ca vedem mai degraba paiul din ochiul aproapelui decat barna din ochiul noastru. Inca ma gandesc la asta... Si parca toti o facem, mai mult sau mai putin. Unii o fac pe fata ca sa vindece asta, altii o fac pe ascuns, pentru ca au aflat intre timp ca nu e bine sa-ti judeci aproapele (apropo de asta cu aproapele, intrebarea geniala a spiridusului numit Speelee: dar daca simti ca persoana nu ti-e aproape?!). Nu stiu daca e o cheita sau nu cu "aproapele", inclin sa cred ca nimic nu e intamplator. Asta nu inseamna, desigur, ca zbang, da-i cu judecata pentru ca omul ala nu-ti este aproape(le). Dar, recunosc, imi place  observatia: "daca omul ala nu-ti e aproape(le)?! Desi intrebarea poate duce la sminteala daca nu ne reamintim cum ca: 
"toti suntem in aceeasi oala si fierbem acolo inabunsit..." (Steinhardt)


In fine, gandul meu care mirosea a primavara era urmatorul:

daca tot ne vedem mai bine unii altora gresalele, patimile, microexpresiile, actele ratate, limbajul corporal care de multe ori dezveleste intentiile ascunse... n-ar fi mai bine si mai nobil sa mergem acasa si sa ne rugam frumos pentru fratele/sora noastra decat sa tot despicam firul de par in patru sau patruzeci si patru sau o suta patruzeci si patru?!
Unu la mana: rugaciunea aduce imediat linistire in suflet, daca e facuta cu dragoste, din inima. Pe cand vartejul de ganduri nu face decat sa ne incalceasca, sa ne prinda intr-o lipicioasa panza de paianjen, sa ne tulbure: cum a putut sa-mi faca asta, doar e prietena mea? cum poate sa zica asta, doar e tatal meu? etc etc etc. 
Doi la mana: ma gandeam cum ar arata dimineata, cum ne-am saluta unii pe altii, cum ne-am privi, cum ne-am zambi, cum ne-am imbratisa, cum ne-am asculta... Poate ca dupa o saptamana n-am mai vedea aceeasi privire iscoditoare, poate ca dupa zece zile oamenii n-ar fi mereu in garda in preajma mea ... Daca tot ma preocupa paiul din ochiul aproapelui, hai sa fac ceva constructiv cu asta! In loc sa ma tulbur, sa ma smintesc, sa-i dau cu gandul: ce rea e lumea! cum se poate una ca asta? ce oameni!! ii dau cu rugaciunea si, daca e cu putinta, cu iubirea.

Va dati seama cum ar fi? 
Sa stam sa ne rugam pentru slabiciunea aproapelui si fix in acelasi timp aproapele sa faca fix asta pentru 'neghiobiile' din noi.

Ma tot gandesc la neroziile din capul meu... 
Ma duc la culcare gandindu-ma ca sigur maine voi cadea din starea de nadejde si de bucurie, pentru ca nu poti fii si in mandrie si in bucurie. Nu ai cum! Cand te incearca puternic mandria, firesc... cazi din pacea sufletului si din bucuria copilariei. Si dimineata: surpiza! In loc sa ma certe, parca Dumnezeu ma incurajeaza si mai mult, parca ma iubeste si mai mult! Nu poti descrie in cuvinte ce simti in momentele astea... cand ti-ai vazut nerozia si astepti o pedeapsa si in loc de pedeapsa: IUBIREEEEEEE! 
Si atunci cum sa nu incercam macar sa daruim acelasi dar aproapelui noastru? Daca aflam ca acolo e magia, Raiul, bucuria, nadejdea, speranta, implinirea... Mai ales cand stim ca ceea ce am semanat, aceea vom culege! Si de obicei noaptea, cand suntem noi cu constiinta noastra, care- vorba Parintelui Arsenie Boca- e glasul lui Dumnezeu in noi.

