„Creştinii sunt creştini pentru că ei caută în perisabil veşnicia, în vizibil – invizibilul, în omenesc – dumnezeiescul. Ca pelerini ai nemuririi, călătoresc prin ceea ce e supus timpului spre eternitate, prin ceea ce e uman spre divino-umanitate. Caută neîncetat aurul dumnezeiesc în noroiul omenesc, şi-l află. Pentru ei, lucrurile sunt diafane, prin vizibil percep invizibilul, prin vremelnic sesizează nepieritorul. În tot ce este vizibil caută şi află acea esenţă invizibilă, acel nucleu invizibil care leagă printr-un nerv tainic văzutul de Nevăzut.” Sfântul Iustin Popovici- Abisurile gandirii si simtirii umane
In nopti ca acestea, imi place sa privesc stelele.
Mereu mi-am imaginat ca stelele sunt sfintii care si-au regasit deja drumul de reintoarcere inspre ACasa. Cand vad lumina fulgeratoare a unei stele cazatoare, ma gandesc ca sfantul acela care a cazut mai are ceva important de invatat aici si se va reintoarce iar catre un alt fel de acasa care-l va conduce inspre o alta acasa:
A-Colo
A- iCi.
In nopti ca acestea stiu ca singurul dusman care exista ma priveste mereu din oglinda de dimineata, de noapte, de seara. Si imi ranjeste, incercand sa ma intimideze in aflarea drumului inspre Acasa. Ma gandesc la toti sfintii care au probat caderi, suisuri, coborasuri si urcusuri si la modul tainic in care ne incurajeaza...
In nopti ca acestea nu am niciun fel de inspiratie si-n nopti ca acestea nici macar nu stiu daca am avut-o vreodata. Uneori, cand recitesc ce am scris, ma tulbur, ma inspaimant. Apoi, cineva din lautru ma linisteste: mai bine sincer si tulburat, decat prefacut. Mai bine sincer. Nu mai vreau sa traiesc sub povara unui chip prefacut.
In nopti ca acestea, cand mintea ar vrea sa-mi spuna tot ce n-as vrea sa aud, simt un glas incurajator inauntru:
iubeste-Ma asa cum esti ACUM si-Mi este indeajuns. Tu doar iubeste-Ma asa cum esti, atat cat poti, atat cat esti. Nu-Mi trebuie mai mult!
Atunci prind curaj si dusmanul din oglinda pare ca se tulbura singur. Pentru ca stie ca imi doresc sa fiu mai mult dar stiu ca nu sunt. Atunci cand el se tulbura si pleaca, eu ma linistesc... atunci cand el se linisteste, incep sa ma intreb de ce ma amageste ca s-a potolit?!
Cunoaste-te pe tine insuti! - spune.
O, dar adevarul asta doare infiorator daca nu-i urmat pana la capat.
In nopti ca acestea, as vrea sa scriu mai mult, dar fiecare vorba imi pare prefacuta, risipita, falsa.
In nopti ca acestea, cand s-a luat curentul... cand am stat la lumina unei lumanari pastrate de la Inviere. Doi copii alaturi- noi trei- o lumanare si o lanterna. Apoi a venit mama... apoi bunica... apoi am inteles ca in nopti ca acestea, cand se ia curentul si tu vezi un chip de copil luminat de lumina unei lanterne, pe bunica pe marginea patului si pe mama intr-un colt al camerei poti simti cum freamata o farama desprinsa dintr-o altfel de lume. O lume simpla, gingasa, curata. Plina de candoare. Senina; si-atat de in pericol sa se piarda. In nopti ca acestea, ma bucur cand vina trecutului imi este aratata cu degetul! Pentru ca in nopti ca acestea stiu ca pot sa aleg in orice clipa sa nu mai traiesc acolo.
In nopti ca acestea, din farama de putregai a trecutului se naste freamatul unei poezii descperite in adolescenta. Ea spune:
"la ceasul rasaritului, al cui mesaj trebuie sa-l auzim?
El spune: nu te teme! nu te teme!
cel care si-a daruit intreaga viata
nu poate muri! nu poate muri!"
De ce tocmai poezia asta, nu stiu, n-am chef sa ma tulbur.
E (doar) o incurajare venita din timpul adolescentei.
E doar o incurajare... pur si simplu. nimic mai mult.
