Baiatul cu ganduri apasatoare si fata cu zambet artificial

A fost odata ca niciodata, pe cand Caprul facea Capre iar unele dintre ele, coapte fiind, se dadeau singure jos pentru ca fusesera decojite la compot de jar, a fost odata un baiat cu ganduri atat de apasatoare ca nicidecum nu reusea de ele- a scapa. 

Intr-o dupa-amiaza de primavara el o intalni pe fata cea cu zambet artificial. De cum il zari, fata nu avu un alt gand mai bun de facut decat a-l critica. Si, baiatul chiar era demn de a fi criticat, pentru ca nimic nu-i convenea. Fie ploaia era prea rece pentru a-l mangaia, fie norul mult prea intunecos pentru a-l proteja; fie soarele prea pe furis se ascundea, fie vantul- potecile mult prea aspru le sifona. Prea putine ale lumii acesteia erau pe placul acestui baiat. Printre acestea, se numara si fata cu zambetul sau artificial. 

Si uite-asa, zilele lor treceau intr-o continua mustrare si lupta. Baiatul lupta mereu cu gandurile sale cele neguroase si apasatoare, pentru a fi pe placut fetei, dar, oricat de mult se straduia, fata mai mereu il mustra. Nu intelegea, biata de ea ca, daca in privirea acelui baiat intr-o buna zi nu s-ar mai fi oglindit, fiinta ei defel nu ar mai fi stralucit. Dar cum, prin iubirea din privirea baiatului ea din ce in ce mai tare stralucea, dintr-o data toti in jurul ei incepura a o adora. Astfel, ii veni repede gandul ca nu-i pe masura ei acel baiat. Totusi, nu reusea sa se desprinda de el, oricat ar fi incercat. Simtea ea limpede si clar ca el o iubea si totusi... din a-l critica niciodata nu se oprea. Fiindca, simplu: zambetul ei artificial nu era pe masura tristetilor acestei lumi. Lumea din jurul ei o incarca mereu cu probleme de neinteles: unii oameni erau saraci, altii bolnavi, altii posomorati, altii epuizati si parca toti din jurul ei venisera special sa-i fure zambetul cel artificial. Si pe ea asta tare o infuria si de indata se apuca pe toti a-i critica. Si oamenii din jurul ei intelegeau repede cum ca ei au uitat ce e pacea, ce e iubirea, ce e bucuria... Si cu atat mai mult se intristau in prezenta ei, analizandu-si fiecare, dupa puterile sale, neputinta. Iar fata canta si topaia si se amuza si in jurul ei oamenii deveneau apasati, impovarati, incercanati si nimeni nu intelegea de ce bucuria ei nu avea darul pe care orice bucurie adevarata il are: acela de a insenina si omul si gandul si cerul si pamantul.

Intr-o zi, in calea celor doi aparu o fetita care avea darul de a oglindi sufletele oamenilor,  adica asa cum erau ei in ascunsul lor. Dar nimeni din jur nu intelegea ce daruri are aceasta fetita, in afara de baiat. Si baiatul observa cum fetita aceasta, in preajma fetei cu zambet artificial se transforma si era din ce in ce mai abatuta si mai trista. Dar fata cu zambet artificial o critica mereu chiar si pe ea: tu, la varsta ta, ar trebui sa canti intr-una, sa sari in sus de bucurie, sa topai, sa visezi, sa plutesti... uita-te la mine cum sunt!  parea ca spune nasul ei, mult prea sus ridicat. Si cu cat mai sus plutea fata cu zambet artificial, cu atat mai adanc se prabusea in tristeturi de nedescris fetita cea plapanda.

- Te rog, nu o mai critica, spunea cu tristete baiatul, probabil are si ea problemele ei de fetita, care pot fi uneori la fel de mari ca ale celor mari. 

Dar fata cu zambet artificial nu vroia nicidecum sa asculte indemnul, desi, uneori, cand o privea ii parea ca fetita ii seamana nespus de mult. Iar baiatul desi stia acum adevarul, tacea pentru a nu-i spulbera fetei, fara voie ei, zambetul artificial prin care ea respira.