Eu indraznesc sa spun- desi nu ma simt vrednica de asta- dar o spun doar pentru ca venit asa, ca o caldura de primavara in suflet care m-a facut sa cant de bucurie Iubite-voi, Doamne... indraznesc sa spun: haideti sa ne rugam pentru aproapele noastru, mai ales atunci cand Dumnezeu ne deschide ochiul sa-i vedem slabiciunea. Caci slabiciunea fratelui e slabiciunea mea... altfel la ce m-ar deranja sa o vad?! Iar daca nu ma deranjeaza... si simt cu tot sufletul ca nu e a mea... sunt sigura ca vede si el ceva la mine, ceva ce poate eu inca nu sunt inteleptita a vedea... si atunci, ce bucurie sa stiu ca in loc sa ma judece, se roaga pentru mine sa prind putere in a depasi aceasta slabiciune...

Lumea asta chiar ar putea fi o gradina de Rai. 
Pe cuvant!

Si e nevoie de atat de putin... de oleaca de micime, ca sa-l lasam pe Dumnezeu sa intre in noi, in inima noastra si sa lumineze de acolo intunericul... caci:

"Domnul este ajutorul meu, nu ma voi teme de ce-mi va face mie omul!
Domnul este ajutorul meu iar eu voi privi cu bucurie spre vrajmasul meu.
Mai bine este a te incredere in Domnul decat a te incredere in om.
Mai bine este a nadajdui in Domnul decat a nadajdui in capetenii..."

E nevoie de atat de putin! Pacat ca-l ascultam mereu si mereu pe michiduta care zice:  fa in asa fel sa-ti fie tie bine! si nu pe Ingerul care, cu lacrima lui sfanta ne indruma: fa in asa fel incat sa-i fie bine aproapelui tau! Si atunci iti va fi si tie bine!  

Dumnezeu cu toti Ingerii cei Pazitori sa ne ajute sa (re)gasim gradina secreta- primavara din suflet! Caci ea e aici- in inima noastra... mereu...

Asculta Radio Vocea Sufletului

LoT

"Am văzut fapte multe şi grele

spurcînd lumina şi vîntul,

datini neînţelese şi jocuri de foc prin cetate.

Goi, în lacuri verzi ca rugina de-aramă,

am văzut oameni sărutînd lebede argintate.

Am văzut cu spaimă în faţa porţii

dansatoare săltîndu-şi zăpezile

pentru voievozi cu unghii mari -

şi-am văzut preoţi în inuri îmbătîndu-şi cerşitorii

cu vinul cu care-au fost spălaţi morţii.

Am văzut femei arzîndu-şi sămînţa în flăcări

rostul lor azvîrlit între două eternităţi ca o batjocură,

sînii lor fructe coapte fără de lapte,

răsuflarea lor omorînd albine şi ierburi.

Am văzut oaspeţi străvezii pe ţărmul sîngelui:

copii care vor să se nască şi nu sînt primiţi

(dacă ţi-astupi urechile

auzi prin sfere amara lor sete,

murmurul surd la ferestrele lumii

şi cîntecul lor de uşurare

cînd găsesc intrare

în pomi, în cîni sau în paseri).

Am auzit cuvinte multe şi grele

spurcînd lumina şi vîntul.

Ah, fii ai cetăţilor, voi credeţi

că nimenea niciodată n-a văzut soarele

şi că lumina curată e numai poveste.

Întrebările voastre tulbură adîncimile,

cu pietre răniţi ochii fără răspuns ai fîntînilor

şi din tăcerile lor nu ghiciţi sfîrşitul fără de veste.

Ah, fii ai cetăţilor, în orişice faptă

voi tăgăduiţi pămîntului obîrşia cerească.

Îngerii sosiţi cu prescuri nu i-aţi ospătat,

aripile lor de praf nu le-aţi şters,

ci i-aţi certat - din sînge smulgîndu-le penele,

şi împodobiţi cu ele jucaţi, jucaţi

în preajma galbenă a viţeilor blestemaţi.

Şapte zile nu vor trece, şapte zile nu vor trece.

Vai mie că trebuie s-aştept.

Mi s-or cufunda în mare

turmele de oi şi cărbunii de vatră.

Mi-aud cînii din fundul de mare cum latră.

Vai mie, Doamne, că trebuie să tac

cînd mă despoi.