In nopti ca acestea, in dureri ca acestea poti auzi o tacere indemnandu-te sa nu te rupi de iubire, orice ar fi. Nu pentru ca-ai fi aflat ce este iubirea, ci pentru ca a aflat Iubirea ce este durerea. Si doar cel ce-a aflat durerea poate ierta si iubi. In nopti ca acestea ma mir de maretia puterii lui Dumnezeu de a ne ierta si a ne iubi. Si nu pot sa plang, caci am incremenit. Cand privesti inapoi, chiar pret de o clipa, ceva impietreste in tine, intocmai cum sotia lui Lot a-mpietrit. Dar cand te readuci la moment, la prezent, la lumina unei lumanari sau la chipul unui copil - atunci stalpul ala de sare impietrit care esti incepe usor sa se transforme intr-o stalactita. Cat va dura topirea?! Nu stiu, habar n-am. Poate o vesnicie. Poate o clipa. In prezenta alor tai- oricare-ar fi ei, stalpul asta de sare se transforma intr-o fiinta. Simti, dintr-o data, o apa cum curge prin tine. Ceva te trezeste, te invie, te scoate din puterea visului, din amintire, din adormire si simti ca traiesti, ca vezi, ca esti, ca poti sa respiri.
In nopti ca acestea, imi doresc ca locuintele (de orice fel ar fi ele) sa nu aiba acoperisuri. Ca sa pot vedea- ori de cate ori deschis ochii- licarul cel zglobiu al luminii din stele. In nopti ca acestea imi vin in minte chipuri la care nu m-am mai gandit de la un timp.
Si-atunci zambesc. Si multumesc. Poate ca sunt ganduri care se gandesc la mine...
Fiindca mai sunt si nopti ca acestea... cand poti sa simti...
"Vom mai zăbovi, şi în acest articol, asupra posibilelor înţelesuri ale acestui "scandalos" cuvânt al Domnului: "Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeieşi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu"(Luca 14, 26). Am văzut, în articolul precedent, că "ura" despre care se pomeneşte aici nu este acea atitudine ce se regăseşte la cei ce nu-şi pot iubi semenii şi caută să le facă rău. Nu este vorba despre a face rău cuiva – dimpotrivă, iubirea cristică este una care-i cuprinde şi pe cei mai cumpliţi vrăjmaşi –, ci despre a te desprinde de rudeniile de sânge, rupându-te practic de Adam cel vechi; aceasta este condiţia absolut necesară spre a putea să te uneşti cu Adam Cel nou, cu Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul. În felul acesta te raportezi, finalmente, la ai tăi nu cu iubire omenească, ci cu iubire dumnezeiască, primeşti puterea de a iubi necondiţionat, desăvârşit.
Nu mai reiau aici toată problematica asupra căreia am stăruit săptămâna trecută. Am simţit însă nevoia de a explora ce se întâmplă în momentul în care cineva îşi asumă cuvintele consemnate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, cum anume se manifestă această "ură", la modul concret, în viaţa unui om care doreşte să fie ucenic al Domnului. Pentru aceasta îmi voi lua, în cele ce urmează, ca reper cuvintele unei persoane care mi-a scris un mail zilele trecute, împărtăşindu-mi din trăirile sale, din cele învăţate pe când stăruia să împlinească acest cuvânt al Mântuitorului (am acordul său de a vi le împărtăşi, însă sub adăpostul anonimatului).