- Chiar nu inteleg de ce sunteti toti atat de tristi, spunea ea... Putina veselieeeee... Viata e frumoasa, afara e soare, chiar nu pot sa va inteleg?! Pentru ce atatea ganduri, pentru ce atatea probleme si atata tristete?! Traiti-va viata si bucurati-va! 
 Si cu adevarat, pe multi dintre oameni ii pacalea. 
 Dar uneori, cand privirea ei se intersecta cu privirea fetitei, zambetul ei se tulbura. Simtea atunci cum un plans venit de foarte departe ii scufunda in interior fiinta. Dar zambetul ei artificial nu-i dadea voie sa le arate celorlalti ceea ce simtea in ascunsul ei cu adevarat. Si nu vroia nicicum a intelege de ce intreag universul complota si incerca din rasputeri sa-i spulbere zambetul, care-i era atat de drag... caci numai cu ajutorul lui ea mai putea respira.

Intr-o buna zi, fetita nu mai aparu pe strazi. Nimeni nu stiu unde disparuse ea si nici cine ii sunt parintii... Numai printre norii cei de vara care pluteau prin luna lui mai manati de o nestingherita taina, baiatul ar fi putut sa jure ca-i intrezareste uneori cosita cu funda albastra...
 Anii trecura si trecura si trecura si viata desparti cararile celor doi. 
Dupa incercari fara sansa de izbanda in a-si domoli gandurile, baiatul se retrase in munti, sa lupte singur cu ele si in felul acesta sa nu mai necajeasca pe nimeni cu apasarile lui. Intr-o noapte de iarna, dupa ani si ani de straduinta, privind lemnele din foc si jarul care le mistuie, baiatul ajuns acum barbat intelese ca gandurile din capul lui tacura pentru totdeauna si, intorcandu-si privirea catre pervazul plin de zapada, mai auzi pe unul singur, soptind: ce tacere adanca! Si usor usor, precum o scanteie din soba, gandul acela se linisti si el si usor se stinse. Iar el se intalni cu sine si cu pacea si astfel lupta inceta si el se putu in sfarsit, odihni. Pe chipul sau plin de cicatrici si de riduri se ivi o linistitoare blandete...

Fata ramase in lume, inconjurata de admiratori care se oglindeau, la randul lor, la fel de trandav si comod in zambetul cel artificial al ei. Insa, incet incet rezervele stralucirii ei se epuizara si chipul incepu sa-i cada intr-un zambet trist, apoi amar... din ce in ce mai amar. Ochii nu se mai inaltau semeti, ca altadata iar in ochi celorlalti oameni ea nu mai putu privi, dintr-o data. Se plimba acum pe strazi ca o fantoma abatuta si ingandurata si nimeni nu-si mai aminti de zambetul ce-i stralucea pe chip odinioara in timp ce pluteau nepasatori printre oameni pasii ei. De problemele si de tristetile care o macinau nu o intreba nimeni, devreme ce nu nimeni nu intelegea cum se poate cineva singe pe picioare de la atata fericire...

Intr-o buna zi, in timp ce ratacea ingadurata prin ploaia de toamna, un barbat cu fire albe in par o prinse de mana si o privi pana in adancul fiintei. Atunci, trupul ei cazu din Caprar si, oglindindu-se in bunatatea blandetii, izbucni intr-un plans limpede si curat. Si planse si planse si planse... nopti intregi si zile si saptamani si chiar ani... pana cand, intr-o seara de vara, inima ei obosita se impaca cu toate si se linisti. Atunci in ochii ei rosii de sare straluci o alt fel de lumina. O lumina blanda si calda ce parca o ajuta sa vada, sa asculte si sa inteleaga durerile lumii. Si, ascultand si ascultand si ascultand plansul lumii, un zambet nou i se ivi pe chip: senin si intelegator si bland si supus si smerit. Si din norul care parea ca si-a-mpletit cu funda albastra- cosita, se isca o ploaie calda de vara... 

Si pamantul parea ca respira ca si cand noaptea trecuta s-ar fi odihnit.

"Baiatul cu ganduri apasatoare si fata cu zambet artificial"

povestea mi-a fost relatata fix de capra mea
care, desi poate parea coapta
va avertizez ca nu-i deloc asa

laura maria ilea, 8 aprilie 2013, sibiu