Femeia mea se va face stîlp de sare

privind înapoi."

Lucian Blaga, LOT 

Asculta Radio Vocea Sufletului

sufletestile apropieri

vorbe ce vin
vorbe ce pleaca
gesturi
ganduri ce se dau 
mult prea iute
de gol-
maini trecute prin par
ochiul bolnav devorandu-si mesajul
jocul 
acelorasi seri

lumea freamata aceleasi ritmuri
usor erotice
usor nevrotice
usor agitate
fortand o poarta mult prea minunata spre a se supune
cand nu ingaduie
Dumnezeu

iata
am reusit, in sfarsit, sa fiu un simplu martor
sa-mi ascult doar freamatul interior
sa-l imbunez
sa-l imblanzesc
sa-l descifrez

zambesc
in adanc o durere ca o amintire de demult
ancestrala
ca o furtuna in larg
departe de astazi
destul de departe
si de ziua
de ieri

zambesc
furtuni in larg
pe care le-am iubit mereu
le priveam de copil
cum se desfasoara in bezna
fascinata de ele
mereu

in furtuna noptii inotam fiecare
dupa chipul si asemanarea
zilei de azi si de ieri
unii rontaind la nesfarsit
aceleasi ganduri si fortati si fapte
altii
multumind lui Dumnezeu
pentru toate

si ce bine 
ce bine ca am invatat sa iubesc
furtuna-
traznetul-
gestul, pleoapa si jocul asa-
tacut si bland
de departe

binecuvatata fie 
furtuna
si bezna
si ploaia
zapada
cuvantul 
si vantul
zilei de azi
si de ieri
si toate cate-au fost
si fi-vor
si desfasura-se-vor
in pacea zilei
de acum
de aici
de noi insine
de unii pe altii
de regasiri
de separari 

de sufletesti
apropieri



Asculta Radio Vocea Sufletului

virtutea prin care cunoastem binele si raul

"Trebuie sa stim ca adevarata cumpatare este una din virtutile prin care noi, oamenii, cunoastem binele si raul. Adevarata cumpatare este atunci cand stim ce trebuie sa facem si ce nu trebuie sa facem. Cel ce urmareste sa pastreze aceasta virtute, nu se va indeparta niciodata de lucrarile virtutilor si nu se va incurca in murdaria rautatii.
Ce este stapanirea de sine? 
Nimic altceva decat buna cunoastere a sufletului in ceea ce priveste instabilitatea lucrurilor omenesti si cum trebuie sa treaca cineva peste acestea."

Sfantul Vasile cel Mare

o dorinta nobila

"Dar chiar daca n-avem osteneli, intotdeauna putem simti strapungere in gandirea noastra, intotdeauna ne putem aduce aminte de pacatele noastre, ne putem socoti nimic in fata lui Dumnezeu, putem fi blanzi si pasnici fata de semeni, putem cinsti pe toata lumea, putem fi adunati in noi insine, putem rade sau barfi arareori, putem avea o vorba buna pentru toti, putem multumi in inima noastra in mijlocul incercarilor, putem pastra o tacere inteleapta si madularele bine randuite, si ne putem aduce aminte ca, orice s-ar intampla, suntem muritori si intr-o zi va trebui sa lasam aceasta lume. Toate acestea nu cer neaparat osteneala trupeasca, ci sunt o podoaba a gandirii. Dar cine e nepasator chiar fata de cele care in el insusi nu tin de osteneala trupeasca, care nu cer chinuirea si vigoarea trupului, ci pot fi dobandite si in neputinta, acela s-a predat nepasarii gandirii si va fi pe drept cuvant mustrat de Dumnezeu. 
Caci Dumnezeu n-are nevoie de o faptuire mare, cat de o dorinta nobila. Dumnezeu n-alege un suflet virtuos plecand de la faptele lui, ci de la dorinta lui nobila indreptata spre El si de la o inima plina de zdrobire. (...) Dumnezeu se uita mai degraba la dorinta vointei, sa vada in ce anume isi gaseste aceasta placerea. Asa ca dorinta unui suflet ii este de ajuns chiar si fara fapte... Cand da legi, Domnul pare sa cerceteze mai riguros dorinta sufletului decat faptele lui."