A "urî" pe părinţi înseamnă să urăsc ceva ce am dobândit prin învăţare de la mama, de la tata, ce ţine de psihismul meu: scheme, obişnuinţe, tipare de relaţionare, tot ceea ce se bazează pe reciprocitate, pe relaţii numite naturale: "te iubesc pentru că m-ai iubit", "te ajut pentru că m-ai ajutat", "te iubesc după modul în care tu m-ai iubit". Dar de ce spune Evanghelia ca ucenicul lui Hristos să-şi urască "chiar şi sufletul său însuşi"? Dacă mă detaşez de mama şi de tata, de toate rudeniile de sânge, descopăr că tot ce am învăţat de la ei e, de fapt, sufletul meu, sunt eu cel care am învăţat, deprins, înţeles, mimat... Tot ce credeam că suntei sau că vine de la ei, de fapt este al meu. Eu am devenit, între timp, ca ei, chiar ei cumva, dar în modul acesta de centrare pe reciprocitate, pe natural/firesc. De asta am nevoie să urăsc sufletul meu, căci în Domnul iubirea nu este înscrisă în firescul reciprocităţii, în ceea ce îmi place şi îmi aduce mie confort, în centrarea pe mine însumi. Or, sufletul meu ajunge să fie tot psihismul acesta bazat pe confort, plăcere, slava lumii, putere... Este, în fapt, egoul crescut şi învăţat să lupte pentru a deveni cineva, pentru a fi apreciat şi iubit, adulat chiar (a se vedea fascinaţia exercitată de vedete). Este gândul care imediat fuge la interesul meu, viaţa mea, imaginea mea, creşterea mea, poate chiar şi desăvârşirea mea. E tot ce cred că poate fi făcut prin efortulmeu, câştigat de mine sau prin contribuţia mea.
Logica lumii acesteia, gândirea umană, firească a omului de după căderea din rai se încadrează, aşadar, în această reciprocitate tradusă prin: să te porţi frumos cu cine se poartă frumos cu tine, să iubeşti pe cine te iubeşte, să fii bun cu cei buni. Adică un soi de comerţ, de schimb permanent, dar mereu într-un acelaşi plan. Această logică a reciprocităţii se "rupe" când Mântuitorul ne vorbeşte despre a ne urî însuşi sufletul nostru, pentru că în logica Lui nu mai există o astfel de reciprocitate, ci survin iertarea şi iubirea necondiţionată, acea iubire ce depăşeşte orice logică omenească. Iubirea desăvârşită se dobândeşte păzind poruncile lui Dumnezeu(Cf. Ioan 14, 15), dar pentru a putea lucra să împlinesc cuvintele Sale am nevoie, mai întâi, să urăsc acest ego identificat cu "înscrisurile" care urlă în mine mereu, cu această obişnuiţă bolnăvicioasă de a mă centra mereu pe mine, de a muta mereu atenţia pe nevoile mele, pe poftele mele, pe ceea ce mi se pare mie că este drept sau că mi-ar aduce satisfacţie.
Şi cum să urăsc toate acestea care mi se par aşa de fireşti de urmat? Prin încrederea nebună în cuvântul şi în logica Domnului, în modelul pe care El mi-l oferă şi care este bazat pe Cruceşi pe Înviere. Chiar dacă în mine urlă un mod lumesc, pământesc, de a trăi, realizez că sunt, în adâncul meu, fascinat de nebunia pe care o propune Mântuitorul, că se aprinde în mine dorinţa de a ieşi din confortul iluzoriu pe care mi-l oferă egoul (sufletul) meu şi de a călători către Împărăţia care îmi este interioară – "înlăuntru" (Cf. Luca 17, 21). Pentru a face saltul de credinţă de la logica acestei lumi, coruptă şi coruptibilă, la logica lui Dumnezeu este însă necesar să mă conving, mai întâi – paradoxal – de totala mea neputinţă în a face această mişcare. Îmi asum şi îmi trăiesc, astfel, durerea/chinul acestui ego plin de neputinţe şi de automatisme, dar o unesc mereu cu încrederea "nebună" că Singurul care mă poate scoate din asta este Domnul. Pe Dumnezeu Îl chem în tot ceea ce văd, gândesc, simt... E nevoie de eroism duhovnicesc în această lepădare de sine care este percepută de egoul meu ca pe o adevărată moarte. A-L alege pe Dumnezeu la modul total cere o doză de nebunie şi multcuraj(fricoşii, pe de altă parte, sunt prima categorie nominalizată între cei ce au parte de "moartea a doua" - v. Apocalipsa 21, 9).
După cum se poate constata şi din această mărturie pe care am adaptat-o spre a v-o putea împărtăşi, "să urâm" pe cei de un sânge cu noi înseamnă, de fapt, să ne luptăm cu noi înşine, cu sinele de care trebuie să ne lepădăm (Cf. Matei 16, 24). Aceasta este cea mai grea luptă pe care o avem de dus pe faţa pământului. Dar când biruim în această bătălie cumplită, dobândim pe Însuşi Dumnezeu şi, prin El, pe toţi şi pe toate. Inclusiv pe ai noştri, inclusiv sufletul nostru."