"Cercetez dorinta si nu cercetez atat faptele, fiindca un suflet care se alipeste de virtute cu dorinta desavarsita imi este de ajuns. Cei de sub legea lui Moise trec prin sita faptele lor, desi constiinta le e ranita de o multime de lipsuri, chiar si marunte. Dar cei care tin de Legea Mea raman in bucurie, chiar daca se intampla sa lucreze rau ca niste oameni ce sunt, de vreme ce stiu ca in constiinta lor au optat pentru virtute. "

ISAAC SIRUL

bucuria acelui vis

"Iar cat priveste despre deosebirea viselor, atat mai tin minte, ca un vis care este adevarat si vine de la Dumnezeu, acela se apropie de suflet cu mare blandete si-l umple pe el de bucurie duhovniceasca si ca din aceasta cauza omul care are un asemenea vis, dupa ce se trezeste, cauta cu mult dor de a i se mai prelungi bucuria acelui vis. Iar visele cele de la draci schimba repede infatisarile de la una la alta si aduc sufletului tulburare, frica, deznadejde.
Aceasta mi-a mai ramas in minte: daca omul va fi cu luare-aminte, poate sa-si cunoasca asezarea sufletului sau din visurile care se misca prin mintea lui in vremea somnului."

Arhimandrit ILIE CLEOPA, Despre VISE si VEDENII

Asculta Radio Vocea Sufletului

putini sunt oamenii care au o privire curata

"Oamenii care au un suflet fin, multă mărime de suflet şi sunt sensibili trebuie să ia aminte, pentru că diavolul îşi bagă coada sa şi-i face şi mai sensibili, putând ajunge la melancolie sau chiar – ferească Dumnezeu – la sinucidere. Diavolul niciodată nu merge contra, deşi pe noi, oamenii, ne pune să mergem împotriva semenilor noştri şi să ne certăm. Pe cel trândav îl face mai trândav. Îl odihneşte cu gândul: “Te doare capul, n-ai dispoziţie. Nu-i nimic dacă nu te scoli să te rogi”. Pe cel evlavios îl face mai evlavios, ca să-l arunce în mândrie, sau îl îmbrânceşte să se nevoiască mai presus de puterile sale, încât să-l istovească şi să lase după aceea toate armele lui duhovniceşti, pentru ca mult-nevoitorul de mai înainte să se predea. Pe cel cu inimă aspră îl face şi mai aspru, pe cel sensibil, exagerat de sensibil.

Şi vezi câţi oameni se ticăloşesc cu insomnii şi iau medicamente, unii pentru că au o oarecare sensibilitate, alţii pentru că şi-au zdruncinat nervii lor. Rar poti vedea un om echilibrat. Oamenii au devenit baterii. Cei mai mulţi sunt ca şi cum ar avea electricitate. Cei care nu se mărturisesc primesc influentele diavoleşti, au un magnetism diavolesc, pentru că diavolul are stăpânire peste ei. Putini sunt oamenii, fie ei băieţi ori fete, ori vârstnici de sunt, care au o privire curată. Demonizare! Ştii ce înseamnă demonizare? Să nu te poţi înţelege cu lumea."

merita citit intregul articol:

 http://www.calauzaortodoxa.ro/calauza/mari-duhovnici/cum-lucreaza-diavolul-i/

crestinismul ca religie a libertatii si iubirii infinite

"... curajul Sfantului Isaac de a gandi si practica radical crestinismul plecand de la miezul sau: care nu e frica de pedeapsa, nici speranta rasplatirii, ci revelarea iubirii infinite a lui Dumnezeu, descoperit in Hristos ca Tata al tuturor creaturilor rationale. Aceasta revelatie, Scoala a Iubirii, si asumarea ei ascetica si contemplativa, Scoala a rugaciunii, prezinta crestinismul ca religie nu a sclaviei si a fricii, ci a libertatii si iubirii infinite. Tocmai aceasta e poate provocarea frontala pe care o adreseaza generatiilor crestine din toate timpurile."

ISAAC SIRUL- "Cuvinte catre singuratici"